Autor: Ioan Vasiu

IOAN  VASIU : – Cred că  sunteți de acord să începem dialogul nostru rugându-vă să evocați în câteva cuvinte debutul dumneavoastră literar, menționând când, unde și  în ce împrejurări ați debutat ca poetă?

VICTORIA  MILESCU : -Am avut un parcurs literar oarecum asemănător multor poeți, care încep să scrie de timpuriu, urmându-și apoi cu mai multă sau mai puțină determinare, cu mai multă sau mai puțină șansă, drumul spre  împlinirea literară. Primele versuri le-am scris pe când eram elevă,  primele poezii  le-am publicat în revista liceului teoretic „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Am trimis apoi poezii la rubrica pentru debutanți a lui Geo Dumitrescu din revista „Luceafărul”, care mi le-a publicat cu încurajări, dar  adevăratul debut îl consider a fi în 1978, în aceeași revistă, sub „botezul” poetului Cezar Ivănescu, care venise de la Botoșani și fondase cenaclul „Numele poetului”, la redacția hebdomadarului bucureștean, ce oferea o pagină pentru tineri poeți. Editorial, am debutat mai târziu, fiindcă în anii ’80 se debuta în volum, destul de greu,  după ce treceai de un concurs de debut. La cele câteva edituri de stat existente atunci,  am trimis manuscrise diferite, iar în 1988, am câștigat concursul de debut în volum concomitent la editura Cartea Românească, fiind inclusă în volumul colectiv Prier, și la editura Facla din Timișoara, figurând cu poezii în volumul colectiv Argonauții II. Dar după ’90, editura Facla s-a desființat și mi-a returnat manuscrisul pe care îl trimisesem pentru viitorul volum propriu, iar la Cartea Românească mi s-a spus că nu mai sunt valabile acele concursuri. În final, prima carte mi-a apărut în 1994, la editura  particulară Fiat Lux, înființată de regretatul critic Constantin Sorescu, o carte inspirată de evenimentele din decembrie ’89, Welcome December/Bun venit, Decembrie, ediție română-engleză, eu realizând și versiunea engleză, în speranța unei mai mari arii de receptare.

 I.V. : – Știu că sunteți cunoscută și ca jurnalistă. Când și unde ați debutat având această calitate?

V.M. : – După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din București, am fost repartizată, prin repartiție guvernamentală, ca profesoară de limba engleză, dar după trei ani de predare, am simțit că nu era chiar ceea ce-mi doream, era o activitate rutinantă, fără prea multe posibilități creative, iar structura învățământului de atunci mi s-a părut  rigidă, chiar vetustă. Așa că, însușindu-mi deviza Iuliei Hasdeu: „Voi învinge prin mine însămi”, deviză  care m-a însoțit întreaga viață, am părăsit învățământul, cu încrederea dar și cu inconștiența tinereții. Am lucrat un timp ca traducătoare de limba engleză la Compania Tarom, apoi la Departamentul Aviației Civile din Otopeni, colaborând în același timp cu poezii și recenzii la diverse publicații literare, în special la revista mea de suflet, „Luceafărul”. După ’90, când a venit libertatea, când s-a produs și deblocarea posturilor, am intrat prin concurs la cotidianul „Realitatea românească”, fostul săptămânal „Munca”, al sindicatelor, care se transformase în cotidian. Aici, la secția Cultură, am avut cei mai frumoși, cei mai rodnici ani ai scrisului, ai cunoașterii și aprofundării  multor zone artistice, ai  întâlnirii cu personalități culturale remarcabile, cărora le-am luat interviuri, o mare parte părăsindu-ne pentru totdeauna.

I.V. : – Care sunt mijloacele mass media care v-au ”tras cu ochiul” de-a lungul anilor?

V.M. : – Presa scrisă m-a captivat cu totul. Nu mi-au făcut cu ochiul nici Radioul, nici Televiziunea; de fapt nici n-am primit vreo ofertă din această zonă. Un ziar cotidian te seduce prin ritmul alert, prin posibilitatea diversității și chiar prin superba lui efemeritate. Te pune la treabă serioasă zilnic: să alergi,  să decizi repede, să evaluezi corect, să scrii esențial și percutant. Iar la acestea, se mai adaugă onestitate, precizie și ceva talent. Nu mai ai timp de altceva, îți cere tot, îi dai tot, nu mai ai viață personală. Și totuși, la un moment dat, te oprești. Fortuit sau nu. Pentru mine, momentul în care am început să scriu și să public cărți a venit atunci când ziarul la care lucram a dat faliment. Am dus-o greu în șomaj, dar a fost un timp de aur al scrierii cărților. Mi-am recuperat  manuscrise vechi, am scris poezii noi, am intrat în lumea miraculoasă a editurilor.

I.V. : – Vă rog să menționați câteva dintre cărțile dumneavoastră care s-au bucurat de cea mai bună primire din partea criticii literare.

V.M. : – Aproape fiecare carte nou apărută s-a bucurat de lansare, cu o bună primire din partea colegilor, criticilor, cititorilor în general. La mijlocul anilor ’90 exista un mare interes pentru cărți, iar lansările unor titluri și nume sonore  constituiau evenimente larg mediatizate. Despre mine au scris critici de specialitate, dar nu numai. Prima mea carte a fost prezentată la sala Dalles, în fața unui public numeros de către regretatul profesor și critic Romul Munteanu, care a și scris o cronică ce m-a onorat. Multe alte cărți au atras atenția cititorilor, a massmedia, în special cu ocazia lansărilor la Uniunea Scriitorilor, Muzeul național al literaturii române, Librăria „Sadoveanu”, Librăria „Eminescu” etc. Dar cele mai calde și reconfortante lansări au fost cele din spațiul unor instituții de învățământ,unde am prezentat cărți pentru copii și adolescenți, pe care le-am scris familiarizată fiind oarecum cu mediul școlar. Referitor la receptarea critică, numărul record de cronici îl deține volumul de versuri Deriva sentimentelor, apărut în 2016. Dintre cele 40 de cărți publicate, incluzând ediții bilingve, cărți pentru copii și cărți de cronici literare, critica s-a exprimat favorabil despre:Zâmbet de tigru (2001), Conspirații celeste (2008), Fenomenele fără cauză (2011), Sub steaua câinelui (2012), Existențele fastuoase(2013), Cununa de flăcări (2014), Porția de existență (2018), O sută și una de poezii (2020), Planeta stă acasă (2022), Rapsodiile soarelui (2023) etc.

         I.V. : – Dintre cărțile care au primit premii sau diplome, în decursul anilor, vă rog să ne spuneți care vă sunt cele mai aproape de inimă.

V.M. : -Aproape fiecare carte a mea pleacă de la un sâmbure de realitate, din care se ridică și înflorește o altă realitate transfigurată, ireală, simbolică. O carte premiată înseamnă o carte bună, iar o carte bună izvorăște din multă suferință resimțită acut, filtrând acea autenticitate de care se face caz în unele comentarii. Cartea mea, Planeta stă acasă (2022), s-a născut din frustrări,suferințe resimțite chiar fizic. Am scris-o în timpul așa-numitei  pandemii, care ne-a obligat  la o claustraretraumatizantă, ilogică, inutilă. Scrisul m-a salvat, ca pe mulți dintre cei care au avut noroc de acest talant al scrisului dăruit de pronie. Dar cea mai apropiată de sufletul meu este Strada lăcustei, carte apărută în 2017, unde am evocat străzile orașului meu natal  Brăila, alchimizând  amintiri, stări și sentimente legate de acest vechi port dunărean. Cartea a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București, dar a fost apreciată și în străinătate, mai exact în Canada, unde am lansat-o la Câmpul românesc de la Hamilton, în 2018. Ea a ajuns în multe alte locuri, fiindcă există și cărți norocoase care ajung uneori foarte departe singure, chemându-și apoi și autorul.

I.V. : – Detaliați  puțin  activitatea   dumneavoastră  desfășurată  în  calitate  de  editor.

V.M. : – La editură, m-am regăsit sub altă ipostază. Am lucrat la editura Scripta și la editura Nemira. În fiecare poet care venea  cu un manuscris, mă vedeam pe mine, convinsă că cel mai recent text, cald încă, era genial. Darochiul profesionist al unui editor de carte, îți schimbă percepția și vrând-nevrând autorul observă hibele. Aici mi-a folosit experiența din presă, sesizând rapid neconcordanțe, greșeli de logică, de gramatică, de literă etc.Am fost alături de autorii debutanți, în special, organizând lansări în librării, scriindu-le prefețe, însoțindu-i uneori în alte localități pentru întâlniri cu publicul cititor. Exista o solidaritate mutuală, iar ei înțelegeau că unele observații erau în folosul lor. Și, oricât suferea orgoliul lor, majoritatea autorilor, mai ales poeți, voiau să lucreze cu mine. Dar și editura a fost o etapă, a fost o experiență, după care m-am reîntors la scrisul propriilor cărți.

I.V. : – Ce proiecte aveți în vedere pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?

V.M. : – Ca mulți dintre noi, și eu am senzația că timpul aleagă prea repede, că se grăbește nu știu unde și ne grăbește și pe noi, nu știu din ce pricini, determinându-ne  să-l prețuim mai mult, să-l folosim mai înțelept. Nu-mi fac proiecte pe termen lung. Încerc să-mi adun textele risipite prin diverse publicații, fiindcă nimeni nu o poate face mai bine decât autorul lor, considerând că paginile scrise de-a lungul anilor constituie și documente referitoare la evenimente prin care am trecut noi toți, societatea românească. Mai am de finalizat câteva manuscrise la care lucrez în paralel,  care, dacă nu intervine nimic care să schimbe cursul normal al vieții, se vor corporaliza în volume adăugându-se celorlalte. Aștept să-mi apară noua carte Nu stârniți câinii, câștigătoare a Premiului  întâi la concursul de manuscrise organizat anul trecut de editura Bifrost. Tema este actuală, mai exact realitatea dramatică a războiului, fiindcă poetul nu poate face abstracție de ceea ce se întâmplă în lume și uneori chiar în proximitatea lui. Poetul rezonează, protestează, luptă cu armele lui – cuvintele, care sunt cele mai puternice arme, de care poetul e pe deplin conștient.

                      Interviu  consemnat  de  Ioan  Vasiu/ UZPR

        IOAN  VASIU : – Am aflat din biografia dumneavoastră că ați fost mulți ani regizor artistic la Teatrul de Stat din Constanța și la Teatrul Nottara din București. Vă rog să detaliați puțin.

      DOMINIC  DEMBINSKI : – Mai exact am fost 8 ani regizor artistic la Constanța într-o perioadă când orașele mari erau închise pentru absolvenții cu studii superioare. Așa, că, deși șef  de promoție într-o clasă cu colegi minunați și foarte talentați  precum Victor Ioan Frunză, Tompa Gabor, Andrei Mihalache, am fost , ”exilat” la noua capitală de județ: Călărași – Căminul Cultural. Datorită unei ,,inginerii  tactice,, a celebrului director al Teatrului Fantasio de pe malul mării Aurel Manolache, tatăl colegului meu actor plin de haruri Liviu Manolache, am plecat după o zi și o noapte de stat în Călărași, la Constanța prin ”transfer în interesul serviciului”. Acolo am fost imediat angajat la Teatrul Dramatic Constanța, un loc de prestigiu unde au lucrat printre alții importanți  regizori, chiar Silviu Purcărete. Era 1981, veneam  după un premiu pentru regie la prestigiosul Festival al Teatrului de Tineret de la Piatra Neamț, moderat de marele om de teatru Valentin Silvestru  ce a ”nășit” mulți tineri  oameni de teatru, în ciuda cenzurii sau dezinteresului. Am primit – ce vremuri bune, nu?) – un apartament  cu două camere undeva într-un bloc nou aproape de mare și departe de Teatru. Dar asta nu conta, eram plin de elan și dorință  de  expresie  teatrală, artistică în ciuda vremilor. Am regizat mai multe spectacole, unele premiate, dar altele cenzurate definitiv, cu zeci de  ”vizionări”  de  la  partid. Ultimul  interzis, după un premiu la Festivalul  de Teatru Scurt de la Oradea, a fost Conu Leonida al lui Caragiale, recitit de mine desigur. Mi s-a retras  premiul și a început o polemică  contra  regizorilor tineri, printre care și regretatul Alexandru Darie, între Paul Everac  și  Valentin Silvestru, Marian Popescu și Ludmila Patlanjoglu care ne susțineau, în paginile României Literare. Aflând din ziar despre acest inedit conflict public, minunata Doamnă Monica Lovinescu ne-a luat apărarea vehement  la Europa Liberă. Atunci lucrurile s-au complicat și am intrat și în atenția oganelor superioare , culturnicii de la București. Au parafat anularea  spectacolului  pentru public, nu m-au dat afară de la teatru, vroiau să evite un scandal  mai mare și un boss din CC al PCR, m-a ”rugat” doar  să-l  mai  las  în  pace  pe Caragiale, nu e ”momentul pentru el acum”. Dar situația mea făcea valuri mai ales după  intervenția  Europei Libere care avea masivă audiență. Cu flerul său caracteristic, un mare scriitor și director de teatru, Dinu Săraru, m-a chemat imediat  la București  să  montez  la Teatrul Mic două spectacole unul după altul, primul cu distinsa Doamnă a teatrului românesc, Dina Cocea și al doilea pe un text de un scriitor dizident chinez din perioada dezghețului lor de sub Deng Xiao Ping. Adică un posibil alt scandal!  Așa că publicul cunoscător a dat  năvală  să  vadă  un  act  nou  de  rebeliune. Era deja 1987. Dinu Săraru mă vroia angajat la teatrul său, însă traiectoria mi-a fost schimbată printr-o contra ofertă din partea altui mare director de teatru, Maxim Crișan, de a monta ”Livada de vișini”, a lui Cehov la Teatrul Nottara cu o distribuție de aur. Era o ofertă de nerefuzat pentru mine atunci. După premieră am fost angajat prin concurs ca regizor artistic la Nottara, alături de colegi eminenți precum Dan Micu, Alexandru Dabija, Mircea Cornișteanu și o teribilă pleiadă de actori.

