La începutul anilor cincizeci regimul comunist era preocupat de consolidarea pozițiilor sale. Așa se face că în noaptea de Rusalii a anului 1951, în baza unui decret guvernamental emis în luna martie, douăsprezece mii de familii din vestul României au fost mutate cu forța în Bărăgan, fiind considerate elemente periculoase pentru stat. Acești oameni au încercat să domesticească o câmpie aridă, au fost obligați să îndure exilul și un domiciliu obligatoriu impus politic, în numele „luptei de clasă”. Gospodari, oamenii și-au construit bordeie, colibe, școli și biserici din materialele pe care le aveau la îndemână – lut, trestie și paie – așa s-au format optsprezece sate…
Persoane periculoase pentru puterea comunistă
Aproximativ patruzeci și patru de mii de bănățeni și olteni din sate și orașe situate la 25 de kilometri de granița cu Yugoslavia lui Tito, pe atunci dușmanul unei Românii obediente față de Stalin, au fost ridicați din casele lor în noaptea de Rusalii a anului 1951 și duși într-o direcție necunoscută… Au foast numiți chiaburi și acuzați că sabotează colectivizarea agriculturii: „După reforma agrară care a expropriat clasa moşierilor, s-a mai menţinut clasa capitalistă cea mai numeroasă – chiaburimea – care, după celebra expresie a lui Lenin, generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţie de masă. Trebuie să ne fie nouă înşine clar că, lovind în chiaburi, vom întări alianţa noastră cu ţărănimea mijlocaşă şi cu cea săracă. Elementele chiabureşti, care îşi văd îngrădită posibilitatea de a jefui oamenii muncii, trec la acte teroriste, la acte de sabotare a colectărilor şi însămânţărilor, la încercări de compromitere a cooperativelor şi în special a tinerelor gospodării colective. Cu viclenia sa caracteristică, chiaburul împrăştie tot felul de zvonuri mincinoase privitoare la gospodăriile colective, pentru a speria şi intimida pe ţărani. În acţiunea lor tâlhărească, chiaburii sunt ajutaţi, mai ales în Ardeal, de elemente reacţionare ale clerului catolic şi de diferite secte religioase, în sânul cărora se camuflează elemente legionare, fasciste şi spioni anglo-americani” – cuvântare Gheorghe Gheorghiu Dej .
În noaptea de Rusalii a anului 1951 securiștii, milițienii și soldații au dat buzna în casele lor cu arma în mână și glonte pe țeavă. Li s-a comunicat că potrivit Hotărârii Consiliului de miniştri numărul 1154 din 26 octombrie 1950, pentru asigurarea securității zonei de frontieră cu Yugoslavia, se dislocă pe o adâncime de 25 km următoarele categorii de elemente periculoase: cetățenii statelor imperialiste și ai Yugoslaviei, elemente cunoscute ca titoiste, funcţionari epurați, militari deblocați și avocați excluși din colegii care au activitate dușmănoasă, foști industriași și moșieri, chiaburi și cârciumari, foști comercianți care au lucrat cu străinătatea, elemente din conducerea fostului Grup Etnic German, orice persoană care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Li s-a mai comunicat că: „Ministerul Afacerilor Interne poate, pe baza hotărârii sale, să ordone strămutarea din centrele suprapopulate a oricărei persoane, a cărei prezenţă nu mai este necesară acolo, ca şi strămutarea din localităţi a acelor persoane, care prin manifestările faţă de popor obstrucţionează construcţia socialismului în Republica Populară Română. Persoanelor sus-numite poate să li se stabilească un domiciliu obligatoriu în orice localitate din ţară sau din afara ei” – H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, articolul VI.
Directiva s-a pus în aplicare imediat, iar ei au avut la dispoziție două ore să încarce într-o căruță agoniseala de-o viață și să ajungă la gară. În tren au petrecut zile și nopți nesfârșite, dominate de teamă, arșiță și sete, alături de păsări și animale, în drumul lor spre exil. Abia când garnitura s-a oprit în mijlocul unui camp pustiu și prăfuit și au fost debarcați din vagoane, li s-a spus că sunt în Bărăgan și vor trebui să își construiască singuri casele și să formeze un nou sat. Le-au fost puse la dispoziție căruțe și camioane cu care și-au transportat lucrurile în mijlocul câmpului nesfârșit.
