După 18 ani de liniște, dascălii au ajuns cu cuțitul la os și se pregătesc de greva generală, sindicatele anunțând data de 22 mai drept cea în care munca în școli se va opri. Negocierile cu guvernul au eșuat, pașii legali s-au făcut și toată lumea pare acum împăcată cu ideea că nu se mai poate face nimic pentru a opri demersurile profesorilor. Ce doresc sindicatele din educație? Bani! Mai mulți bani pentru profesori, dar și o echitate în modul cum se face remunerația cadrelor didactice, versus alți angajați ai sectoarelor publice. Sindicaliștii fac chiar apel la părinți, pentru a-i susține, liderii lor afirmând că doar cu profesori foarte bine plătiți se poate face educație de calitate.
Președintele Iohannis, într-una dintre rarisimele intervenții publice, se pronunță pe subiect dintr-o îndepărtată țară unde plecase, după obiceiurile cu care ne-a obișnuit. Dascăl fiind, spune (cum altfel?! ) că este de acord cu profesorii. ”Dascălii trebuie plătiţi la adevărata lor valoare!”, zice Klaus Iohannis, fără a veni și cu alte câteva idei care ar fi trebuit să însoțească această afirmație, altfel corectă.
Dar cine îi evaluează și după ce criterii? Care este, așadar, ”valoarea” lor ”adevărată”?
Prima idee pe care mi-aș fi dorit să o aud de la președinte ar fi fost aceea că îndeamnă Guvernul să găsească resurse financiare pentru a majora salariile profesorilor, dar numai în concordanță cu implementarea unor metode clare de evaluare constantă a tuturor dascălilor. Acum NU EXISTĂ niciun fel de evaluare transparentă a performanței profesorilor. Nu există niciun set de obiective educaționale clare pe care un profesor să știe că trebuie să le îndeplinească într-un timp dat. Nu există nicio metodă de a face o diferențiere între cei performanți și cei mai puțin performanți care ne educă copiii, cum nu există niciun fel de metodă transparentă prin care părinții să se pronunțe referitor la calitatea cu care își fac treaba profesorii la clasă.
Sunt de acord cu afirmațiile profesorului Ciprian Mihali când spune că Educația este un serviciu public care nu se supune relației cerere-ofertă specifică pieței libere. Prin urmare Educația nu e „rentabilă” precum o firmă, ci este o misiune a Statului, care trebuie să pregătească pe termen lung cetățenii. Domnul Mihali susține că: ”Un profesor nu poate fi comparat cu un angajat la o firmă, pentru că munca lui nu poate fi evaluată conform criteriilor de rentabilitate ale pieței. Strict economic și pe termen scurt sau lung, educația este o „afacere nerentabilă”, dar devine rentabilă pe termen lung și foarte lung. Iar acest tip de rentabilitate o firmă nu și-o poate permite.”
De acord că nu poate fi evaluat niciodată un dascăl așa cum sunt evaluați, constant, angajații de la multinaționale. Dar, fără a găsi și pune în practică un sistem de triere a competenților de incompetenți, nu putem vorbi despre o calitate mai ridicată a actului educațional. Noile legi ale Educației vin să implementeze un pseudo-sistem de evaluare, în care vor avea un rol activ și părinții, însă mi-e tare greu să cred că – așa cum e scris în lege – va fi cu adevărat un ”game-changer”.
Deocamdată, sistemul vechi de zeci de ani, prin care profesorii își iau un definitivat pe un post, iar apoi devin cumva inamovibili, ”lipiți” de acel scaun din spatele unei catedre, de neatins, indiferent dacă sunt performanți sau nu, este cel care pare să câștige și să rămână în picioare. Or, asta nu e deloc bine pentru educația românească. De ce nu se ia o decizie radicală, de eliminare a acelui sistem, de renunțare la ”definitivări” și de implementare a unui sistem permanent de evaluare? Școlile trebuie să aibă libertatea de a-și aduce profesori și de a-i menține pe cei care sunt cu adevărat buni, în urma unor evaluări corecte, transparente și constante.