        I.V. :  – De ce ați ales apoi, ca loc de muncă, Televiziunea ?

       D.D. : – La distinsul ,,Teatru de pe Bulevard,,, cum i se mai spunea, am montat texte importante cu actori importanți, de la care am avut enorm de învățat ca și de la cei foarte talentați de la Constanța. Aici m-a prins ”Răscoluția” din 89, repetând Henric IV de Pirandello cu Adrian Pintea în rolul titular. Distribuția mea în hainele de scenă a plecat pe străzi, adăugându-se spectacolului de afară. A urmat la Nottara un schimb de directori. Ultimul însă a fost profund dezagreabil și alături de mine mai mulți au plecat din teatru. Eu am ales Televiziunea pentru că deja lucram acolo cu jumătate de normă și am fost fascinat de posibilitățile micului cinematograf, am filmul în sânge datorită tatălui meu, director de imagine fondator al meseriei în România, Constantin Dembinski. După un film omagiu dedicat lui Toma Caragiu la 20 de ani de la cutremurul ce l-a răpus, care a ieșit foarte bine, Președintele de atunci al TVR, Stere Gulea – important regizor de film, mi-a propus angajarea cu totul în televiziune așa că am acceptat cu bucurie, dorind să scap de o atmosferă  tulbure din Nottara și dornic să învăț o nouă meserie. N-am renunțat cu totul la teatrul pe scândură dar am lucrat intens la Televiziunea Națională, producții proprii după piese de teatru, filme tv, seriale de cultură și mai ales tezaurizând spectacole importante ale colegilor mei din teatre, pentru Arhiva de aur a TVR.

        I.V.: – De câți ani sunteți la TVR ?

       D.D. : -Sincer? Nu mai știu exact. Cert este că am început  colaborarea cu TVR încă din decembrie 1989 când am intrat peste ei alături de Ion Caramitru și maestrul Victor Rebenciug, alături de celebrul său monolog despre patrioți și hârtia higienică!:) Am străbătut diverse etape: colaborator, angajat cu jumătate de normă apoi cu normă întreagă. Aici am avut imense satisfacții profesionale căci am deprins alături de marii profesioniști uzul unei meserii fascinante, ruda teatrului și soră a cinematografului.

          I.V.: – Mulți sunt cei care se întreabă de ce se difuzează astăzi la Televiziunea Română atât de puține emisiuni de  

teatru ?

        D.D. :  – Vă contrazic. Mai ales de când s-a reînființat sub actualul  Președinte TVR, Dan Turturică, Canalul Cultural, în fiece  săptămână  este  programat  câte un spectacol  de  teatru, iar în rest se emite destul de des teatru pe cele trei canale ale Televiziunii Române. Problema acută din ultimii ani este că producem mai puțin teatru sau film tv din pricina bugetelor  tot mai restrânse alocate televiziunii naționale. Gândiți-vă că a fost eliminat și abonamentul ridicol de mic pe care plătitorii de curent electric îl vărsau în visteria televiziunii, pe motiv că ei nu se uită la TVR. Nu e normal. TVR este o unitate de elită, non profit care contribuie la educația de masă și ar trebui susținută și din bani publici precum în mai toate țările civilizate!

      I.V.:  – Am auzit vorbindu-se în anumite cercuri că sunt tot mai puțini iubitori de teatru, mai ales în rândurile tinerilor. Dumneavoastră ce părere aveți ?

     D.D. :- Din nou vă contrazic. Nu cunosc bine situația din provincie dar am știre prin colegi și despre ce se întâmplă acolo. Iar în București teatrul este asaltat de spectatori, cu precădere tineri, produs de regizori tineri deosebit de interesanți ca și de tineri actori deja notorii alături de colegii lor seniori. Mai toate spectacolele de teatru sunt ”sold out”. Sigur, vorbim de un public selectiv, educat, dar avid de arte și cultură, iar teatrul și filmul este pentru ei o pasiune stabilă. Biletele de intrare s-au tot scumpit și totuși publicul este prezent în număr mare. Tinerii sunt fanii unor creatori tineri care îi reprezintă ca teme de interes sau implicare socială.

       I.V.: – Alături de care actori importanți și apreciați ați lucrat în decursul anilor ?

      D.D. :  –  Am lucrat cu mulți actori mari, ei fiind adevărata mea școală într-o meserie care mai mult se fură decât se învață. Întâi cu maeștrii de la Constanța, Ileana Ploscaru, Virgil Andriescu, Diana Cheregi, Vasile Cojocaru, Nina Udrescu, Liviu Manolache și mulți alții. Apoi în București cu Dina Cocea, George Constantin, Alexandru Repan, Adrian Pintea, Coca Bloos, Horațiu Mălăele, Claudiu Bleonț, Dana Dembinski Meteleanu, Adrian Titieni, Ștefan Radof, Emil Hossu, Catrinel Dumitrescu, Ilinca Goia, Valentin Teodosiu, Ion Dichiseanu, Lucia Mureșan, George Alexandru, Cristian Șofron, Dana Dogaru, Ioana Crăciunescu  și  mulți alții pentru a nu lungi o listă atât de glorioasă. La ei se adaugă actorii extraordinari de la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov cu care am colaborat de câteva ori. De la fiecare am învățat reale lecții de teatru viu cum nici la marele institut de teatru și film Lee Strasberg din New York, unde am avut o bursă de studiu, nu am deprins…Mulți dintre acești monștrii sacrii nu mai sunt decât în arhive de teatru și film. Cu fiecare ce a plecat într-o lume mai bună mă simt mai sărac, cu fiece artist mare ce moare , murim și noi câte puțin.

         I.V. : – Ați regretat cândva că nu ați ales o altă profesie ?

        D.D. : – Nu. Este o profesie  ce  o  iubeam de copil, din vremurile  când  tatăl  meu  pasionat de film mă ducea să văd  capodoperele  lui  Felllini, Antonioni, Wajda, Tarkovski, Bergman, când mama și bunicii îmi citeau povești pe care le ecranizam în căpușorul meu. Este o meserie grea dar care îți permite să te exprimi printr-o largă simbolistică și care se filtrează prin trupul viu al actorului cu care devii substanțial. Și văd cu mândrie că tradiția merge mai departe. Fiul meu cel mare Vladimir Dembinski este deja un minunat regizor de televiziune, iar mezinul, Nikita Dembinski a ales drumul muzicii pop dar crează deja videoclipuri excelente. Aștept cu interes și rog pentru sănătate pe Dumnezeu să apuc să văd și parcursul celor doi nepoți Adam și Ioachim ce la trei ani este deja un mic actor delicios! Mama lor, soția lui Vladimir, Cristina este o superbă actriță.

         I.V. : – Ce mesaj doriți să transmiteți iubitorilor de teatru, în finalul cestui scurt interviu ?

        D.D. : – Ce altceva decât să creadă în Teatru și Artă? Să citească mult, să caute spectacole și filme bune, căci așa trăiesc mai multe vieți. Sala de teatru să le devină familiară și  să  renunțe, educați  fiind , la  spălarea  creierelor  prin kitchuri  comerciale  de  televiziune  proastă, muzică non muzică, evadarea  în  paradisurile  artificiale  ale  alcoolului și  drogurilor. Dostoievski  spunea  că: ”Frumusețea  va  salva  lumea”. Așa  este deși  sună  paradoxal. Și să nu uite altă  vocație  teribilă  ce  se  cere  cultivată: Să creadă în Dumnezeu. Și în Iubire și Iertare. Artele mijlocesc toate astea. Amin!   

             Interviu  consemnat  de Ioan Vasiu /UZPR

De la vecini care îl reclamă pentru că deține prea multe cărți, la modul cum a ajuns să fie unul dintre cercetătorii științifici ai muzeului din Deva cei mai vizibili, Daniel I. Iancu este o persoană care a devenit foarte cunoscută în ultima vreme. Cine este Daniel I. Iancu, aflăm din interviul pe care a avut amabilitatea să ni-l ofere.

IOAN VASIU: – Când și unde ai debutat ca jurnalist?

DANIEL  IANCU: – Nu este vorba doar despre debut ci și despre o activitate jurnalistică care se întinde pe o perioadă de aproximativ 34 de ani. Nu știu dacă se poate numi debut, dar mi-am văzut numele în paginile unei publicații, imediat după Revoluția din 1989, când a apărut la Deva revista Rîsu’ lumii, prin 1990 sau 1991. În 1994 am urmat un curs de jurnalism în cadrul Casei Studenților de pe lângă Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Am lucrat la săptămânalul Informația studențească, unde am câștigat primii mei bani din scris, apoi la Radio SICA, tot în Alba Iulia. După terminarea facultății, profesor fiind, am mai colaborat la câteva publicații, printre care revista Terra magazin (București).

Dar momentul esențial a constat în stabilirea unei colaborări de lungă durată cu publicația Palia Expres din Orăștie. Din anul 2002 mi-a fost acordată, de către redacție, o foarte mare încredere, astfel încât am publicat mai bine de două decenii în paginile ei. De aceea, din punct de vedere sentimental, consider că acesta este momentul meu de debut. În 2003, după ce am renunțat la învățământ, am reușit, prin concurs, să devin reporter și apoi redactor la cotidianul Cuvântul liber, din Deva, unde am fost și promovat la un moment dat ca  șef al Departamentului Politic-Administrativ. După demisia de la Cuvântul liber, am lucrat câteva luni la Mesagerul hunedorean, din Deva.

De-a lungul anilor am colaborat la reviste precum Dilema veche (București), Astra blăjeană (Blaj), Familia (Oradea), Glasul Hunedoarei (Deva), Servus Hunedoara  (Deva), am fost redactor șef la Expresul de Orăștie sau redactor la revista științifică Sargeția, Acta Musei Devensis, publicația Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva. Dar nu doresc să mai înșir altele, căci totul pare să aducă a auto laudă.

I.V.: – De câți ani ești angajat al Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva?

D.I.: – De peste 17 ani. Mai precis, în urma unui concurs organizat în luna ianuarie 2007, de la 1 februarie același an mi-am luat în primire postul de muzeograf debutant, în cadrul Secției de Etnografie și Artă Populară de la Orăștie. Am urmat toate etapele și am ajuns muzeograf IA, activând mai mulți ani în cadrul Secției de Relații cu Publicul, la Deva. În 2017, tot în urma unui concurs, am ocupat postul de cercetător științific III, în cadrul Secției de Istorie și Artă a Muzeului Civilizației Dacice și Romane, iar din 2013 până în prezent sunt purtătorul de cuvânt al instituției.

I.V.:  – Când ți-ai luat doctoratul și care a fost titlul lucrării tale?

D.I.: – Pe data de 1 martie 2013. A fost un proces laborios, care a început cu un masterat, tot în 2007. A fost dificil, pentru că, în perioada cât am fost profesor și apoi am lucrat exclusiv în presă, m-am cam detașat de fenomenul de cercetare propriu-zisă, deși mă documentam, cum o fac și astăzi, zilnic. Dar rigorile științifice implică mult mai multă muncă, care depășește norma de opt ore pe zi. După elaborarea disertației, am fost admis la studii doctorale, tot la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, cu o bursă asigurată printr-un program european. Așa am ajuns și să am parte de o mobilitate externă, mai precis am studiat în bibliotecile Universității din Viena, timp de trei luni, între mai și iulie 2011. Am reușit să elaborez teza intitulată Discurs istoric la Nicolae Densușianu, sub coordonarea regretatului Prof. Univ. Dr. Iacob Mârza și să o susțin, așa cum am precizat, pe data de 1 martie 2013. Ar fi mai multe de precizat, dar toată această muncă științifică mi-a adus și satisfacții enorme, mai ales că, așa cum spuneam, continui să colaborez și cu diferite publicații pentru a putea populariza evenimente, a evoca personalități, a descrie cititorilor aspecte istorice, culturale, etnografice mai puțin cunoscute.

I.V.: – De ce ai îmbrățișat profesia de cercetător științific și nu altă profesie?

D.I.: – Răspunsul ar trebui să fie simplu, dar nu este. Am ajuns cercetător științific datorită pasiunii pentru istorie, dar nu m-am gândit niciodată cât timp am fost copil sau adolescent la așa ceva. Nu am auzit pe nici unul dintre copiii din jurul meu să spună, atunci când erau întrebați, ce doresc să devină când vor fi mari, că țelul este să fie cercetători științifici. Eu mi-am dorit însă, tot timpul, să petrec cât mai mult timp în natură, prin urmare am încercat să găsesc o profesie care să nu includă doar muncă de birou. Astfel, în cadrul facultății, am urmat specializarea Istorie – Arheologie, dar am ajuns, după angajarea la muzeu, să îmi aleg multe teme de cercetare din domeniul etnografiei, domeniu pe care îl îndrăgesc nespus, alături de istoriografie, de istoria artei, de istoria religiilor, de aspectele care țin de istoria modernă sau de cea contemporană. Nu-mi petrec tot timpul în natură, căci este nevoie de o muncă intensă prin arhive și biblioteci pentru a elabora texte credibile atât din punct de vedere științific, cât și atractive pentru publicul larg. Că am ajuns cercetător științific se datorează atât cercetării de teren cât și muncii de birou.