Începuturi…
Se aflau pe o miriște, în câmp deschis, fără un pom, fără un adăpost, fără apă, fără picior de om. În pământ erau bătuți țăruși care delimitau ulițele viitorului sat și parcele pătrate sau dreptunghiulare pe care fiecare familie avea să-și construiască o casă. Loturile aveau în colțuri patru țăruși și în mijloc unul mai înalt pe care era un număr – avea să fie numărul viitoarei case. Milițienii și securiștii care îi supravegheau le-au recomandat să sape în pământ un bordei în care să locuiască pentru început, apoi, la toamnă trebuiau să-și ridice singuri case pentru că iernile din Bărăgan erau geroase. „Când am ajuns la locul pentru sat, care s-a numit la început Mărculeștii Noi, apoi Viișoara, ne-au arătat țărușii, totul era deja pregătit. Ne-au spus: „Vezi parii ăștia patru? Aici ți-e casa! Dacă depășești cu o așchie locul, îți dărâm peretele”. Asta treabă o fost pregătită de comuniști mai din vreme. Tot câmpu o fost plin de țăruși, câte patru la fiecare casă. Stăteam în coloană și așteptam să ne strige după listă, un milițian îți arăta țărușii și tu descărcai căruța între ei”. – Gheorghe Fiat – documentele Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan.
Și oamenii au început să-și facă bordeie. Au săpat o groapă adâncă de un metru, în mijlocul căreia au pus dulapul. Pe margini au așezat crengi groase de salcâmi tăiate din liziera de lângă Dunăre, pe care le-au împletit cu ramuri mai subțiri și frunze, iar în loc de ușă au pus o pătură. Acoperișul l-au făcut la fel, din crengi și frunze. În astfel de bordeie și-au dus zilele, arși de soare, bătuți de vânt și udați de ploi, până în toamnă. „Nu era niciun drum făcut. Ne uitam aşa, un pom n-am văzut, o fântănă n-am văzut, nimic, nimic! Acolo noaptea dormeam, dimineaţa eram toţi murdari pe faţă de gongi, se punea mizerie. Am întins câte o pătură pe jos, nimic, nimic n-aveam, pat sau ceva. Copiii, săracii, i-am pus acolo, cum am putut. Şi-au trecut aşa zile, săptămâni. Până au început basarabenii, ei au fost cei dintâi. Ziceau ei: «Noi am mai trăit clipe din astea, ştim cum să procedăm. Trebuie să facem o groapă măcar în pământ, altfel nu putem să ne apărăm de ploi şi de vremea rea, şi s-o acoperim cumva.» Şi-am început şi noi să săpăm bordei, cum au zis ei“. – documentele Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan.
La scurt timp deportaților le-au fost înmânate de către reprezentanții miliției și ai securității buletinele de identitate, care le fuseseră confiscate la ridicarea de acasă. Spre surprinderea lor, pe una din primele pagini era pusă o ștampilă mare, cu cerneală roșie – D.O. – domiciliu obligatoriu. Li s-a explicat apoi că nu au voie să se îndepărteze la mai mult de cincisprezece kilometri de sat și li s-a spus că vor munci la IAS-urile și CAP-urile din zonă. Cât despre bani… vor primi atât cât se va putea. „Partidul și Sfatul Popular vă vor ajuta, chiar dacă sunteți chiaburi”.
În toamnă au început lucrul la casă, de fapt o colibă rudimentară. Au primit de la autorități câte două uși, două ferestre și câțiva stâlpi groși din lemn. Au făcut chirpici – un amestec de lut, paie tocate, bălegar întărit și apă – pe care l-au omogenizat cu picioarele și l-au așezat în cofraje lungi de cincizeci de centimetri și late de treizeci, apoi l-au uscat la soare. Paiele le aduceau de la grajdurile IAS-ului, unde un localnic milostiv a înțeles că deportații nu sunt chinezi, așa cum susțineau unii, ci sunt oameni cumsecade, care au mare nevoie de ajutor. Apa o cărau de la Dunăre în lăzi făcute din scânduri de lemn încleiate cu smoală ca să nu curgă. Lutul îl aduceau tot de la fluviu, cu căruța. Drumurile până la Dunăre erau chinuitoare, făceau zeci de kilometri pe zi, prin arșiță sau ploaie ca să-și poată clădi casele. Au săpat mai întâi o mică fundație în care au pus pietre aduse de la marginea Dunării și chirpiciul bine amestecat, pe care l-au bătut cu maiul. Apoi au zidit cărămizile de chirpici una peste cealaltă și le-au legat între ele cu un amestec de pământ și apă. După ce pereții casei au fost ridicați i-au tencuit cu un soi de mortar făcut din noroi cu apă. Pentru acoperiș au făcut șarpantă din lemn, cu popi și căpriori, peste care au pus stuf. „Făceam chirpici pentru casă, aduceam pământ cu găleata, apă, paie, le amestecam cu picioarele apoi le puneam în forme să se usuce la soare. Casa am făcut-o singuri. Am ridicat-o, am lipit-o, am făcut cum am putut. Am mai primit material de la stat, scânduri, lemne și stuf, iar iarna nu ne-a prins fără adăpost”. – fragment din volumul „Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bătrăgan, 1951 – 1956 ” de Smaranda Vultur.
