Mehala, denumită şi Ujvaros în maghiară sau Franzstadt în germană, a fost mai întâi un sat separat de Timişoara, pentru ca din anul 1910 să devină parte integrantă a orașului. Numele său provine din limba turcă, „mahale”, un cartier liniştit, cu case, vile şi multe grădini, un loc mai puţin turistic, dar plin de personalitate. Mehala este imaginea Banatului în miniatură, datorită multiculturalității pe care o întâlnești la tot pasul. Drept dovadă, în Mehala se găseşte „piaţa cu trei biserici” care reflectă multietnicitatea şi multiconfesionalismul locuitorilor cartierului. În anii comunismului, la sfârșit de săptămână sute de timişoreni mergeau la Ociko Piaț pentru a cumpăra marfă adusă de la Vârșeț sau Szeged.
„Cimișoara-i capitala și Măhala-i fala” zice o veche zicală scornită cândva de vreun șugubăț, care arată cât de mândri sunt măhălenţii de cartierul lor, precum se spune că sunt şi bănăţenii de Banat! Cert este că Mehala s-a transformat în timp dintr-un sat aflat în afara Cetății, în care Pașa iși avea reședința înconjurată de castani, într-un cartier de vile și case care mai păstrează încă vechea structură, cu o piață centrală din care veghează asupra credincioșilor trei biserici.
Perioada turcă – „Fântâna Pașei”
Mehala este singurul cartier actual al orașului care a existat atât în perioada cuceririi otomane cât și în a celei austriece. A fost mult timp un sat independent de Timişoara, al cărui nume provine din limba turcă, „mahale,” însemnând mahala sau periferie. Acest nume i-a fost dat în timpul ocupaţiei otomane a Banatului, între anii 1552 şi 1716, când era sediul pașalelor Timișoarei. Aici era faimoasa reşedinţă de vară a paşei Brunner, denumită „Fântâna Paşei”, înconjurată de o pădure de castani seculari, tufe de trandafiri și mii de alte flori. În preajmă era o fântână cunoscută pentru apa răcoroasă, deosebit de bună. Legenda spune că din subsolul clădirii pornea un tunel care se termina lângă zidul Cetății, dar nimeni nu l-a găsit vreodată… „ Pe timp de vară, în Cetate era o căldură de nesuportat, așa că Pașa a cerut să i se facă o plăcută reședință, mult după zidul de apărare, în câmpie, unde adie vântul. Pe o movilă i-au înălțat Pașei cele cerute, apoi, la ordinul aceluiași au fost plantați în jurul casei castani care, la vremea înfloririi să-l încânte pe stăpân; iar locului i-au spus Mehala, pentru că se afla dincolo de Cetate…De sus, dintre arborii de pe movilă, fiul lui Allah contempla zidurile orașului, minaretele, dar și așezarea măhălenților, oameni atât de suverani încât nu puteau fi împrejmuiți” – Dan Negrescu – volumul „Mehala o poveste”.
Perioada austriacă – de la mahala la un cartier modern
După 1716 fosta „mahale” turcească a purtat şi numele de Ujvaros în maghiară, „oraşul nou”, ce avea la început administraţie proprie, iar apoi a trecut sub jurisdicția comitatului de Timiş sub numele de „comuna Mehala”. În 1716 la „Fântâna Pașei” s-a semnat actul de capitulare, când turcii au fost înfrânţi de către trupele habsburgice conduse de prințul Eugeniu de Savoya. În perioada austriacă, Fântâna Paşei a luat numele de Präsident Garden şi a fost reședința de vară a guvernatorului militar, apoi a celui civil al Banatului fiind folosită ca spaţiu de relaxare. Între 1732 și 1740 Fântâna Pașei a devenit lazaret pentru bolnavii de ciumă și mai apoi a trecut în proprietatea succesivă a episcopului ortodox al Timișoarei, a președintelui civil al Banatului, a primăriei orașului și a administrației financiare. În 1848 Fântâna Pașei a fost asediată de revoluţionari şi arsă până la temelii. Complet distrusă, nu a mai fost refăcută niciodată; doar ruinele ei din Calea Torontalului au mai putut fi zărite o vreme, ca amintire a locului în care Eugeniu de Savoya și Mehmet Aga au semnat actul de capitulare prin care Timișoara redevenea creștină.
Pusă în calea tuturor atacurilor și asediilor ce s-au abătut asupra Timișoarei, Mehala a devenit și o importantă sursă de apă potabilă (după forajele din 1899-1905), arată documentele Muzeului Național al Banatului.