I.V.:  – În prezent se lucrează la noul muzeu din Orăștie și cred că niciunde în țară nu se mai construiește acum un muzeu nou. Te rog să detaliezi puțin. 

D.I.: – Posibil să fie așa. Este un demers extrem de important pentru punerea în valoare a Ținutului Orăștiei, cu cetățile dacice despre care, sunt convins, toată lumea a auzit, chiar dacă încă nu a ajuns să le viziteze. În plus sediul acestui viitor muzeu pune în valoare una dintre clădirile simbol din municipiului Orăștie, vechiul Colegiu Kun, unde a învățat, printre alții Aurel Vlaicu, recent declarat Erou al Națiunii Române. După inaugurarea acestei instituții, care a fost gândit a fi parte a Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, impactul va fi unul major atât asupra comunității locale, cât și la nivelul percepției pe care o vor avea turiștii români și străini despre importanța zonei.

I.V.: –  Anul acesta se împlinesc 800 de ani de la prima atestare documentară a municipiului Orăștie. Ce însemnătate are această importantă aniversare pentru orașul în care s-a tipărit PALIA, prima traducere în limba română a Vechiului Testament?

D.I.: –  Este un moment care trebuie ținut minte. Puține localități din România se pot mândri cu o asemenea atestare documentară. Personal, mă bucur să trăiesc acest moment. Este un motiv de mândrie, de patriotism local, eu fiind născut și crescut în Orăștie, chiar dacă nu acum 800 de ani. Sunt convins că acest moment o să fie unul de referință în istoria României, iar faptul că localitatea și zona are atât de multe de oferit trebuie să ne facă să fim mai responsabili. În opinia mea, nu contează atât numărul de vizitatori, ci calitatea acestora, astfel încât să ne putem bucura de un oraș atât de frumos.

I.V.: – Pe lângă  jurnalist și cercetător științific, numele tău este cunoscut și ca scriitor și publicist. Ce spui despre această latură a activității tale?

D.I.: – Ce să spun? Toate se leagă între ele. Scrisul este ceea ce le unește. Unele volume s-au născut din articole scrise periodic, apoi adunate între coperți. Mă bucur că lumea mai citește, că sunt contactat pentru a le da detalii cum să intre în posesia cărților mele. Mă bucur că lumea se bucură și râde la ceea ce scriu. Sau că le stârnesc nostalgii despre satul de altădată, despre monumente și zone prin care au fost. Mă bucur și mai mult când, cu un volum proaspăt apărut, merg pe la oamenii despre care am amintit în paginile respective. Le citesc bucuria în ochi și parcă îmi vine să plâng. Și atât.         

I.V.:  – Nu putem încheia dialogul nostru fără să ne amintim de faptul că în urmă cu aproximativ două luni, unii dintre vecinii tăi, de la blocul în care locuiești, te-au reclamat, susținând că ai prea multe cărți și se tem să nu se crape pereții despărțitori. Presa și rețelele de socializare au luat „foc” atunci. Te rog să detaliezi puțin acest subiect.

D.I.: – Nu este vorba că se pot crăpa pereții despărțitori sau să se prăbușească blocul, ori să se ajungă la incendiu. Sunt ingineri constructori care au certificat acest fapt. Incendiul poate fi provocat doar prin încălcarea legislației actuale: fie un focar pus intenționat, fie că se fumează pe casa scării. Și, da! Presa scrisă, audio-vizuală și rețelele de sociale „au explodat” la semnalarea unei asemenea reclamații. Am ajuns, să zic așa, un fel de vedetă internațională, apărând pe site-uri precum „USA New Today”, „CNN”, publicații din Rusia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Slovenia, Serbia, Bulgaria… Nu le mai țin minte pe toate, pentru că a fost o nebunie totală. Televiziuni care au năvălit în casa mea în timp ce eu dormeam. Zeci de telefoane de la redacții ale unor publicații care doreau informații sau confirmări. Intrări în direct pe zoom la site-uri diverse, precum „Euronews”. Toate acestea în timp ce familia mea era acasă și se ascundea prin alte camere. Trebuie să înțeleagă și presa că există un minimum de decență. Este casa mea, la care o să mai plătesc rate mulți ani de zile. Sunt dispus să ofer explicații presei, dar într-o anumită limită de timp. Nu noaptea, că oricum nu am liniște. Nu sunt și nu îmi doresc să fiu persoană publică. Vă rog așadar, la presă mă refer, să îmi respectați intimitatea.

 I.V.: – Atât de mult iubești cărțile, încât ai umplut cu ele locuința, până la refuz, inclusiv balconul?

D.I.: – Nu am cărți pe balcon. Am cărți în toate camerele, inclusiv în bucătărie. Am cărți pe casa scării, am cărți pe terasă, care este spațiu comun unde se pot depozita diverse obiecte. Inclusiv cărți. Și da, iubesc cărțile. Unii spun că am trecut de la bibliofilie la bibliomanie. Îmi place să fiu înconjurat de cărți. Simt că, astfel, familia mea este în siguranță!

I.V.: – În cât timp crezi că vei lectura toate cărțile din biblioteca ta personală?

Poate într-o viață viitoare! Dar, oricum, se cuvine să precizez că nu toate cărțile trebuie citite de la cap la coadă. Nu poți citi dicționare și enciclopedii non-stop. Aceste volume le utilizezi atunci când ai nevoie. Dar și ele sunt un zid de apărare împotriva ignoranței. Părerea mea este că scrisul și cititul ne va salva.

Interviu consemnat de Ioan Vasiu/ UZPR
Credit foto: Grigore Roibu

IOAN  VASIU :  – Când și în ce împrejurări ați pășit prima dată în TVR ?

ALEXANDRA CEPRAGA:  –  „Pe vremea mea”,cum se spune, Radio-ul și Televiziunea erau una și aceeași instituție, plină de personalități artistice excepționale.

   Am avut bucuria să pășesc în această instituție de marcă, la vârsta de 12 ani. Atunci am intrat, printr-o selecție, evident, în Corul de copii al Radioteleviziunii române. A fost cea mai bună școală de muzică și de viață și,de acolo a încolțit  în sufletul meu  curiozitatea și pasiunea  pentru ceeace se întâmpla în cabina din care, la înregistrări, primeam  indicații  și sfaturi artistice.

I.V.:- Câți ani din viața dumneavoastră  i-ați dăruit Televiziunii Române ?

A.C.: – Pasiunea a rămas, asa încât, studentă fiind la Conservatorul Ciprian Porumbescu, azi Universitatea Națională de Muzicî, am efectuat „practica în producție” la Radio și, în ultimul  an  de  studentie, am fost solicitată  să fiu regizor muzical  colaborator.

A fost începutul unei vieți profesionale minunate, care, până acum, a  adunat  50 de  ani.

I.V. : – Care sunt cei mai importanți oameni de televiziune, alături de care ați lucrat în decursul anilor ?

         A.P.: – Colaborarea cu artiștii care, din dorința de a fi cât mai  buni, să  se  deschidă  și  să  arate ce  e mai frumos în ei, stiința de a-i face să se întâmple acest lucru, mi s-a părut a fi ceea ce îmi place cel mai mult!

   Am avut bucuria ca, la 22 ani, cand am terminat facultatea, să fiu  cooptata și de Televiziune, unde era un Studio muzical exceptional! 

   Sutele de înregistrări, cu orchestre, cântăreți și actori, există,  sub semnătura mea, în fonoteca Radiodifuziunii.

   În Televiziune  a apărut un nou miraj – ceea ce transpuneam pe bandă, se exprima și prin imagine! Fascinant !

  Am avut bucuria să colaborez cu mari nume din istoria televiziunii, începând cu  Alexandru Bocăneț,Titus Munteanu, Aurora Andronache, Ioana Bogdan, Eugen Dumitru, Ovidiu Dumitru, Marioara Murărescu, Dooooamne, câte nume de valoare ar trebui să enumăr!!!

  Realizatori și redactori care mi-au dat credit și considerație, pentru ceea ce am realizat ca regizor muzical.

  Atunci, chiar dacă  lucram pentru redactorii care erau la concurență  –  care să facă o emisiune de divertisment  mai bună decât celălalt, atmosfera era de prietenie și respect reciproc.

  Se cautau soluții inedite, pentru a cuceri publicul telespectator. Dacă, la vremea aceea ar fi fost mijloacele artistice susținute de tehnica actuală, cred că ar fi fost minunat, dar…fiecare perioadă…cu ale ei!

  Totuși, iată, toate reluările  emisiunilor  de  atunci, au același impact  plăcut  asupta  telespectatorilor,  ba, îmi  permit  să  spun că  multe producții de atunci, nu pot fi atinse ca valoare, chiar dacă  tehnica  pe  sunet  sau pe video, oferă  posibilități incomparabile.

I.V.: – După părerea dumneavoastră, prin ce diferă televiziunea de astăzi față de televiziunea dinainte de    1989 ?

         A.C.: – Deși, până în 89, programul era limitat ca număr de ore, producțiile  de divertisment  erau de un înalt profesionalism. De ce să nu recunoaștem că, televiziunile private  care  au aparut  dupa 89, au fost create de oameni din TVR.

  În timp,Televiziunea natională, a  schimbat  mulți președinți  și a  evoluat  prin  prisma  fiecăruia. Divertismentul a fost marginalizat, în  ciuda  faptului  că reprezenta o „evadare” a telespectatorului, după  o  zi  încărcată  de probleme  și-a mers pe  programe  informative, sociale, dezbateri  politice…

 Nu pot să mă pronunț  a propos de această direcție nouă a televiziunii  dar știu că, încă  sunt  oameni  în Tvr, care sunt excelenți  în  realizarea  unor  programe  artistice  de  calitate.

  Aș fi vrut ca Televiziunea  română  să  fi  menținut  niște programe  pe  care  alte  televiziuni  naționale, din  alte  țări, le promovează  și  le  susțin.

  Ma refer la Festivalul Mamaia. FESTIVAL NATIONAL, care promova  MUZICA ROMÂNEASCĂ, în care compozitorii se întreceau  în  a  compune  muzică cât  mai  bună  iar  concursul de  Interpretare  aducea  tineri  cu  voci  deosebite. Am lucrat cu plăcere, aproape  la  toate  editiile, începând  cu 1976.

  Nu mai spun de Cerbul de Aur, festival  de  înaltă  clasă, care în  anii  90, a  fost  decretat  CEL MAI BUN FESTIVAL DIN EUROPA, lucru  certificat  și  prin  prezența  multor  vedete  de talie  mondială, care  au  acceptat  sa  ofere  recitaluri  de exceptie. Lista  este  emoționantă.

   Mă  bucur  și  sper  din  tot  sufletul  ca  Festivalul GEORGE ENESCU să  rămână !!!  La  toate  aceste  festivaluri  mi- am adus  umilul  meu  aport, cu  suflet  cu  tot.

  În  prezent, deși  sunt  la  pensie  de  niște  ani  buni, încă  sunt  solicitată  să  colaborez, așa  că, activitatea  mea  nu  a încetat. Legătura  cu  televiziunea  „mon amour’, nu  s-a  stins  și  nu  se  va  stinge!  Televiziunea va rămâne  iubirea mea, până  la  sfârșit! 

                     Interviu consemnat de Ioan Vasiu/ UZPR

IOAN VASIU : –  Ne cunoaștem de mulți ani… Când și unde ai debutat ca jurnalist?

TEODOR BULZA: – Da, Ioane, ne știm de mulți ani, de aproape șase decenii. Eram adolescenți, absolvenți ai clasei a IX-a, tu, la Liceul din Periam, eu, la cel din Sânnicolaul Mare, și ne-am cunoscut în călătoria spre Câmpulung Moldovenesc,  unde urmam să dăm admitere la Liceul militar din acel miraculos oraș, situat, tot acolo, în susul țării. Am urcat într-un tren accelerat în Gara de Nord a Timișoarei, având ca destinație finală, cred, Iașiul. Comandantul „trupei” de elevi, îmi amintesc, era plutonierul Iepure, îl mai știi?, un ins rotund și rău de gură. Ajunși la Cluj, nu ne-a îngăduit nici măcar să coborâm pe peron, să bem apă de la țâșnitoarele tentante în acea zi toridă de iulie. Eu însumi l-am rugat, arătându-i fântâna din dreptul scării vagonului, însă șeful a rămas neînduplecat: „Răbdați”.

         În sfârșit, ajunși la Câmpulung Moldovenesc, am rămas impresionați de orășelul dintre dealuri și munți, mai ales că noi eram pui de la câmpie, cu vederea slobodă spre orizonturi, fără opreliștea formelor înalte de relief. Construcția impozantă a Liceului militar era un patrulater, ca o temniță, cum am văzut la muzeul Doftana, în 1961, și altele, mai târziu, iar încăperile păreau peșteri, mari și late, cu ferestre cât pereții caselor din satul/satele prin care am trecut în, pe atunci, scurta mea viață.

