În România, Istoria Transilvaniei ne-a fost prezentată generații la rând, aproape exclusiv ca o confruntare sângeroasă între români și maghiari. Nu se poate nega faptul că episoadele de tensiune româno-maghiare au existat, cunoscând pe alocuri, forme radicale. În același timp, nu se poate admite o viziune de tip exclusivist-reducționist, care ne prezintă profilul unei regiuni cu o atât de bogată viață social-culturală, strict în tonuri catastrofice.
Intrată oficial în componența Regatului României (în anul 1920), Transilvania aducea bogatul său tezaur multietnic și multiconfesional, dar și particularități cu totul aparte, care o deosebeau în mod evident de Vechiul Regat, în pofida faptului că majoritatea populației sale era (în sens etnic) românească. Maghiarii și germanii (dar și alte câteva etnii) au contribuit la modelarea unei fizionomii socio-spirituale (mai ales în sens urban) cu totul specială a Transilvaniei, iar acest aspect ar trebui mai bine cunoscut, mai cu seamă de către generațiile care vin după noi.
Nu devii mai puțin patriot ca etnic român, dacă recunoști că maghiarii ardeleni (de pildă) au reprezentat un adevărat brand regional, fie și dacă ne gândim la faptul că principii Transilvaniei au fost de origine maghiară, iar modul în care a fost structurată această provincie (din punct de vedere instituțional-organizatoric) a fost unul care prelua (în mare parte) formule instituționale ale vechiului regat ungar.
Pentru unguri, Ardealul este important nu doar pentru faptul că l-au stăpânit politic o lungă perioadă, dar mai ales pentru că limba și cultura maghiară îi datorează imens. O multitudine de oameni de știință și de cultură maghiari sunt originari din Ardeal, iar conștiința identitar-națională maghiară a avut în Ardeal (în timpuri istorice deosebit de grele) un adevărat cămin regenerator. Fără a abdica noi înșine (ca etnici români) de la valorile noastre cultural-naționale, respectul și (mai ales) recunoașterea contribuției excepționale a elementului maghiar la civilizația ardeleană (și implicit a României de mai târziu) reprezintă un gest de normalitate. Nu o favoare pe care majoritatea românească ar face-o față de maghiari, nici o formă de capitulare a românilor, care și-ar recunoaște, astfel, inferioritatea.
Am amintit mai mult de comunitatea maghiară ardeleană, pentru că aceasta este azi, cea mai importantă (numeric vorbind) comunitate neromânească trăitoare între hotarele României. Ca români etnici majoritari, ne revine (în primul rând nouă), misiunea de a fi mai activi , în sensul unei normalizări reale a relațiilor interetnice. Indiferent de posibilele provocări venite de ambele părți.
Să lăsăm scenariile cu iz conspiraționist celor cu puțini neuroni, dar (mai ales!) pescuitorilor în ape tulburi, care în timpuri normale și-ar pierde complet obiectul muncii. Generațiile viitoare (sunt convins!) vor ști să judece cu mult mai multă luciditate, o asemenea chestiune, decât noi, cei de astăzi, încă influențați de spectrul unor frici (reale sau imaginare), cu care am fost îndoctrinați atâta amar de vreme.
