Impresiile pe care le-am avut atunci când am ajuns pentru prima dată în regiunea cunoscută istoric sub denumirea de “Ținutul Secuiesc” (Terra Siculorum/Székelyföld, Szeklerland) au fost de emoție și uimire. Munții de aici (Harghita, Hășmaș, Gurghiului, Vrancei, Ciucului, Nemira) sunt când gravi și magici, când spectaculoși în intensitatea lor de verde și albastru, când tăcuți și triști, ca niște uriași încremeniți ca după o durere nespusă, sau o bătălie pierdută. Ai sentimentul că întreaga fire trăiește, fie într-o presiune continuă (în pofida calmului aparent) fie că ascunde povești nesfârșite, perpetuate din generație în generație, fără de care, orice om, orice peisaj, orice respirație, și-ar pierde definitiv rosturile.
Întunericul pădurilor aparent de nepătruns se întrerupe dintr-o dată, pentru a lăsa loc unor reflexe neașteptate , care învăpăiază orizonturile, cu o stranie luminozitate. Vânturile sunt aspre, astfel încât calmul temperaturilor înalte piere imediat, alungat parcă, de o ceată de călăreți, aflată într-un galop nesfârșit și sălbatic. Cu ochii pe o hartă de demult, îți dai seama că regiunea seamănă cu o imensă tabără militară fortificată, greu de penetrat, peste care siluetele munților străjuiesc intransigente, ca niște forturi solide. Lemnul și piatra, stânca și albastrul cerului- creează o sinteză unică, amintind de acele blazoane nobiliare, remarcabile prin simbolistica sugestivă. Spre vârfurile munților șerpuiesc cărări, care devin din ce în ce mai greu de străbătut, dar care merită a fi explorate. Probabil că au fost cândva și vulcani aici (cum aflăm din studiile geografilor), vechimea locurilor fiind identificată, cu o țesătură de legende.
Localitățile sunt în general de mici dimensiuni, pitorești și stranii, contopindu-se în zonele de munte, cu bogăția excepțională, pe care o oferă varietatea pădurilor. Există numeroase descrieri ale unor scriitori și oameni de cultură (fie proveniți din Secuime, fie cunoscători ai locurilor) care evidențiază poezia sobră și ( cu toate acestea) cald-învăluitoare, a peisajelor și localităților din Ținutul Secuiesc.
Oamenii apar în variate ipostaze, când transportând cherestea către târguri, bântuind pădurile, vânzând neprețuitele ape minerale, care alcătuiesc din vremuri vechi, o altă bogăție a regiunii. Dacă am avea curiozitatea să alcătuim un fel de album integrator al tuturor acestor descrieri, vom vedea că dincolo de valoarea lor literară diversă, ele conțin și o indiscutabilă valoare socio-etnografică, care cuprinde și interesante sugestii psihologice. Sunt instantanee gravate minuțios, în care fiecare detaliu este așezat cu grijă, ca într-un amplu basorelief, de un perfect echilibru al formelor. Oamenii lucrează lemnul, exploatează pădurile, călăresc pe niște cai de mici dimensiuni (însă extrem de rezistenți și agili), mână juncani, conduc căruțe încăpătoare, bine alcătuite, în care îngrămădesc provizii și mărfuri, ca niște adevărați exploratori, meniți a descoperi noi spații. Oameni ospitalieri, care consideră că fiecare călător care le solicita ajutorul sau găzduirea, este un trimis al Creatorului Suprem, oameni care nu vorbesc foarte mult, dar care prețuiesc vorbele cu tâlc și umorul tonic, direct. Pricepuți și interiorizați, melancolici cu măsură și impulsivi într-un chip nemaivăzut pentru cei obișnuiți cu traiul în câmpiile doborâte de secetă, capabili să meșterească și să inventeze mijloace inedite de supraviețuire, mândri și extrem de curați, secuii au păstrat mereu, un fel de matrice tipologică de tip cazon, fără ca prin această expresie să se înțeleagă clișeul minimalizator, îndeobște utilizat într-o anumită literatură.
La nivelul discuțiilor obișnuite am auzit mereu, fie că secuii sunt cu mult mai curajoși și mai energici decât maghiarii ca atare, fie mai plini de viață și mai capabili să se bucure din toți rărunchii, atunci când Dumnezeu își întoarce fața către ei, fie mai ingenioși sau mai bravi, fără a fi lipsiți de unele accente de cruzime. Un spirit rebel, de sălbăticiune sceptică față de modernitate, combinat însă, cu o aplecare specială față de instrucție și școală, cultură și autodepășire prin acumulări ale spiritului. Aflați la sute de kilometri depărtare de nucleul maghiar, secuimea a trebuit să se adapteze și să reziste.
Oamenii aceștia de proveniență asiatică, au devenit mai târziu credincioși creștini fervenți, care nu au ezitat să ridice armele în apărarea Crucii.
Pe de altă parte, atunci când încercăm să schițăm în câteva tușe psihologia predominantă a secuilor, trebuie să admitem că putem cădea cu ușurință în capcana generalizărilor , astfel încât, riscăm ca în loc de o analiză obiectivă, să producem serii de clișee. Conștiința originii și istoriei comune, pare a fi axul în jurul căruia, destinul colectiv al secuilor s-a sprijinit, cu o forță remarcabilă. În același timp, buchetul de percepții pe care cronicarii, istoricii sau oamenii de condei (generic vorbind) le-au avut față de secui, mărturisesc despre interesul special, pe care acest popor aparte l-a generat. În majoritatea cazurilor se insistă pe diferențele care ar exista între secui și maghiari, dar aceste diferențe nu au în niciun caz un caracter fundamental, ci- trebuie interpretate (mai curând) în direcția unei particularizări speciale a secuimii, în sensul unei paradigme psihologic-comportamentale, care pune un accent special pe cultura libertății. Se va contura (în cele din urmă) un interesant portret colectiv, al unui popor care disprețuia în cel mai înalt grad condiția de subordonare.
Rebeliunile sunt frecvente și la o privire superficială, mulți au considerat că acest popor, pare a sta sub semnul unei anarhii structurale de expresie. El se manifestă exploziv , prin acte de cruzime și pot transmite celor cu care se confruntă, sentimentul prezenței unei forțe telurice, de o periculoasă imprevizibilitate. Alții i-au judecat aspru pe secui, considerându-i neguvernabili, dominați de un egoism colectiv acut, neurmărind decât atingerea (prin orice mijloace) a propriilor scopuri. Manifestau un fel de detașare ciudată față de moarte, explicabilă poate și prin pietismul lor sincer, iar unii observatori detectau în reacțiile pe care le aveau în anumite momente de cumpănă- efectele unui anumit primitivism psihologic. Dar nu era vorba de nimic în acest sens, ci- mai curând de o manifestare a unor suflete simple, nealterate de complicații inutile, înclinate să recepteze viața în termeni cât se poate de clari. Secuii se mândresc cu umorul lor sănătos , presărat pe alocuri cu accente caustice și impresionau și prin atracția pentru aspectele magice ale existenței, concretizate într-un folclor de o neobișnuită bogăție imagistică. S-au considerat mereu un fel de popor aparte, categoric asociat maghiarimii în cele mai importante episoade ale istoriei sale complicate, dar totuși diferiți, printr-un fel de patriotism de esență tribală, propriu de altfel, mai tuturor comunităților de graniță. Un fel de panteism s-a asociat întotdeauna creștinismului asumat cu intensitate , în felul lor de a privi lumea și derularea evenimentelor.