         A doua zi, dis–de–dimineață, la ora 6, au sunat trompetele, nebunele, care ne-au dat semnalul că suntem într-o cazarmă. „Deșteptarea!”, a răcnit același, Iepure, din ușa imensului dormitor, după care  ne-a ordonat să ne încolonăm și să coborâm spre platforma betonată din incintă pentru a executa exerciții de înviorare, după cum, exemplificând, își desfășura anevoios corpul rotofei…

         Aici nu rămân nici mort !, mi-am zis, încât nu am scris nici un rând la examenele propriu-zise, de română și matematică, după cum nu am trecut nici o probă sportivă, anume, înălțime, lungime și alergări; mă apucase disperarea că pierd cel mai de preț folos al meu – libertatea. Pricepeam din clasa I  ce e disciplina, respectam cerințele traiului în comun, însă regulile cazone le respingeam in corpore… Un ofițer ne-a convocat la un raport pe câțiva dintre candidați, inclusiv elevul care eram, și, în cazul meu, a fost extrem de furios că, spre deosebire de foaia matricolă de–acasă, fruntașul la învățătură nu confirma încrederea comisiei de recrutare care m-a recomandat pentru onoarea de a urma un liceu de o  asemenea însemnătate… Am îngăimat ceva, că nu sunt la înălțimea așteptărilor (da, eram și am rămas scund, în afara rigorilor staturii unui viitor ofițer…), și a constatat el însuși că mă stăpâneau emoțiile, timiditatea, poate și sensibilitatea. Cred că m-au selectat și pentru condiția mea socială, de elev premiant, dintr-o familie nevoiașă, destrămată, oferindu-mi-se șansa de a răzbi în tumultul vieții prin protecția și avantajele carierei militare, totul gratuit.

         Așadar, Ioane, n-a fost să fie să devin ofițer, după cum nici tu nu te-ai conformat traseului destinului prefigurat în vara anului 1965, tocmai la Câmpulung Moldovenesc.

         În urmă cu 26 de ani, fiind cronicar în caravana electorală a senatorului Adrian Păunescu, candidat la Președinție, cu popasuri memorabile la Alba Iulia, Bistrița, Năsăud, Vatra Dornei, Putna, Margina, Vicovul de Sus, Suceava, Botoșani, Ipotești, Iași, Târgu Frumos, Bacău, Vaslui, Focșani, Potigrafu, Buftea, Chitila, apoi, spre Craiova, Băilești, Maglavit ș.a.), m-am abătut de la traseul Bistrița – Vatra Dornei, prin pitoreasca Vale a Bârgaielor și pasul Tihuța, și am oprit la acel lăcaș, cu o emoție care–mi vibra înlăuntrul ființei, ca o dubă: construcția părea că se comprimase, nu mai era, ca în vremea când o desenam în memorie, nici lungă, nici lată, nici înaltă, ci semăna cu o stație de cale ferată părăsită sau, dacă vrei, cu un cămin de nefamiliști abandonat. Nu era nimeni în acel perimetru, nici măcar  un câine, vagabond sau statornicit acolo, de strajă sau de planton, cum mi se întâmplase după vreo zece ani, când am slujit patria, elev – soldat la Școala de ofițeri de rezervă de la Lipova…

         Ca atare, ești leatul meu la acea școală pe care am evitat-o din propria-mi voință, optând pentru o viață liberă, în aparență, și supusă, în realitate. Altfel, un parcurs, măcar, senin, fără constrângeri fatale, fie și traumele așa-zisei revoluții, când am trăit experiența amară a eroului devenit victimă – dar asta e cu totul o altă poveste…

         Cât privește debutul meu ca jurnalist, cred că momentul de început  s-a întâmplat în clasa a V-a („A”, că eram clase paralele, „A” și „B”, la Școala generală din comuna Tomnatic, raionul Sânnicolaul Mare, regiunea Banat), când, la reluarea cursurilor, doamna profesoară de română, Ana Toldi, care ne era și diriginte, ne-a cerut să scriem cum ne-am petrecut vacanța de vară. Și-am scris. Ce am scris?    

         Ce păcat că n-am păstrat caietul acela cu coperte de carton albastru, tip dictando, clasic A5, ca o carte de buzunar. Țin minte că am povestit cum am călătorit cu trenul de la Tomnatic, prin Lovrin, Pesac, Periam, (locul nașterii tale), până la halta Periam Port, de unde am mers pe jos până pe malul Mureșului, unde știam că e compa, cu care urma să traversez mărețul râu, cât un fluviu în închipuirea mea orgolioasă și limitată; am descris compa, care era (și mai este?) un pod plutitor, legat cu cabluri din oțel de scripeți care alunecau în bătaia apei de la un mal la celălalt… Oameni, căruțe, tractoare…

         Doamna Ana Toldi a fost atât de impresionată de compunerea mea, încât, nu numai că m-a îmbrățișat, ci, mai mult, m-a luat de mână și m-a dus la fiecare dintre clasele școlii: „A” – secția română, „B” – secția germană. Așa că eu, timid și peltic, am citit textul dat ca referință de către sensibila profesoară, devenind, tot eu, o vedetă printre elevii fruntași la învățătură și purtare.

         Da, Ioane, prietene, cred că atunci am debutat ca jurnalist fără jurnal… Prin 1978, redactor la ziarul  „Drapelul roșu” din Timișoara, primesc un telefon de la Doamna Ana Toldi din Reșița. Menționez că Doamna a fost profesor la Tomnatic doar un an. „Dragă Teodor Bulza, sunt diriginta ta din clasa a V-a… Mă bucur să te citesc în ziar și în revista „Flacăra”. Când vii la Reșița?”. „Sărut mâinile, distinsă, dragă Doamnă… Vă mulțumesc pentru toate… Chiar mâine (… chiar așa!), ajung acolo…”. Ne dăm întâlnire și ne revedem, înlăcrimați și suspinând…

         Vezi de ce îmi place să cred că atunci am debutat, nu în presă, ci într-o școală, grație unei dăscălițe minunate și de neuitat, Ana Toldi. Dânsa m-a descoperit și m-a lansat în lumea celebrităților locale…

         Într-o gazetă tipărită, am publicat întâiul reportaj în 1966, în revista  „Căutări”, a elevilor de la liceul din Sânnicolaul Mare. Era un text amplu, provocat de impresii dintr-o excursie pe Șantierul hidrocentralei de la Porțile de Fier. Atunci, am vizitat Băile Herculane, Orșova, insula Ada – Kaleh, Turnu Severin, relatând pe îndelete  cele văzute și filtrate prin ochii și sufletul junelui care eram. Revista era multiplicată prin șapirograf sub coordonarea profesorului de fizică, Marius Stăniloiu, un excepțional dascăl și pedagog.

         S-au stins, din păcate, cam toți profesorii mei, din școlile generale în care am învățat carte (Semlac, Teremia Mare, Tomnatic), ca și cei din liceu și facultate (română – franceză), fie-le țărâna ușoară și amintirea veșnică, nu doar pe monumentele de pe morminte, ci în mausoleele ctitorite în destinele generațiilor de elevi și studenți pe care i-au luminat cu făcliile lămpilor de lângă tâmple, cum a grăit ilustrul filolog G.I.Tohăneanu…

         Trec, uneori, pe la locul său de veci, din cimitirul Cosminului, ca și în dreptul bustului de bronz de pe Aleea Personalităților din Parcul Central  al Timișoarei, unde mă reculeg și îi aduc omagiul cuvenit celui mai drag și admirat cărturar din viața mea.

         În anii studenției, am debutat – iarăși – în revista  „Forum”, scrisă și editată de învățăceii de la Universitate, cu precădere de la Filologie, dar și de la alte facultăți, studii economice, muzică, arte plastice. Cum se zice, i-am însoțit și am cărat manuscrise la tipografie alături de Gheorghe Jurma și Vasile Bogdan, cei dintâi fruntași ai redacției, după care am urmat eu, ei devenind, după absolvire, redactori la ziarul  „Flamura” din Reșița. Cât am trudit ca redactor–șef, am fost recrutat și la  „Viața studențească”, șef al subredacției din Centrul universitar Timișoara, 1969-1972, de către renumitul formator de jurnaliști și caractere, Niculae Stoian, un reper al biografiei  mele, un om excepțional, altruist, cum rar s-a pomenit și atunci și rar se pomenește mai ales acum, a cărui deviză, apud Caragiale, mi-am însușit-o, ba, am regăsit-o ca definitorie în ADN: Cinste și gramatică ! Îi port întreaga gratitudine…(Mai târziu, alături de Nicolae dan Fruntelată și Sorin Roșca Stănescu, am editat un volum antologic din  poemele sale: ”Nomazi la Dunăre”.)

         Apoi, la absolvire, am fost repartizat la ziarul  „Drapelul roșu”, unde scriam și în anii studenției. Mi-a susținut angajarea Ion Iliescu, care, în anii 1971 – 1974, a muncit ca secretar cu propaganda la comitetul județean de partid. Un om luminat…

         Cam astea sunt (au fost) reperele parcursului meu prin debutul prelungit într-ale ziaristicii.

         – Dar, ca scriitor, când și unde ai debutat?

         Eu nu mi-am propus să scriu literatură. Ba, am  „comis” câteva grupaje de poezii, publicate într-un caiet al cenaclului  „Hyperion”, de la Filologie, dar și în  „Neue Banater Zeitung”, în pagina  „Universitas”, tălmăcit de consăteanul meu din Tomnatic, Anton Palfi. Nu mai am acea ediție, însă e posibil ca, atunci, să fi publicat și Herta Müller, studentă la Germană. Sau Richard Wagner, Johann Lipett, William Tottok, cu ultimii doi fiind coleg de internat și de liceu la Sânnicolaul Mare. Securitatea i-a terorizat cu urmărirea insistentă, ba, la domiciliul Hertei, a instalat aparatură prin care se înregistra, ambiental, orice șoaptă, până în intimitatea ființelor surprinse…în iatac. Penibil, grav, inadmisibil, făcând din acei tineri zburdalnici dușmani ai poporului, ceea ce ei înșiși nu voiau să fie ! Oricum, li s-a conferit o aură de disidenți și critici ai regimului, deși era vorba de o viziune critică asupra realităților, atât. I-a ocrotit Nikolaus Berwanger, însă, după dezertarea acestuia, în 1984, „grupul de acțiune Banat” a fost destructurat, om cu om…

         Eram absorbit de tumultul muncii la ziar. Aveam și o vorbă: la jurnal, ca la furnal. Foc neîntrerupt… Curată, arzătoare siderurgie. Sau ca la moară, măcinând cuvintele, îndeosebi la cotidian, cu șase apariții pe săptămână. Am nimerit într-un colectiv ostenit, chiar ruginit, cu mulți  „bătrâni”, fie și ceva mai tineri, promovați la ziar, precumpănitor, pe baza dosarului de cadre. Ca atare, m-am integrat și nu prea în noul climat, eu, frenetic student și publicist, fascinat de viața universitară și de, totuși, strălucitoarele personalități ale filologiei: G.I. Tohăneanu, Eugen Todoran, Deliu Petroiu, Simion Mioc, Vasile Crețu, Gabriel Manolescu, Eugen Tănase, Livius Ciocârlie, Clio Mănescu, T.L.Birăescu, lungind, cu bunăvoință, lista dascălilor de referință. Am avut parte de o generație eclatantă, băieți și fete sau fete și băieți, tineri frumoși și vioi, pasionați de carte și, în general, de cunoaștere ca o aspirație a sensibilității fiecăruia.

         Da, era o atmosferă care ne fascina, încât mergeam cu interes și bucurie la cursuri și seminarii, la alte activități complementare, precum cenacluri (la Universitate și la Casa de cultură a studenților), cineclub (am și  „jucat” în filmul, de scurt metraj,  „Punțile”, conceput de Adriana Babeți) la cercul de folclor (cu deplasări ocazionale sau de cercetare, precum la Marga, Mehadica, Sasca Montană, Ilidia, Secaș, Checheș, Crivobara, Vizma, Paniova, ah, ce vremuri frumoase și ce dascăli entuziaști, ah, să nu uit de cursurile facultative de istoria artelor (cu minunatul profesor Deliu Petroiu) sau ateism științific (condus de Ioan Mureșianu, care mi-a fost și dascăl și prieten, atunci). Neuitate rămân taberele, în vacanțele de iarnă sau în cele de vară, ca la Bușteni, Sovata („Du-mă mamă la Sovata/ Să-l cunosc și eu pe tata”…), Brașov și Poiană, Izvorul Mureșului sau Costinești, dar și la Festivalul național de folclor de la Baia Mare, când, împreună cu poetul și colegul Ionel Căliman, am prezentat (el !) o comunicare științifică „Fantasticul în basm”, vegheată de ilustrul om de știință, Vasile Crețu… Am fost premiați!

         Așadar, visătorul de mai ieri, eu, adică, am dat cu capul de rigiditatea, obtuzitatea și dogmatismul unor colegi blazați și lipsiți de talent, parcă pedepsiți să muncească (vorba vine) într-o meserie pentru care le lipsea tocmai esența: harul !…

         Să-i ierte Dumnezeu pentru cât rău au semănat în paginile îndurătoare ale gazetei care, oricum, nu le-a oferit nici un strop de glorie…

         Fiindcă, indirect, mă provoci, Ioane, să fiu sincer în aceste mărturisiri, sunt dator să evoc o întâmplare care îmi confirmă judecățile de mai sus.

         În 1972, vara, închei examenul de stat, cu 10 (zece), notă acordată de prof. dr. Eugen Todoran, pe o lucrare coordonată de Vasile Crețu.