Mehala în secolul XX
La începutul secolului XX comuna avea aproximativ 300 de case cu grădini, grupate în patru colonii distincte cu numele de Ronaţ, Anheuer, Blaşcovici şi Weisz, între care nu exista nici măcar un drum carosabil şi nici trotuare pavate. Locuitorii Mehalei erau majoritari germani, urmaţi de români, maghiari şi sârbi. Datorită structurii sale etnice şi confesionale, cartierul Mehala este considerat un Banat în miniatură, mărturie fiind cele trei biserici – ortodoxă-sârbă (cea mai veche), ortodoxă română și romano-catolică – situate în piața care astăzi se numește Avram Iancu.
În anul 1910 comuna Mehala a fost anexată Timişoarei printr-un act oficial al primarului şi a primit numele de Franzstadt. Din acel moment, Mehala a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă. Au fost pavate drumurile de legătură cu oraşul şi trotuarele, s-a introdus iluminatul stradal, s-au înfiinţat grădiniţe şi şcoli şi mai târziu a fost introdusă o linie a tramvaiului electric.
Specialiștii de la Muzeul Național al Banatului oferă detalii despre trecutul Mehalei, culese din arhivele și documentele vremii. ”Satul Mehala s-a format nu mult după 1716, prin mutarea românilor și sârbilor din Palanca Mare a Cetății. În istoria sa, multă vreme satul a fost considerat o proprietate a orașului din apropiere, dar de la 1830, după un proces îndelungat, întins pe 50 de ani, parlamentul ungar a hotărât să-l declare comună de sine stătătoare și să-l scoată la licitație. Nu s-a încumetat nimeni să cumpere acest sat în care interesele puternicului oraș erau evidente. După tratative de un deceniu, în 1910, locuitorii Mehalei au obținut statutul de cetățeni ai Timișoarei care astfel și-a mărit teritoriul cu cca. 5.000 de hectare iar populația cu cca. 9.000 de suflete într-un timp în care, prin demolarea zidurilor cetății, orașul era în plină expansiune. S-a încheiat astfel în jurul orașului interior, brâul de “orașe” ale urbei: Fabricul, Iosefinul, Elisabetinul și Mehala – satul ce se altoia ultimul pe trunchiul urbei”, spun cei de la MNAB.
Potrivit istoricilor, Mehala a fost structurată, în jurul unei piețe centrale, care s-a păstrat până astăzi. ”În Mehala, la fel ca în multe sate din Banat, casele se înșiruiau pe străzi rectangulare, țesute în jurul unei piețe centrale patrulateră în care au fost constituite, pe rând, trei biserici: cea ortodoxă (1785) – a românilor și sârbilor, iar apoi rămasă doar sârbilor, cea romano-catolică (1887), a germanilor și cea nouă, ortodoxă română (1925-1937). Școlile (română – 1762, sârbă -1780 și germană – 1794), oficiul poștal (1868), farmacia (1881), pompierii voluntari cu turnul lor de veghe (1891), asociația vânătorilor (1896) sau “Casina” (1897) sunt așezate tot în piață și în preajma ei, pe măsura unui sat cuminte și disciplinat care însă copia în mic dezvoltarea orașului. Între 1860 și 1914, Mehala și-a dublat numărul străzilor (dar cele 70 de străzi nu erau canalizate…) și-a dublat numărul caselor (dar cele 1.000 de case aveau doar parter și în medie două camere…) și și-a înzecit numărul micilor ateliere de meșteșugari “alungați” din Fabric și Cetate sau Iosefin de marea industrie (peste 150). Treptat satul a devenit un apendice agrar și meșteșugăresc al orașului. La unirea cu Timișoara măhălenții au cerut să se respecte mărimea “plațurilor” (de un iugăr) ce le înconjurau gospodăriile, au cerut tramvai și curent electric și le-au primit alături de cel de-al treilea cinematograf al orașului, de dreptul de vot și de o stradă – Gh. Lazăr – care să-i lege de Cetate în locul vechii poteci ce șerpuia spre fosta Poartă a Vienei. Măhălenții erau români, sârbi, germani, unguri, evrei și țigani”, mai arată cei de la muzeu.