Mediu ostil
Viața în Bărăgan era aspră și chinuitoare, mai ales din cauza condițiilor grele, rudimentare de trai. Banii pe care îi primeau pentru munca prestată la gostat și la CAP erau puțini și de cele mai multe ori veneau cu întârziere. Drept urmare, nu puține erau zilele în care nu mâncau decât o ciorbă lungă de zarzavat și o bucată de mălai cu marmeladă. „27 noiembrie. Amare zile mai trăim, e foarte rău, e neînchipuit de greu să-ți fie foame și să n-ai ce să mănânci! N-avem nici petrol deloc, toată luna noiembrie nu ne-au adus petrol, zilele sunt triste și întunecate”. – jurnalul doamnei Elena Spijavca, fragment din volumul „Rusalii 51” de Daniel Vighi și Viorel Marineasa.
Familiile, inclusiv copiii și bătrânii, au suferit drama exilului, a izgonirii într-un mediu ostil, lipsit de cele mai elementare condiții de igienă și viață. Expuși pericolelor, au înfruntat natura potrivnică în toate anotimpurile: vara călduri sufocante, primăvara și toamna ploi nesfârșite, iarna viscol și ger. „24 noiembrie. Spre ziuă a început o ploaie puternică ajutată și de un vânt turbat. Ne-a căzut complet coșul casei. Din cauza asta ne plouă în casă, o porțiune mare în jurul coșului. N-am mai pomenit așa ceva, plouă cu vânt puternic de se înmoaie tot. La mulți vecini le-au căzut pereții, la alții frontoanele caselor. Pe la miezul nopții ne-a căzut și nouă jumătate de fronton, iar dimineața pereții și acoperișul magaziei”. – jurnalul doamnei Elena Spijavca, fragment din volumul „Rusalii 51” de Daniel Vighi și Viorel Marineasa.
Dar fără îndoială una din cele mai mari încercări la care au fost supuși a fost cea din iarna anului 1954 atunci când gerul, viscolul și zăpada au copleșit întregul Bărăgan. „ 31 ianuarie. Duminică. E a treia zi de când bate vântul năpraznic, zăpada s-a ridicat deasupra geamului. Nu se vede casa de peste drum, învăluită în viscol. Ușa este blocată de zăpadă, dar mereu o curățăm, altfel nu o putem deschide. Ceea ce este afară azi, n-ai cuvinte să descrii…N-avem nici lemne tăiate să facem focul, iar vântul dă fumul înapoi în bucătărie și stăm în frig” – mărturia doamnei Elena Spijavca, fragment din volumul „Rusalii 51” de Daniel Vighi și Viorel Marineasa.
„ Vreo două ierni au fost mai blânde, dar a treia a fost…eu așa ceva nu am văzut în viața mea, atâta zăpadă și viscol…Zăpada era cam până la ferestrele de sus, de doi metri, doi metri și jumătate, aproape până la acoperiș. Eram cu toții izolați în case. Lângă noi locuia o familie de bătrâni și lu tata i s-a făcut milă. A ieșit prin tavan în pod, de acolo a spart o bucată de acoperiș, s-a dat jos pe nămeți și s-a dus la bieții bătrâni, să vadă ce fac, că n-au avut nici mâncare, nici lemne, stăteau în frig aproape înghețați” – volumul„Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bătrăgan, 1951 – 1956 ” de Smaranda Vultur.
Teroarea, politică de stat
Dar dincolo de vitregiile naturii, de foamete, frig și epuizare, cel mai greu pentru familiile strămutate forțat au fost excluderea, nedreptatea, violența și teroarea impuse de puterea comunistă. Inițiativa acestui demers odios a aparținut conducerii Partidului Muncitoresc Român din acea epocă și a fost inspirat de gulagul sovietic. Dislocarea celor aproximativ patruzeci și patru de mii de persoane a fost pusă în aplicare de securitate, miliție, armată, dar și de o mulțime de activiști de partid obedienți puterii de la răsărit. Deportații au fost umiliți, eliminați din viața socială, abuzați fizic și emoțional de o putere care a făcut din teroare o politică de stat. În urma deportării, au rămas îngropate în Bărăgan aproape două mii de persoane, dintre care 175 au fost copii. Pentru a şterge toate urmele crimelor săvîrşite de autorităţi, din 1960, s-a luat decizia ca satele în care au trăit o vreme cei deportaţi să fie şterse de pe faţa pămîntului şi terenul să fie „redat agriculturii“. Cu tot cu oasele deportaților amestecate sub brazde. În anul 1968, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu au fost distruse acte care prin conținutul lor puteau incrimina regimul din România Socialistă în faţa oricărui tribunal internaţional, pentru crime împotriva umanităţii.