         Pentru august, ultima vacanță de boierie studențească, aveam ca bonus un bilet la Costinești. Mă roagă un șef din redacție să încep „activitatea” cu o lună mai devreme, față de 1 septembrie, dacă nu, chiar 1 octombrie, cum visam, de altfel. Omul a motivat că vor să plece în concedii și n-au un ucenic vrednic să-i înlocuiască. Așa că, renunțând la întâlnirea cu vaporul eșuat („Evanghelia”, din patrimoniul flotei lui Aristotel Onassis,  înțepenit în prelungirea plajei stațiunii Costinești, cam în drept cu rezervația nudistelor de la Tuzla…), m-am prezentat la…ocnă, slujind partidul conducător…

         După 1 septembrie, mă sună Niculae Stoian, ”Toadere, te rog să participi la ședința Senatului Politehnicii, convocată pregătirilor pentru noul an universitar”. Accept ! Era o zi de luni, informez factorul decizional că la ora 13  e musai să plec, evident, după ce mi-am onorat sarcinile de serviciu.  „Nu te duci nicăieri”, urlă omul cu barosul între dinți. Zic: „I-am promis, contează pe relatarea mea…”. „Îți interzic…”. Onoarea e onoare, așa că am fost la Senat, am și scris, am și transmis. A doua zi, am fost convocat la redactorul–șef, urmare pârei la care s-a dedat autoritarul… După o lună de muncă la ziar, sacrificând ultima tentație a … ultimei vacanțe, după 2 – 3 ani în care timp am colaborat, e drept, sporadic, iată-mă, în fața marelui șef. Îl salut respectuos, mă invită să iau loc, față în față  cu reclamantul, și mă întreabă ce s-a întâmplat. Îi spun ceea ce ți-am povestit și ție, dragă Ioane, bun înțeles, atunci, cu glasul strivit de emoție.

         După care, adică, imediat, redactorul–șef mi-a dat dreptate și l-a ocărât pe pârâcios… Așa încât, pe omul cel negru și rău, nu-l pot uita în vecii vecilor pentru modul cum m-a tratat, ca pe o slugă, însă, viața a hotărât să îl iert pentru impulsul de a mă expune la gazeta de perete și pentru caracterul său mârșav, în acea ipostază, om cu care, ulterior, am fost un pic amici… Acum, nici măcar nu mai vorbim, întrucât și el mă sancționează pentru dictonul care mă/ne particularizează: cinste și gramatică!

       Țin să mărturisesc, ca o durere, că a fost cea mai mare umilință a mea, tinerel la 23 de ani, și nu prea m-am redresat sufletește nici până în ziua de azi, după peste o jumătate de veac, timp în care intrarea în câmpul  muncii se confundă cu o scenă de coșmar, horror, retrăind, când mi-e lumea mai dragă, criza de nervi și de autoritate a vechilului de pe moșia redacției. Scriu pentru întâia oară povestea în care mi s-au tăiat aripile zborului naiv după fluturi sau flori/fiori de păpădie, din ce motiv divulg taina oprimării mele de către un om mărunt, da, mărunt, așa a fost, așa a rămas în convingerile mele sincere și drepte ! …

         Coala pe care scriu e martor că e prima dată relevată secvența coborârii în infern, în răul primordial, în groapa cu dejecții a universului uman… Atât, cât să ies din tărâmul angoasei, parțial, bag de seamă… Adaug amănuntul că, a doua sau a treia zi după „proces”, m-am înfățișat, la cabinetul tovarășului Ion Iliescu și i-am solicitat să faciliteze prezentarea mea la postul de profesor de română la Școala generală din Sânnicolaul Mare, unde aș fi fost repartizat, potrivit locului al doilea în ierarhia absolvenților promoției mele; era 3 – 4 septembrie, însă distinsul domn m-a refuzat, argumentând că era o onoare să fiu selectat pentru ziar și că e nevoie de condeie tinere pentru a împrospăta efectivele ostenite  din redacție. Nu i-am spus absolut nimic despre cauza reală a tentativei mele de a renunța la acel râvnit  loc de muncă, asta din pricină că nu am pârât în viața mea. Și nici nu m-am bătut, fizic, vreodată. Dealtfel, nici acum, hulit, înjurat, contestat, îndeobște, fără temei, nu urăsc pe nimeni, dar nici nu-i iubesc pe cei care mă urăsc. Am o altă atitudine: îi disprețuiesc, așa, pur și simplu, îi dau uitării și mă retrag în intimitatea mea, mi se pare?, imaculată. Nu pot afirma că nu mă afectează uitarea sau excluderea mea din tagma celor care scriu, asta pentru că nicicând n-am avut, și nici nu am, orgoliul de a fi ceea ce nu sunt: un mare scriitor, ci, doar, un scriitor, potrivit talentului și vocației de a lăsa semne ale trecerii mele prin lumea care mă înconjoară.

         Am câțiva prieteni excepționali, care sunt leacul meu, poate placebo, și cu care parcurg timpul care mi-a fost dat să-l trăiesc și timpul care îmi rămâne să visez, uneori cu ochii închiși, să mă ascund în tainițele liniștii lăuntrice – și ce tonică e singurătatea cu umbrele ei mișcătoare !

         Parțial color, ți-am răspuns, Ioane, la provocarea despre reperele debutului meu ca scriitor. Întâi, reportaje, apoi, poezii. Sau concomitent. Socotesc reportajul drept o antecameră a prozei, o inițiere în construcția unui univers accesibil, o sumă de observații asupra realității imediate, cu persoane autentice devenite personaje, oameni de referință în contactul autorului cu lumea înconjurătoare. Cei dintâi reporteri în începuturile literaturii române au fost Nicolae Milescu Spătarul, Dinicu Golescu, Ion Codru Drăgușanu, Calistrat Hogaș, fiecare cu pagini antologice despre locurile prin care au peregrinat, chiar și Nicolae Iorga, călătorind prin Banat și Ardeal, Cora Irineu, cu ale sale nestemate „Scrisori bănățene”, mai  înainte – Alexandru Vlahuță, prin „România pitorească”, apoi, Geo Bogza, cu   „Oameni din Țara de piatră”, Brunea Fox, ca și mulți alții, până în zilele noastre…de ieri sau de alaltăieri, trecuți în uitare, rămași însă în biblioteci cu scrieri nepieritoare, ca să nu lungim vorba …

         După episodul inaugural al vieții mele în noul colectiv, ceea ce m-a stors de vlaga disponibilității de a face față vâltorii care era timpul extrem de solicitant pe tărâm politic, cu convulsii repetate și extenuante, am tot cumpănit asupra universului închistat în dogme și teze, ziarul suferind un iureș sufocant al comandamentelor zilei. Doar în anii 1965 – 1971 s-a înregistrat un dezgheț ideologic și social, lumea noastră a fost mai slobodă, relaxată și optimistă, s-a trăit mai bine, s-a scris intens, curajos și inspirat, înlăturând constrângerile proletcultiste și ale realismului socialist, iar românii au citit cu interes și satisfacție cărțile noului val de poeți, romancieri, dramaturgi, istorici, critici, atât ai noștri, cât și ai altor orizonturi literare, ceea ce a ridicat nivelul valoric al receptării fenomenului cultural, în general. Și, oricât ar fi încercat diriguitorii politici să împiedice revirimentul literelor române sau traduse, calea, fie și prin restrângerea tirajelor, nu a putut fi curmată, iar cartea a fost căutată ca pâinea, laptele și carnea sau benzina. Evident, o altă poveste …

         Eu însumi am încercat să aduc prin scrisul meu măcar un strop de prospețime, de stil îngrijit și atractiv, indiferent de subiectele abordate, până la sport, despre care nu am relatat cronici, cât reportaje, ca un rezumat al unei confruntări tactice și strategice pe o arenă, în cazul special – fotbalul. Așa, am mers la meciuri în cam toată țara, cât „Poli” era în  „B” (am și compus un imn: „În orașul de pe Bega/ Este o echipă ceva,” despre care moșii generației mele și-or fi amintind …), ceea ce-mi oferea privilegiul de a ieși din hotarele județului, apoi în  „A”, consacrându-mă ca pană inspirată și chiar de talent, sau am însoțit echipa într-un turneu de pregătire în Polonia, la Zabrze, la invitația echipei Gornik, două săptămâni de vacanță, pentru tânărul reporter care eram, cu popasuri la Katowice, Opole, Auschwitz; am fost și la Budapesta, pentru un meci din Cupa UEFA, cu, cred, Honved, pierzând după un arbitraj vădit potrivnic. Da, eram mereu dornic să văd, să cunosc și să scriu.

         … Și, ce-i trece pruncului prin minte? Îi străfulgeră o idee: să propună dascălilor de la filologie, care, în vremea studenției, exprimau adesea critici pe seama articolelor publicate de ziarul „Drapelul roșu”, pe unde eram și eu cam a cincea roată la căruță … Îi abordez pe profesorii G. I. Tohăneanu și Eugen Todoran să colaboreze la noi rubrici, una de lingvistică, stilistică și simțire românească, alta, chiar așa, permanențele culturii populare. După lungi și plăcute insistențe, G. I. Tohăneanu, abia ieșit din convalenscență după o dificilă intervenție oftalmologică, la Dijon, în Franța, și-a exprimat acordul, propunând „Limbă și cultură”, genericul unei apariții săptămânale, in care să se preumble prin istoria și performanțele unor cuvinte din patrimoniul celor mai expresive vocabule. Eugen Todoran a scris un text ca o prefață pentru virtuale susțineri ale subiectului propus, după care Gabriel Manolescu și Vasile Crețu au poposit în coordonatele rubricii, pentru ca să apelez, sistematic, la râvna unui muzeograf inimos și cumsecade, talentat poet și modest scriitor la ziar, Aurel Turcuș, cu care, mai apoi, am legat o frumoasă prietenie, cu simțăminte de prețuire dincolo de mormântul său.

         În schimb, ca un entuziast debutant, savantul G. I. Tohăneanu a luat lucrurile în serios și a scris, da, săptămânal, timp de 3–4 ani, cele mai frumoase pagini publicate vreodată de ostenita gazetă, sporind interesul cititorilor, implicit, tirajele. După o experiență gravă cu un text al eminentului dascăl, „Lampa de lângă tâmplă”, apărut în coloanele revistei pe care o conduceam,  „Forum studențesc”, m-am străduit să citesc fiecare „tabletă” după culegerea efectuată de lipotipiști și corectura specializată, încât, nu s-a mai strecurat nici o greșeală în conținutul celor cca 150 de … „O seamă de cuvinte românești”. Acesta urma să fie titlul cărții propuse directorului editurii „Facla”, vrednicul scriitor și publicist Simion Dima.

         Bref, cum ne îndeamnă hârtia și timpul, profesorul Tohăneanu a acceptat, cu un … amendament: coautor să fie Teodor Bulza! Eu !? Nici gând, de unde negocieri, rugăminți, întâlniri cu aceeași temă și același răspuns … Din nou, în cele din urmă, am acceptat (era în 1976) și din cauză că autorul … principal a decis să nu publice volumul fără prezența  intrusului pe copertă. Așa s-a întâmplat cu cea mai frumoasă carte din viața mea ! …

         M-a frământat istoria acestei veșnic onorante asocieri și n-am găsit altă cale să-mi omagiez magistrul decât, cum altfel, scriind de unul singur câteva cărți. Prima, romanul „Iulie”, apărut în 1979, l-am dedicat, de la sine înțeles, „Lui G. I. Tohăneanu, dascălul nostru”. Măcar atât. După un an, cartea a luat premiul pentru proză al C.C. al U.T.C., alături de mai cunoscutul scriitor de mai târziu, Mircea Nedelciu, iar de distincția, onorantă, pe atunci (pentru mine, și acum), s-au bucurat (măcar pentru cei 5.000 de lei) și glorioasa, ulterior, Herta Müller, Richard Wagner, dar și prietenii mei, în aceeași festivitate, Nicolae  Dan Fruntelată și Ovidiu Ioanițoaia…

         Tot în 1979, a apărut cartea mea de reportaje, „Lumini bănățene”, la editura Sport – Turism, avându-l ca redactor pe neostenitul și polivalentul om de litere Florentin Popescu. Să mai spun (ba, să mai scriu) că textele, în mare parte, le-am publicat anterior în revista „Flacăra”, și atunci, tot a lui Adrian Păunescu, pe care îl admir de-a pururi și îi sunt recunoscător până fac umbră pământului. Ca să nu par modest, deși am măsură, marele maestru m-a considerat (cum a și scris în dedicația pe „Poezii de până azi”, B.P.T., 1978) „cel mai talentat gazetar al noii generații”. Am avut și un record în ce privește prezența mea în paginile mult prețuitei reviste: 11 articole semnate în aceeași ediție ! Așa că, prietene Ioan Vasiu, să te ții tare și să reziști invidiei … Cred că am reușit să fiu modest și ponderat, doar că nu poți înfrâna resentimentele, la purtător, ca o traumă, că starea de ranchiună e dureroasă, cum e și gelozia, în alte zări, intime.

         Devenit o celebritate…locală, cu unele reverberații în medii geografice extinse, m-am trezit, fără voia sau acceptul meu, în decembrie 1979, trecut la altă muncă, în altă instituție: șef al sectorului presă la Comitetul județean de partid. Era locul cel mai potrivit să mi se taie aripioarele … Totuși, în 1982, am mai publicat un roman, la  „Facla”, „Casa șerpilor”, în aceleași condiții grafice, adică, mediocre, ca și „Iulie”. Cele două cărți de proză s-au bucurat (adică, eu) de cronici consistente, semnate de critici cu autoritate, care, cu excepții, ulterior m-au exclus din catalogul canoanelor și al dogmelor zilelor din urmă … Atât.