Pădurea Cioca
Pe teritoriul de astăzi al Mehalei era în trecut şi o pădure întinsă, numită Pădurea Cioca; ea însă a fost tăiată în întregime, deoarece s-a considerat că terenul aducea un venit mai mare dacă era folosit ca teren arabil. Autoritățile vremii nu aveau de unde să știe că în viitor poluarea va pune stăpânire pe urbe și au tăiat toți copacii pentru a folosi lemnul inclusiv la dezvoltarea orașului. „Lângă sat, până la 1894, din zona în care se află azi Universitatea de științe Agricole până la marele triaj feroviar din Ronaț și Pavilioane se întindea pe mai bine de 600 hectare pădurea Cioca – cea plină de ciori – pe care primăria Timișoarei a tăiat-o ca să-și poată construi mai repede noile clădiri din alte cartiere. Doar halta de cale ferată “Cioreni” îi mai poartă amintirea. Marile căi nordice de acces în oraș – Calea Aradului și Calea Lipovei – lăsau Mehala spre apus, satul fiind mai legat de străvechea Cale a Torontalului ce trecea prin Săcălaz și Beregsăul Mic, iar pe marginea șoselei de azi se-nalță încă vechiul monument “Crucea Neagră” – obeliscul ridicat în 1831 de țăranii celor două sate care au refăcut șleaul pentru căruțe cu lutul ținutului”, arată documentele.
Astăzi în Mehala
Mehala este un cartier liniştit, cu multă verdeaţă, unde predomină casele şi vilele. Fără îndoială, punctul de interes al cartierul Mehala este Piaţa centrală – Avram Iancu, sau piaţa cu trei biserici: biserica ortodoxă română, biserica ortodoxă sârbă şi biserica romano-catolică.
Biserica sârbească nu mai păstrează urmele istoriei sale violente – în timpul revoluţiei de la 1848 aceasta a fost transformată de către revoluţionari în grajd – ci invită la linişte, fiind aşezată în mijlocul unei grădini cu copaci şi flori. Turnul bisericii adăposteşte cinci clopote şi un ceas vechi. Icoanele din interiorul bisericii au fost pictate de către Sava Petrovici, pictor renumit în Banat.
Biserica ortodoxă română, numită şi Catedrala din Mehala datorită dimensiunilor impozante şi stilului arhitectural, se vede de departe, din orice punct al cartierului. A fost ridicată în stil neobizantin, specific arhitecturii bisericeşti româneşti. La punerea temeliei au fost prezente mari personalităţi ale vremii: regele Ferdinand I, regina Maria, copiii acestora, Carol şi Elena, precum şi primarul şi prefectul Timişoarei.
Biserica romano-catolică a fost construită în stil neo-gotic cu elemente neo-romanice şi are hramul Sfintei Fecioare Maria. Sunt impresionante vitraliile din interiorul bisericii, precum şi orga care a fost realizată în 1902 de către renumitul constructor de orgi Leopold Wegenstein. Slujbele se oficiază în germană, maghiară şi română, iar uneori şi în bulgară.
În anii comunismului, un important punct de atracție al cartierului era Ociko Piaț, locul de unde îţi puteai procura mărfuri „rare” aduse de la sârbi sau unguri. La sfârșit de săptămână sute de timișoreni se înghesuiau printre tarabe pentru a cumpăra marfă adusă de la Vârșeț și Zrenjanin, ori de la Szeged: blugi sau tricouri de firmă, cafea sau ţigări. Astăzi, piaţa din Mehala s-a extins mult şi este la fel de căutată. Are o parte cu mărfuri noi, gen bazar, şi o piaţă de vechituri unde poţi găsi orice, de la şuruburi la antichităţi, de la cărţi vechi la şosete tricotate de bătrâne din cartier, de la mobilă second hand la biciclete. În weekend aici vin sute de oameni şi în zilele cu soare este o plăcere să te plimbi printre tarabe, să simţi pulsul cartierului, să te întâlneşti, probabil, cu persoane cunoscute, să te târgui pentru nimicuri adorabile.
Mehala este Banatul în miniatură! Un cartier multietnic în care românii, ungurii, nemții și sârbii conviețuiesc în liniște și se roagă fiecare la bisericile lor. Ioan, Ioșka, Iohann și Ivan beau bere împreună fără să se certe. Tradițiile unora au fost mereu acceptate de ceilalți, pentru că ei sunt în primul rând măhălenți. Nimeni nu emite pretenții teritoriale și nu cântă imnuri nelalocul lor. Cartierul Mehala nu are strălucirea centrului Timişoarei sau prestanţa altor cartiere istorice, dar, cu siguranţă are personalitatea sa. Dacă doriți să o descoperiți și dacă vreți să scăpați pentru o oră de tumultul oarșului, plimbați-vă prin Mehala!