Mai e ceva, legat de evaluarea profesorilor. Eu unul, muncind zeci de ani în training corporatist și văzând cum multinaționalele au găsit metode simple și clare de a-și evalua angajații, nu pot să nu mă gândesc la procesul de evaluare ca la ceva ce se întâmplă la 360o. Mai exact, evaluarea nu trebuie să se facă doar în ceea ce privește cunoștințele referitoare la materia predată, ci trebuie să meargă mai profund și să vizeze chestiuni care țin de psihologie, metodică a predării și fel de a fi în preajma elevilor. Meseria de dascăl este una de vocație! Nu e ca și când te angajezi ”la bandă” și faci, în mod repetitiv, aceleași operațiuni. Tocmai de aceea este nevoie de o evaluare profundă și, mai ales, făcută cu o anumită periodicitate.
Iar dacă vrem să evaluăm corect, atunci hai să plecăm dinspre elev și un set minimal de cunoștințe pe care trebuie să le aibă pentru fiecare nivel de studiu și pentru fiecare materie. Există, de altfel, un cadru european al competențelor care poate și trebuie să fie adoptat la nivel național și care poate fi utilizat în dezvoltarea tuturor planurilor-cadru. Așadar, plecăm de la elev, stabilim clar ce competențe trebuie să aibă și apoi setăm standardele pentru fiecare profesor și fiecare materie de studiu.
Un al doilea aspect pe care mi-aș fi dorit să-l aud din gura președintelui Iohannis este cel referitor la înfloritorul sistem de meditații din ”România educată”.
Da, vă rog plătiți profesorii atât de bine, triați-i și aduceți doar competenți la catedră, în așa fel încât noi, părinții, să nu mai fim nevoiți să ne medităm copiii. Eu chiar mi-aș dori să vină copiii mei acasă și să-mi spună că înțeleg tot ce li se predă, că se face suficient exercițiu și că se folosesc cu adevărat metode didactice de succes, astfel încât să nu mai fiu niciodată nevoit să mă gândesc pe cine caut și cât voi plăti pentru a-i medita.
Sistemul de meditații este o pacoste pentru tot ceea ce înseamnă educație. Profesorii aleg să nu-și bată prea tare capul la clasă, preferând, în schimb, să-și focuseze resursele pe cei câțiva copii pe care îi meditează acasă. E un sistem educațional paralel, care nu face altceva decât să epuizeze de resurse didactice, psihice și sufletești pe profesori și de resurse financiare pe părinți. Cred că aici este nevoie de decizii radicale!
Și da, sunt destui cei care chiar își fac treaba bine, sunt destui cei care fac cinste meseriei, dar sunt prea mulți cei care nu au ce căuta în această branșă și care sunt acum un fel de ”cârmaci” strâmbi ai destinelor copiilor noștri.
Și mai e ceva, legat de lucrurile pe care mi le doresc spuse în spațiul public atunci când vorbim despre Educație și despre reforma necesară. Degeaba vom avea un sistem – poate cel mai bun – de evaluare a profesorilor, dacă – în paralel – nu gândim și un sistem eficient de intervenție în urma acestor evaluări. Dacă nu ai mecanisme de a-l ajuta pe dascăl să fie în permanență pregătit, dându-i ca rezultat al evaluărăii o ”foaie de parcurs” cu jaloane pe care trebuie să le atingă până la următoarea verificare, atunci e puțin probabil că orice fel de sistem de evaluare va avea succes, rămânând, ca atâtea altele, la nivel pur teoretic. Ca să nu mai vorbim de mecanisme simple, clare și incontestabile (în Justiție!) pentru a putea renunța la colaborarea cu un profesor neperformant, dar pentru care, anterior, s-au făcut o serie de pași clari care să-l ajute să-și umple ”golurile” identificate în urma evaluărilor.
O ultimă idee pe care vreau să o expun aici este aceea că banii mai mulți pe statele de plată ale dascălilor nu vor reuși să rezolve problemele structurale. Autonomia (adevărată) a unităților școlare, precum și abordările personalizate, care să aibă în vedere specificul comunității pe care aceasta o deservește, pot fi însă o soluție.