         Așadar, mă prezint la birou și, alături de tovarășul Mihail Glăja, nenea Mișu, devenit prietenul meu (fost director – întemeietor al Studioului de Radio Timișoara), fără să-mi spună nici un șef care va fi obiectul muncii mele, ne apucăm să redactăm Monografia județului Timiș, un cărțoi compus dintr-o sumedenie de texte lungi, terne și pline de greșeli, refugiul fiind la Casa Agronomului, sub directoratul unui om înțelept, ing. Andrei ( ? ) Hutira, în  ianuarie, sobă cu lemne, mâncare gustoasă, țigări și cafele,  trai – nineacă la … Partid.

        Până ce mă caută tovarășul …  „Neagu la aparat … Ce faci acolo?”. Și răspund scurt, ostenit de atâta trudă gramaticală … „Vino urgent la tovarășul…”. Tovarășul era primul–secretar, Petre Dănică … Și merg urgent, împreună cu nea Mișu Glăja, care s-a bucurat să rămână la biroul de la parter, cu vedere spre bustul lui Eftimie Murgu (timp de cinci ani, l-am salutat zi de zi …), iar eu, nu fără emoție, am urcat la etajul I, unde era cabinetul … „Unde umbli ?”. Zic: „Lucrăm la monografia județului Timiș”. „Să nu mai pleci din sediu…Uite, avem nevoie de o cuvântare la …”. Și am înțeles care era prima mea menire. Aveam o oarecare faimă în scrierea de discursuri, telegrame, mesaje, încă din vremea lui Mihai Telescu, care a domnit în județ vreo 11 ani, un om cu totul excepțional și care a apelat la condeiul meu pentru a scăpa de perceptele sufocante ale citatelor și referirilor la geniala operă …

         – La ce publicații ai activat în decursul anilor?

         Ți-am răspuns, parțial, la ce publicații am colaborat sau am muncit … Fragmente de roman am publicat în revistele „Amfiteatru”, „Orizont” și „Flacăra”, fiecare apariție fiind salutată, cronologic, de M.N.Rusu, Ion Arieșanu și, respectiv, Adrian Păunescu. În 1977, am început la „Orizont” o rubrică, săptămânal, „Sport”, cu texte scurte și jucăușe, care se bucurau de prețuirea cititorilor, până în decembrie 1989. Am păstrat sute de scrieri din acea perioadă, sunt rătăcite prin plicuri și dosare … O țin minte pe cea din vara lui 1982, când se desfășura Campionatul Mondial de Fotbal, organizat în Spania, „El Mundial”, evident, un mare eveniment, transmis și de români la televizor. Admirând arta acelor excelenți sportivi, am deplâns eliminarea din grupe, caz fără precedent, a Braziliei și am scris despre durerea mea sinceră, încheind tableta cu un alineat:  „Fără Brazilia, „El Mundial” -ul e ca diminețile noastre fără cafea”… „Neagu la aparat, vino la tovarășul”… Același Petre Dănică… „Ai băut cafeaua?”, (era ora, fix, 8), „Da”, șoptesc … „Unde ?”. „Acasă… ”. „Ai cafea ? ”. „Da, nevastă–mea se ocupă … ”. „Ce–ai scris despre criza de cafea ? ”. Zic spontan: „Brazilia e Țara cafelei. Caffe do Brasil ”( …știa, că lucrase ca adjunct la Ministerul Comerțului Interior…). Încântat de răspuns, „Da, ai dreptate, n-ai scris despre nechezol … Să fii atent, să nu greșești, că poate fi grav… Ești liber…”. Și-am zburat în birou, să-l sun pe Ion Stan, secretar de redacție la „Drapelul roșu”, pe care îl rugasem, seara, să scoată acel incriminat paragraf … Numai că:  „Dorule, n-au vrut tipografii să taie … Li s-a părut o poziție realistă și curajoasă…”.

         După scurtă vreme, tovarășul Dănică…a fost destituit ! … Nu datorită mie, ci din cauza lui însuși: promovarea lui ca Prim la Timiș a fost o mare eroare, iar omul cu pricina s-a compromis iremediabil în multe împrejurări. Recunosc, deși reclamat de cititorii cu ochi albaștri, tovarășul Dănică m-a ocrotit, asta și pentru că avea nevoie de mâna mea scriitoare de cuvântări, în orice ocazie, potrivit unui algoritm asumat (cuvinte scurte, fără despărțiri la capăt de rând, cu litere mari, ca de copertă, eh, nici așa … ).

         Fac o paranteză sau o acoladă, cum vrei s-o iei. De prin 1974 – 1975, mi s-a propus să îndrum (?) cercul de presă de la Casa de cultură a studenților. Tentant, mai ales că în anii mei de școală superioară nu funcționa ceva similar. Așa încât, săptămânal, mai puțin, adică, deloc, în sesiuni și/sau vacanțe, până în 1989, indiferent de locul meu de muncă, ziarist de clasă începătoare, până la altitudinea de șef de sector la Județeana de partid sau de redactor–șef, la ziarul local. Au fost întâlniri destinse, fără nici o încărcătură politică, fără nici o referire la documente, teze sau linii directoare.

       Am invitat publiciști prestigioși, precum, îmi amintesc, din cap și din suflet, de Niculae Stoian, Nikolaus Berwanger, Ildico Achimescu, Horia Alexandrescu, Cornel Nistorescu, Nicolae Arsenie. Am organizat neuitate excursii de documentare la Jimbolia, Variaș, Beregsău și Pădureni, adică la Comtim, la Făget, Tomești, Valea lui Liman, Herculane, Oțelul Roșu, Reșița, fiecare în coordonate … relaxante, larmă și voie bună, însă raporturi civilizate și fără excese. Mulți dintre cursanți au ieșit din rânduri și au intrat în galeria personalităților, precum, șef al „Școlii”, POPA’S, Ștefan Popa, genial artist și necruțător inamic al dogmelor și promotorilor insuficienței morale sau intelectuale. Am rămas prieteni ! …

         Pe alții nu-i mai numesc, pentru că au dovedit slăbiciuni de caracter, deh, afectând apelul meu la  „Cinste și gramatică”. Iar după 1989, nu că m-au dat uitării pentru timpul petrecut la acel cerc de presă, cu atâtea satisfacții,  dar au evitat să marcheze aportul meu la șlefuirea aripilor din condeiele, cândva, anonime.

         Ei, da, gloria e, uneori, sufocantă, de-ți taie măsura, echilibrul și bunul simț, tocit …

         Dragă Ioan Vasiu, pe cine mai interesează, oare, mersul acelor ani ? Uite, eu, cel care scriu și cel care am trăit intens acele vremuri, nu-mi reproșez nimic din conduita mea, a mea, subliniez. S-ar putea crede că mi-am irosit energiile în treburi mărunte, cu oameni mărunți, unii licheluțe (Victor Eftimiu, prin anii ’30 ai veacului trecut: „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie…”. Și cred că i s-a dat, să se sature de ostilitatea agresivă a unora dintre contemporanii săi…). Nu regret nici măcar că nu le-am intuit această urâtă fațetă a meandrelor caracterelor lor…Fie sănătoși ! … Adaug că mulți dintre „absolvenții” cercului de presă au devenit jurnaliști profesioniști, fie și, unii, lipsiți de abilitatea uneltelor specifice, de cultură generală, chiar și de vocație, care e prima condiție a unei onorabile cariere în această trepidantă și sufocantă profesie.

         – Câți ani ai lucrat, în total, ca jurnalist?

         Îmi ceri extrase din cartea de muncă … În ’89, după ce am încheiat cu  „Drapelul roșu”, din proprie inițiativă și silit de împrejurările decembriste, am editat, începând din 22 decembrie, ziarul „Luptătorul bănățean”, reluând denumirea primului cotidian local de după Insurecția sau ce-o fi fost din august 1944, o gazetă compromisă, pe care, chiar neinspirat, am ținut s-o reabilitez, stârnit doar de sugestia unor confruntări, lupte, luptători…o istorie… După 5–6 zile, la presiunea cuplului  „eroi comico – satiric”, Lorin Fortuna și Claudiu Iordache, mi-am dat demisia și m-am retras în … confuzie. Ba, m-au și arestat … Uite, Ioane, cum mă provoci să plâng la mormântul lui Radu Bălan și să-l ocărăsc pe Ioan Savu, ajuns „ăl mai tare om” din … cetate și chiar mai mult, după dispariția celor doi …

         Au urmat câteva luni de tăcere, din partea mea, dar și de blamări și sudalme, din partea făcătorilor de gazete insalubre, cu apariții rare și vândute la colțurile străzilor, chiar și în piețe, provocând pâra și ura, iar patronii făcând oarecari averi… Gata ! Totuși: s-au îmbogățit și tipografii, ca și cei care aveau hârtie de ziar, adică fostul meu loc de muncă, un tren întreg de role produse la „Letea” Bacău, o fabrică aptă să prelucreze și hârtie de bancnote, dar și … hârtie igienică; a dispărut uriașa ctitorie, ca atâtea altele … Și ziarele locale, cu tiraje record în ultimii ani biruitori, au pierit ca florile de păpădie, iar fostul sediu al redacțiilor în limbile română, germană, maghiară și sârbă a fost vândut de noii proprietari către o instituție din Ungaria … Așa s-a închis o filă de istorie, parte trăită și de mine, precum ai constatat, dragul meu, cititor …

         Bref, ce cuvânt apăsător, acum: în aprilie ’90 am fost inspirat și am răspuns invitației de a participa la Congresul Uniunii Scriitorilor, la Sala Palatului. În hol, la standuri de ziare, reviste și cărți, am tresărit, la frontispiciul cu litere impozante, al unui nou cotidian, „Azi”, în caseta căruia am dat de nume cunoscute, chiar prieteni, tot de la „Viața studențească”: Octavian Știreanu, director al publicației, și Ion Predoșanu, secretar general de redacție.

      De aici încolo, până hăt la pensionare, am scris la „Azi”, apoi la „Românul”, „Agricultura României”, „Vremea”, conduse exclusiv de oameni mai deștepți și mai talentați decât prietenul tău care sunt eu: Octavian Știreanu, Nicolae Dan Fruntelată, Alexandru Brad, Adrian Păunescu, în ordinea în care apar în foaia mea de angajat. În final, într-un concurs de împrejurări, adică, a dat norocul peste mine, copil sărac de la Semlac, nepot de sfânt, am reușit să cumpăr o tipografie, chiriașă a Casei Scânteii, unde am descoperit o profesie–apendice a celei de gazetar, conferindu-i caratele logo-ului afișat: „Tehnologie germană, suflet românesc”. După multă vreme, obosit, m-am retras la Timișoara; rotativa funcționează și acum, preluată de un … capitalist.

         – Alături  de care jurnaliști români importanți ai activat?

         Ți-am răspuns, parțial, în contextul altor provocări. Nu pot face o clasificare valorică, pe cât una, mai degrabă, sentimentală sau empatică, respectând, totuși, și unii detractori de–acum. Criteriul e al aceleași exigențe structurale: cinste și gramatică.

        În capul listei, îl așez pe Ionel Căliman, cu care s-a nimerit să stau alături din prima zi de facultate și să rămânem prieteni până azi, când îți scriu, netulburați de vremuri sau de vrăjmași. Un om de mare caracter, aspru și necruțător cu nulitățile, un real talent în poezie, critică și istoria literară, creator de cenaclu în Făgetul său și decisiv în definirea ca personalitate de vârf a arealului în care se mișcă precum un suveran pe moșia sa cât e zarea. E profesor de referință, cu vocație, un savant în studiul folclorului (doctor !). Un cărturar mustind a cultură și sensibilitate. I se aplică întocmai matricea „mea”: cinste și gramatică !

         Și, ca să-ți răspund la întrebarea pusă, consider că am avut șansa să fiu contemporan cu jurnaliști de referință, atât în biografia mea, cât și, chiar, în istoria recentă a presei românești. Mă gândesc, absolut spontan, și la nume precum Nicolae Dan Fruntelată, Tudor Octavian, Octavian Știreanu, Ion Predoșanu, Dumitru Constantin, Ion Cristoiu, Mihai Tatulici, Horia Alexandrescu, Cornel Nistorescu, Ovidiu Ioanițoaia, Ilie Purcanu, Vasile Bogdan, Nikolaus Berwanger, Florentin Popescu, Dumitru Oprișor și nu mulți alții, care să aibă și talent, dar și caracter, trăsătură pătrunsă adânc în fibra existenței fiecăruia. Am avut mulți prieteni, care au rămas în stadiul incipient: cunoscuți…

         Da, am devenit extrem de exigent cu asocierile de circumstanță, am cumpănit mai adânc asupra hotarului dintre amiciție și relații inconsistente; nu i-am dat uitării, ci nu i-am mai promovat în preajma mea în anii maturității depline. Și mă simt eliberat de poveri inutile, ca niște cocoașe … interioare. Le-am extirpat! Prin laparoscopie! Am făcut atâta bine unor indivizi, încât, în situații limită, în loc de recunoștință, au dovedit nu doar lipsă de leialitate sau loialitate, cât, pur și simplu, mârșăvie. Am fost  generos, binevoitor, chiar altruist, precum „baciul” meu, Niculae Stoian, încât, pe când eram în cădere liberă, m-am trezit împins de pe culmi în prăpastie, să mă învăț minte, nu să regret că i-am salvat în situații dificile, ci să-i trec la locul cuvenit: în uitare, ba, în nepăsare, să-i șterg de pe tablă, ca dâra de cretă, sau să-i scot din căsuțele pe care le credeam că le merită în tabelul, nu al lui Mendeleev, ci al lui … Bulza. Cât le-am fost de folos, m-au cultivat ca pe o floare, apoi, m-au lăsat să mă ofilesc în bătaia agoniei singulare, dezvăluindu-și o stare precară de simțire, de devoțiune, de vibrație umană, sterpi, imunzi, lepre – ce cuvinte grele, care nu pot cuprinde imensa mea dezamăgire pe frontul nevăzut al orgoliilor nebănuite. Încă o dată: să fie sănătoși !

         – Te rog să enumeri titlurile cărților care poartă semnătura ta?

         La titlurile cărților enumerate mai la deal, adaug: în 2004, am tipărit la „Cromoman”, firma mea, o cărțulie, de fapt, o reeditare:  „Vedenia și arătările curatului Nica Hopșitar din Semlac ( … )”, care N.H. era tatăl … tatălui meu, răpit de iele în 1896, într-o zi, 29 august, în cursul unei tornade. O poveste în versuri naive. Cartea a fost tipărită, în ediția princeps, la Pecica, după trei ani, chiar 1899, și se mai păstrase un singur exemplar, mâzgălit de către o sumedenie de cititori și cititoare, care și-au divulgat identitatea. Cu limbă de moarte, un văr de–al meu, Todor Bartoș, le-a poruncit, nevestei și copiilor lor, să-mi dăruiască  acea prețioasă comoară a familiei. Îi sunt de-a pururi recunoscător! Am multiplicat legenda în 400 de còpii pe care le-am dăruit consătenilor, ca să afle de ce neamul meu patern era  „de-al lui Sfântu”.

         Am fost inspirat când, într-o onorantă întâlnire cu Patriarhul Daniel Ciobotea, i-am oferit și Prea Fericitului Părinte modesta recuperare a biografiei moșului meu din alte zări și alte timpuri, cu multă vreme înaintea „istoriei” lui Petrache Lupu din Maglavit. 

         În 2008, am „scos” romanul  „Fascinație”, la editura „Semne” (care l-a decretat „cartea anului”), cu o prefață de Adrian Păunescu. O carte gravă – și atât. Iată, ce scria Adrian Păunescu, printre altele:   „Avem de-a face cu un prozator adevărat, care are ceva important să ne spună despre sine, despre ea și, să o recunoaștem, despre noi. Un episod fascinant din lunga poveste de dragoste a lumii, poveste mereu nebună, poveste mereu pasionantă, mereu nefericită”.        

          În 2017, la editura David Press Print din Timișoara, a apărut   „Umbra care mă însoțește” , jurnal, memorii, evocări.

         M-a onorat cu o cronică, în „România literară”, Tudorel Urian, cel care, chiar acum, când scriu, a publicat în „Viața Românească”, nr.2/2024, un comentariu legat de personalitatea profesorului nostru (și T. U. i-a fost student, ceva mai târziu decât eu), G. I. Tohăneanu, recuperat de acest vrednic om de carte după execuția marelui nostru dascăl de stilistică și de bun simț. Atât.

         Tot în 2017, am îngrijit o ediție cu amintirile tulburătoare ale lui Arcadie Pascu, semlecan de–al meu, „Povestea vieții mele”, închis la Buchenwald, Aiud, Ocnele Mari, un personaj – martir, un destin eroic, un înțelept, care mi-a urmat sfatul de a-și descrie viața așa cum a fost, autentică și dramatică. Iar cartea sa e o veritabilă mărturisire a luptei cu moartea, dispută din care a ieșit învingător. Ar merita un roman sau un film.

         Am mai vegheat la editarea unei veritabile monografii închinate maestrului Diodor Nicoară, dirijor și director al Filarmonicii „Banatul”, un artist autentic și înzestrat, un mare fiu al Banatului. Cartea a apărut în condiții grafice excepționale, fiind lansată la Margina lângă Bătești (locul nașterii sale), la Făget și la Timișoara, fericindu-i pe protagonist, pe ilustra sa Doamnă, Lucia Nicoară, fost director al Teatrului Național din Timișoara, ca și pe mulți dintre colegii și prietenii maestrului.

         Am trudit cu pasiune și la apariția unei cărți de istorie recentă a pustei din zona Semlacului și a Mureșului–hotar: „Lumea nostalgică a sălașelor de altădată”, scrisă de către ing. dr. Liviu Nadiș, de la Pecica, un om minunat, care sfințește locurile pe care se înălțau, cândva, dar nu chiar de mult, acele locuințe împrăștiate în nemărginirea orizontului. Fabuloasă recuperare a unui univers specific acelei zone mirifice. Am fost onorat …

         M-am ocupat și de editarea în volum a unor texte dense și la obiect ale prof. dr. Viorel Roman, consilier academic la Universitatea din Bremen, un proiect al carierei sale: „România în sfera de interese a marilor puteri”. Din acest ciclu, „De la Râm la Roma” e o carte excepțională, analizând implicațiile vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în „Grădina Maicii Domnului”. Cred că era prin 1999, când a apărut …

         Am mai robotit la elaborarea unei culegeri din articolele și evocările marelui jurnalist interbelic, Leon Kalustian, prieten al…prietenului meu, parcă dintotdeauna, Nicolae Arsenie, un constructor vizionar al machetelor de ziare și reviste la care a muncit, plus că el însuși este un redutabil condeier. Și un caracter de excepție în cele două orânduiri antagonice pe care le-am traversat impreună, braț la braț și cot la cot.

         Dacă am uitat ceva, graba e de vină …

         – După părerea ta, se mai poate spune astăzi că presa este a patra putere în statul democratic?

         Presa e o putere, dar nu mai e dominantă, așadar a pierdut locul al IV-lea. Vocile presei s-au diminuat, după cum și pătrunderea ei în rândul cititorilor și decidenților e firavă. I-au luat loc alte mijloace, vegheate însă (sau: dirijate, influențate, conduse) de către servicii extrem de vigilente. Avem și noi, mai mult sau mai puțin nevăzute, toate sau fiecare în alertă, mai ales acum, când se împarte puterea și se rescriu frontierele …

         – A apărut în ultimii ani presa online. Constituie aceasta un pericol pentru presa tipărită?

         Aici e o mare competiție, pe bani, desigur. Câștigă cel mai abil, rapid și bătăios. Presa pe suport de hârtie, o știi prea bine, e doar pentru nostalgici. Nici chioșcuri nu mai sunt, nici abonamente nu se mai fac. Mă și simt retrograd, cu cele zece titluri de ziare și reviste pe care le-am contractat la domiciliu. Mă simt confortabil, iar computerul îl deschid arareori, doar ca dicționar, că e mai comod, ori pentru mesaje. Iar cu poștașii sunt în relații cordiale, amintindu-mi că, la absolvirea clasei a VII-a („A”, bineînțeles), am distribuit ziare, reviste,  scrisori și telegrame în comuna Tomnatic, onorabilă muncă în folosul obștei româno – germane.

         – Cu ce te ocupi de când ești pensionar?

         Cu ce mă ocup? Cu nimic … Ba, cu nimicuri. La vârsta mea, totul e vânare de vânt…Sau să încerci alergarea după fluturi și culegerea florilor de păpădie, după ce s-au copt și încep să fulguiască.

         Așadar, Ioane, nu mă ocup, ci sunt răvășit de o dulce stare de melancolie, mă refugiez în amintiri și cad, desigur, în … fântână, adică, în depresie. Ciclotimic. Iar acum, de-a lungul și de-a latul multor zile, ți-am scris, nu ca să mă aflu în treabă, ci, luând în serios provocările tale, m-am mutat cu gândul și cu condeiul în zările prin care m-ai invitat.

         – Ce proiecte ai pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?

         Eu am fost un scriitor de duminică … Iar în anii din urmă (sic !),  în săptămâna mea, deși are șapte duminici, nu sunt cel mai harnic om din lume (în scris). Și nu mai scriu duminicile, pentru că, deși mă copleșesc/frământă multe proiecte, las inspirația slobodă (sau stârnită, ca în cazul de față), cât să-mi îmbujoreze ființa.

         Nu pot să închei, fără a aminti de cele două fete ale mele și ale soției mele, Ileana: Ioana, trăitoare în Germania, cu fetițele ei, Pia- Maria și Livia, și Teodora, cetățeancă a Spaniei, mamă a Antoniei. Ele constituie patrimoniul familiei mele …

         O precizare, de final: e al doilea interviu din viața mea. Cel dintâi, în 2009, iulie, în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, când am împlinit 60 de ani, sub genericul „Cinste și gramatică”. Acum, la 75 de ani, curând, sub aceeași poruncă, ți-l acord ție, Ioan Vasiu.

                  Îți mulțumesc, prietene …

         Fiindcă ești un poet cu har și sensibilitate, închei convorbirea noastră cu  „Cântecul greierușei”, poemă minunată a lui Lucian Blaga:

                           Greu e totul, timpul, pasul,

                           Grea-i purcederea popasul.

                           Grele-s pulberea și duhul,

                           Greu pe umeri chiar văzduhul.

                           Greul cel mai greu, mai mare

                           Fi-va capătul de cale.

                           Să mă-mpace cu sfârșitul

                           Cântă-n vatră greierușa:

                           Mai ușoară ca viața

                           E cenușa, e cenușa.        

Interviu  consemnat  de  Ioan  Vasiu / UZPR

IOAN  VASIU : –  Cum  te  simți, ca  fiică  a  regretatului  poet  și jurnalist, Corneliu  Vadim  Tudor, de  la  moartea  căruia  se  vor  împlini 9  ani  în  toamna  acestui  an ?

LIDIA  VADIM  TUDOR : – Pentru  mine  este  o  mândrie!  Tata  a  fost  o  personalitate  extrem  de  controversată  a  societății  post-decembriste  dar,  cu  toate  acestea,  niciodată, după  plecarea  lui dintre  noi, nu  am  primit  nici  măcar  o  reacție  negativă  din  partea oamenilor  care  mă  recunosc  pe  stradă. Din  contra, foarte  mulți  îl regretă  și  chiar  mulți  dintre  cei  care  îl  contestau  acum  realizează adevărul  spuselor  lui. 

Sper  să  reușesc  să  îl  fac  și  eu  mândru! 

         I.V. : – Știu că  te  străduiești  să  duci  mai  departe  revista  România Mare, fondată  de  tatăl  tău. Cum  reușești?

L.V.T. : – Revista  România  Mare  a  fost  proiectul  de  suflet  al  tatălui meu, cel  de-al  treilea  copil, pe  lângă  mine  și  sora  mea, dacă  aș putea  spune  asta. Este  greu, mai  ales  că  presa  scrisă  nu  își  mai găsește  locul  în  această  eră  în  care  online-ul  este  la  putere. 

După  ce  tata  a  murit, un „fir nevăzut” m-a  ghidat, m-a  învățat  și  m-a format  în  a  continua  munca  începută  de  el.

Revista  se  susține  singură  din  punct  de  vedere  financiar. 

         I.V. : – Vorbește  puțin  despre  această  revistă.

L.V.T. : – Revista  România  Mare  apare  neîntrerupt,  de  33  de  ani, în fiecare  săptămână, în  zilele de  marți. Este  distribuită  atât  prin  Poșta Română  (prin  abonamente), cât  și  la  punctele  de  difuzare  a  presei (chioșcuri, rețeaua  XPress). Dacă  înainte  de  moartea  tatălui  meu revista  avea  un  conținut  exclusiv  politic,  fiind  o „portavoce”  a  celor care  se  considerau  nedreptățiți  de  sistem, astăzi  revista  are  un conținut  divers: politică  internă  și  externă, analize, cultură, istorie, poezie, opinii, reportaje. 

I.V. : – Care  sunt  colaboratorii  revistei  România  Mare, din  anii  când trăia  tatăl  tău și  care  se  numără  și  acum  printre  colaboratori?

L.V.T. : – Cel  mai  vechi  colaborator  este  domnul  Paul  Suditu, care  scrie, de  peste  30  de  ani, articole  de  analiză, opinie, cultură. De asemenea, ne  bucurăm  să  îi avem  printre colaboratori  pe  doamna Liliana Tetelea, doamna  Elis  Râpeanu, dl  Ion  Machidon (președintele cenaclului Amurg sentimental), dl  Geo  Ciolcan,  extrem  de  apreciat  de  cititori  pentru  reportajele, interviurile  și  analizele  acide  pe  care  le semnează. 

În  ultimii  ani, ne  bucurăm  de  colaborarea  cu  dl  Valentin Turigioiu, editorialistul  „Tribunul” (suplimentul  revistei), dar  și  a  dl  Nicu  Marius Marin (editorialist  al  revistei). 

I.V. : –  Menționează  cel  puțin  trei  lucruri  pe  care  le  păstrezi  de  la Corneliu  Vadim  Tudor  și  la  care  ții  cel  mai  mult.

L.V.T : – Din  punct  de  vedere  material, păstrez  toate  lucrurile  lui  personale, carnetele  cu  însemnări, Biblia  cu  însemnări, Noul Testament  pe  care  îl  ținea  mereu  la  piept, ceasul, stiloul  lui, ochelarii, cărți…. 

         I.V. : – Care  sunt  cele  mai  frumoase   amintiri  din  perioada  copilăriei  tale, petrecute  lângă  părinții  tăi?

L.V.T : – Am  avut  o  copilărie  minunată, părinții  noștri  s-au  străduit  să ne  ofere  tot  ce  ne-am  dorit, fără  să  ne  transforme, însă, în  niște  copii  răsfățați.  Cele  mai  frumoase  amintiri  rămân  cele  din  copilărie, în  care  îi aveam  pe  toți  aproape, iernile  la  Poiana  Brașov  sau  verile  la  mare, dar  și  călătoriile  în  străinătate. 

         I.V. : –  Aș  vrea  să  încheiem  acest  scurt  dialog  cu  o  poezie semnată  de  tatăl  tău, sau  dacă  scrii  și  tu  versuri  atunci  te  rog  să reproduci  aici  una  dintre  poeziile  tale.

L.V.T. : – Deoarece  eu  nu  am  moștenit  acest  talent, vă  reproduc  una  dintre  poeziile  mele  preferate, scrise  de  tatal  meu:  ”Rugăciune”

Doamne, dacă  nu-i  prea  greu
Pune  ordine  în  haos
Şi  învaţă  neamul  meu
Să  se  roage  în  pronaos.

Doamne, dacă  mă  iubeşti
Ia  vrăjmaşii  de  pe  mine
Ştii  Tu  cum  să-i  pedepseşti
Să-i  faci  lumii  de  ruşine.

Doamne, dă-le  la  săraci
Pâine, pace, bucurie
Ouă  roşii, vin, colaci,
Bani  de  şcoală  şi  chirie.

Doamne, vindecă-i, de  poţi
Pe  bolnavii  din  spitale
Ocroteşte-i  Tu, pe  toţi,
Cu  suflarea  gurii  Tale.

Doamne, mergi  şi  la  azil
Unde  plâng  în  pumni  bătrânii
Naufragiul  lor  umil
Rupe  cumpăna  fântânii.

Doamne, sfinte  vietăţi
Fără  milă  sunt  jertfite
Curge  sânge  prin  cetăţi
Îngerii  Tu Ţi-i  trimite.  

Interviu  consemnat  de  Ioan  Vasiu /UZPR

IOAN  VASIU  : – La începutul dialogului nostru, vă rog să amintiți când  și unde ați debutat ca jurnalist ? Dar ca scriitor ?

CORNEL UDREA : – Desigur, o întoarcere în timp poate să nască sentimente contradictorii, dar anumite repere biografice revin cu plăcere în memoria efectivă și afectivă. Am debutat ca ziarist în presa scrisă în 1970, la ziarul „Făclia”, cotidianul de partid al județului Cluj, publicând un reportaj despre o construcție din orașul Dej. În 1970 eram deja angajat la Radio Cluj și ucenicia gazetărească se făcea în teren, se mergea în teritoriul arondat. Astăzi, ziaristul stă în fața sticlei telefonului, a calculatorului, și străbate lumea comod, fără nici un efort, dar mie acest lucru mi se pare, în mare măsură nepotrivit, nelalocul lui: ziaristul trebuie să fie în mișcare permanentă, să vadă, să audă, să confrunte, să trăiască evenimentele, la sursă, la izvor. Ca scriitor am debutat în Revista „Tribuna” în 1972, tot cu poezie, fiindcă am început ca poet, pentru că atunci, încă era la modă ca partea romantică a tinereții să se aplece în scris asupra poeziei. Sunt niște ani de atunci, perioadă în care    s-au acumulat mii și mii de articole scrise, mii și mii de materiale de radio și televiziune, în paralel cu creațiile literare apărute în reviste, în cărți.

I.V. : – Sunteți  în  egală măsură jurnalist și scriitor. Cum se împacă cele două preocupări ?

C.U. : – Se împacă foarte bine, se completează, există o armonie între cele două genuri profesionale, evident  că  scriitura  diferă  în  funcție  de subiect  și  obiect.

I.V. : – Creațiile  dumneavoastră  literare  sunt  în  mare  măsură  umoristice.  De ce  ați  ales  acest  gen  literar ?

C.U. : – Nu eu am ales genul acesta literar, el m-a ales pe mine. Acum, în martie, se împlinesc 45 de ani de la apariția cărții mele dragi, „Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi”, la Editura DACIA, în grija editorială a lui Mircea Oprița, sub oblăduirea lui Vasile Igna și a lui Alexandru Căprariu. Ilustrațiile și coperta erau semnate de Mărgărit Chelbea- MARGO, un caricaturist extrem de inspirat și neconvențional. Până azi cartea a adunat 16 ediții.

Critica literară i-a întors spatele, nu putea să strice orânduirea sacrosantă a autorilor bucureșteni, clasificați și ocupanți ai pieții umorului, la Radioul și Televiziunea, publice.

Provincia umoristică nu exista pentru critica literară, însă cartea aceasta a spart cutuma, piața: s-a citit în toate mediile sociale, se retrăiește și azi, spre imensa mea mulțumire.

Criticii, nici în fața evidențelor nu au cedat. Mult mai târziu l-am întrebat pe un critic literar care a dedicat pagini măgulitoare, superlative despre umorul meu, de ce la vremea respectivă nu a scris despre cangurii mei?

„E, așa a fost sugestia, Prietene!”  Și am aflat apoi că sugestia nu venise de la partid, ci de la unul dintre „corifei”, care mă ducea pe la toate festivalurile de umor, prezentându-mă ca pe o descoperire a sa. O minciună. Prima mea carte de umor a fost „Cu alte cuvinte”, apărută în 1975, la Editura „Albatros”, în colecția internațională de umor, format poche, cu ilustrația (ce privilegiu!) a Tiei Peltz. Acea carte a fost certificatul de naștere a lui Ahile Bilă.

I.V. : – Ce înseamnă Radio Cluj pentru Cornel Udrea ?

C.U. : – 42 de ani de activitate neîntreruptă, la care se adaugă anii de după, fiindcă ziaristica nu este o meserie pe care s-o pui în cui la pensioare așa cum fac funcționarii, sau alte categorii de oameni ai muncii, care încep să trăiască o altă viață, cu alte reguli, cu alte norme. Radio Cluj, pentru mine a însemnat certificatul de intensitate profesională, o dragoste unică și irepetabilă. Am un sentiment de bunăstare sufletească și încă în fonoteca Studioului de Radio Cluj se află sute de benzi cu emisiunile mele, benzi de magnetofon ce sunt crâmpeie de viață, viața însăși. Radio Cluj mi-a oferit prilejul nevisat de a cunoaște oameni mari ai națiunii române, actori și scriitori, oameni de știință, personalități nu numai transilvane, care ne-au îmbogățit viața și sufletul. A fost o experiență excepțională, în care, zi de zi mi-am perfecționat condeiul, modul de a vorbi, de a exploata realitatea, și din toate acestea, a consolida profesia și menirea.

I.V. : – De  câți  ani  sunteți  membru  al  Uniunii  Ziariștilor  Profesioniști  din România  și  de  ce  ați  aderat  la  această  Uniune ?

C.U. : – Prin natura profesiei de ziarist, a fost normal să ader la uniunea de breaslă, lucru care  s-a întâmplat în 1972.

I.V. : – În  ultimii  ani  a  luat  amploare  presa  online. Considerați  că  aceasta poate  să  ducă  spre  dispariția  presei  tipărite ?

C.U. : – Presa tipărită nu va dispărea foarte repede, dar viitorul ei este unul deja știut. În întreaga lume, anul trecut au dispărut 26% dintre publicațiile tipărite, ziare și reviste. Presa scrisă rămâne încă, apanajul unei părți a populației, sedentară în felul ei, credincioasă unui ziar în care se regăsește și care îi servește ceea ce vrea să citească, să vadă și să audă. Presa scrisă a devenit un fenomen subiectiv, care încearcă prin metode noi de seducție să-și păstreze cititorii. Ea va dispărea odată cu generația celor de 60 de ani, care au cititul presei între cutumele cotidianului biologic. Noile generații sunt deja lipite, ca timbrul de scrisoare, de tehnica digitală, de avantajele pe care le oferă. Toate acestea sunt însă, în detrimentul exercițiului lecturii, a lecturii însăși, în detrimentul culturii. Odată cu presa scrisă, și cartea tipărită, vor merge în aceeași direcție.

I.V. : – Mai  poate  fi  socotită  presa, astăzi, cea  de-a  patra  putere  în  stat ?

C.U. : – Presa de astăzi, sub forma ei de televiziune, poate fi a patra putere în stat, cu condițiunile știute: o presă mercenară, dedicată, slujind interese politice. Și această activitate, generală la ora actuală, își va găsi sfârșitul în pântecele incomensurabil al telefonului mobil.

                                                    Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN VASIU : Numele tău este foarte cunoscut în perimetrul Văii Jiului. Când și unde ai debutat, ca jurnalist ?

DOREL NEAMȚU : – Debutul meu în presa scrisă a avut câțiva pași mici, începând cu vreo trei, patru articole în cotidianul județean Cuvântul  Liber ( Deva ), apoi tot mai multe articole în cotidianul MATINAL ( Petroșani ). Debutul propriu-zis , în acest cotidian, a avut loc în septembrie 1990, când am devenit membru al colegiului de redacție, când schimbările de regim și de abordare liberă a presei se făceau din mers. Visam și gustam acea libertate pe care am câștigat-o,  cred, pentru totdeauna.

Atunci, cotidianul MATINAL a avut parte de o nouă generație, poate una de excepție , printre care se numărau VASILE DÂNCU ( viitor ministru ), DOREL NEAMȚU ( viitor poet ), ILEANA FIRȚULESCU, ( viitor redactor de televiziune ), ȘTEFAN CIMPOI ( viitor dascăl ), ADRIANA MOCANU ( viitor economist ), alături de alte nume cunoscute: ION VULPE, ION MUSTAȚĂ , MIRCEA BUJORESCU, GHEORGHE CHIRVASÀ .

Îmi  amintesc că, după o aritmetică jurnalistică,  în cei 15 ani de MATINAL, aș fi scris cca.10.000 de articole , fără să obosesc vreodată.

Ca scriitor nu am debutat  decât după ce am văzut, în carne și oase, cum arată poeții și scriitorii, care mi se păreau ceva peste puterile mele. Primul scriitor pe care l-am cunoscut a fost RUSALIN MUREȘAN, apoi pe AUREL NEAGU și rând pe rând pe CRISTIAN ȚOPESCU, MIRCEA M. IONESCU, MARIN SORESCU, CORNELIU VADIM TUDOR, ADRIAN PĂUNESCU.

Doar după acest ritual a coborât peste mine harul și darul, lansându-mă într-o nesfârșită poezie lirică, de toate dragostele.

I. V. : Alături de care jurnaliști importanți ai lucrat ?.

D.N. : – Am avut parte să lucrez cu colegii mei amintiți, dar și cu redactorii de la CUVÂNTUL LIBER ( Deva) , precum și cu redactorii de la RADIO TIMIȘOARA – NICOLAE SECOȘAN, DORU DINU GLĂVAN, IOAN TĂTAR .

În prezent sunt în echipa redacțională a revistei cultural patriotică  VALAHIA, DACIA NEMURITOARE – București , dir. VASILE CRISTESCU și la revista SPIRIT DE ROȘCANI , Hunedoara.

Am fost corespondent  la cotidianele sportive PROSPORT         ( CRISTIAN ȚOPESCU ) și GAZETA SPORTULUI ( OVIDIU IOANIȚOAIE ).

Rămânând în spectrul local și județean, am colaborat foarte bine cu toți colegii mei amintiți , precum și cu colegii de la Deva, SABIN CERBU, NICOLAE TÂRCOP, NICOLAE STANCIU.

I.V. : – De când ești membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și de ce ai aderat la această Uniune ?

D.N. : – Sunt membru UZPR din anul 1991 , când redacția noastră s-a alăturat la noua ordine gazetărească, iar din 2019  posed legitimația în spirit internațional. Ideea de aderare își are rădăcinile în setea de libertate, de curaj, de voluntariat, asumandu-mi toate riscurile . Și nu au fost puține. Procese, procese penale, toate câștigate.

I.V. : –  În ultimii ani presa online s-a dezvoltat într-un ritm alert. Constituie aceasta un pericol pentru presa tipărită ?

D.N. : –  Dezvoltarea presei online, care a inundat aproape tot spectrul jurnalistic, cred că este un pericol pentru presa scrisă, presa tipărită. Așa cum au dispărut în veacuri imperii, așa va dispărea și mirajul cuvântului scris, sub șenilele acestei tehnici vizuale. Ochiul nostru va rămâne orfan de cel mai bun tată, cartea, cartea cu povești, cartea cu poezii.

I.V. : – După părerea ta, se mai poate spune că presa este a patra putere în stat ?

D.N. : – Despre presă, dacă mai este a patra putere în stat, da, mai este și va mai fi, atât cât va mai fi democrație. Juridic , un bun obținut nu mai poate fi luat înapoi, fiind cauza lucrului judecat . Dar puterea ei este simbolică, așa cum i-au dat-o americanii, pentru că ea nu poate administra, nu poate legifera, nu poate judeca.

Dar, câte puteri nu mai  sunt văzute și nevăzute , știute și neștiute , care nu pot avea un asemenea statut, ci doar o denumire simbolică: Grupuri de presiune !  

                        Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR