Autor: Ioan Vasiu

IOAN  VASIU : – Domnule VALENTIN ORGA, la începutul dialogului nostru, vă rog să faceți o scurtă referire la activitatea dumneavoastră jurnalistică.

VALENTIN  ORGA : – Eram elev în clasa a III-a când m-am abonat la revista Cutezătorii şi până la finalul clasei a VII-a nu mi-a lipsit niciun număr. În vacanța de vară le reciteam, le tot organizam pe măsură ce creșteau cantitativ. La începutul clasei a VIII-a, i-am surprins pe colegi şi pe diriginte, abonându-mă la Scânteia tineretului. Erau câteva rubrici interesante în anii ’79-’80. Normal, acasă citeam şi Scânteia, căci tatăl meu era obligat să se aboneze în Combinat… rubricile „Faptul divers”, „Sport”, pagina de politică externă. În luna decembrie şi chiar la început de ianuarie stăteam la coadă, de dimineaţa de pe la 6-6,30 la chioşcurile de ziare pentru a prinde Almanahul Sport, Flacăra şi Scânteia… Erau cele mai vânate.

Odată, prin clasa a VI-a sau a VII-a, găsisem în locul unde se strângea maculatura, sub scară (eram elev la Şcoala generală nr. 11), o colecţie de ziare de sport din perioada interbelică… aproape ne-am bătut pe ele… Era ceva nemaipomenit… cronici de la meciuri ale marilor echipe, cu nume de jucători pe care le auzisem spuse doar de bătrânii din tribunele de la Corvinul.

Aşadar, presa mă atrăgea ca cititor. În liceu începusem să scriu texte la „Gazeta de perete”, pe teme de istorie, fiind încurajat de profesorul Pavel Munteanu. Îmi plăcea… În toamna anului 1989 am „ajuns” student la Istorie în Cluj, iar în ’90 am avut ocazia să scriu „la ziar” pe bune. Apăruse un săptămânal, Piramida, asumat de vreo 2-3 persoane, dar colaboratorii şi susţinătorii „din umbră” erau oameni cu foarte mare experienţă în presă. A fost un proiect  promiţător, dar a eşuat din orgolii… Aici făceam materiale de sport, dar mai ales colaje cu evenimente politice ilustrate în presa din perioada interbelică. Din când în când şi câte un articol de opinie. Aici am avut şi experienţa „cenzurii”. Era un articol în care analizam situaţia politică şi trăsesem nişte concluzii „cam îndrăzneţe”, cum mi-a spus una dintre „eminenţele cenuşii”, Omul care m-a ajutat foarte mult în carieră. Prinzând gustul, am mai colaborat la Unitatea din Alba Iulia, pe la ceva ziare din Timişoara. La Piramida am „furat meserie” cât pentru un manual, asistând la ședințele de redacție.

În anul 1992 se aprobase specializarea de Jurnalism, tocmai în cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie. Nu mai ştiu în ce împrejurare sau de ce, în toamna acelui an cursurile au început pe bază de înscriere, nu de examen, pentru orice student înmatriculat la UBB. Mă înscrisese, deşi eram în anul III la Istorie şi în al doilea an la specializarea Etnologie din cadrul Facultăţii de Litere. La început am fost vreo 70, dar de la un semestru la altul ne-am împuținat; în final  au absolvit, cred, vreo 10. Terminând Istoria în 1994, nu am mai continuat cu ultimul an, căci mă mutasem la Zalău. Am profitat însă din plin de cursurile de jurnalism ţinute de „echinoxiştii” Eugen Uricaru, Al. Cistelecan, Virgil Podoabă, Radu Săplăcan. Acesta din urmă, după 2-3 întâlniri în amfiteatru, ne-a împărţit pe grupe şi ne-a dus la Radio Cluj. După o scurtă iniţiere, ne-a „împrăştiat” la colegii săi la diverse direcţii, emisiuni etc. Eu am ajuns la Cristina Stihi, care făcea emisiuni pentru tineret şi studenţi, optând şi pentru „social-politic” la Traian Bradea. La emisiunea „Student  magazin” eram prezent  aproape în fiecare săptămână, uneori  făcând  şi  pe reporterul în mijlocul studenţilor, alteori ca redactor, iar în anumite situaţii şi ca invitat, căci eram şi reprezentantul studenţilor în Senatul Universităţii.

După terminarea studiilor universitare, am locuit aproape doi ani în Zalău, fiind  angajat  la Muzeul de Istorie. Cum salariile erau extrem de mici, m-am orientat spre ziarele locale, în speranţa că făcând ceva ce îmi plăcea, mai completam veniturile. Naivitate… Mi-am făcut doar mâna! Recomandat de la Cluj, cineva mi-a propus să coordonez o subredacţie pentru Sălaj a unui ziar regional, Matinal Nord-Vest, care dorea  să acopere Bihorul, Satu Mare, Maramureş şi Sălaj. Proiectul ambiţios şi modern a sucombat după cca o jumătate de an.

La Cluj, în 1996, Radu Săplăcan, împreună cu o echipă de tineri, a pornit un ziar de sport – Transilvania Sport, în jurul redacţiei de profil din Radio Cluj, cu suportul material al cunoscutului arbitru Mircea Salomir. M-a sunat  propunându-mi  să  devin corespondent  pentru Sălaj. Fără să existe garanţii materiale, nici nu am stat pe gânduri. Subiecte erau: echipa fantastică de handbal Silcotub Zalău, condusă de Tadici, se contura o superechipă de volei, Elcond Zalău, la fotbal, Armătura era în divizia B, iar la Şimleu Silvaniei se încerca o reorganizare a activităţii fotbalistice cu susţinerea Fabricii de Mobilă (actuala Simex).

În octombrie 1996 mi s-a oferit şansa să revin la Cluj. Având o colaborare foarte bună cu cei din conducerea ziarului, m-au angajat ca redactor, iar după două luni îmi oferiseră postul de secretar de redacţie. Echipa era foarte tânără, dar se produsese  o ruptură de Radu şi de cei din Radio. Chiar dacă nu cunoşteam amănuntele de culise şi nu împărtăşeam acea „ruptură”, am continuat  cu  echipa de la Transilvania Sport, fiind, însă, pe mai departe în relaţii foarte bune cu R. Săplăcan, Dan Moşoiu, Mihai Goţiu. Redacţia era formată în cea mai mare parte din tineri. Eu eram, cred, cel mai în vârstă dintre redactori la cei 32 de ani de atunci.

Pe lângă activităţile de redacţie, în zilele cu competiţii acopeream Zalăul şi Hunedoara. Părinţii mei încă mai locuiau aici şi deplasările erau mai puţin costisitoare, iar  Corvinul  avea atunci o echipă frumoasă: Ciorea, fraţii Dăscălescu, Cireş şi… juniorul Lobonţ.

În aprilie 1997 am avut şansa să ocup un post la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Era o şansă deosebită, deoarece eram înscris la doctorat  şi  slujba din redacţie era mult prea istovitoare să mai îmi lase timp de studiu. Totuşi, separarea de ziar s-a produs mai lent, căci am continuat  să mai dau o mână de ajutor în redacţie, cu câte o documentare, o deplasare la meciurile Corvinului sau la cele ale Silcotubului. Prieteniile cu cei de acolo, respectul reciproc au rezistat peste ani. La o scurtă perioadă de la retragerea totală, se produseseră nişte „scurtcircuite” care au dus la întârzieri de apariţie, la tensiuni. Administratorul numit de finanţator a venit la mine şi mi-a propus salariul dublu decât îl aveam la bibliotecă, doar să mă întorc. Încercam un amestec de sentimente… fusesem  apreciat (mi-au arătat-o şi băieţii din redacţie), dar era şi părerea de rău că trebuia să refuz. Cât despre salariu… nu aveam siguranţa că aşa va fi. La plecare, am renunţat și la o parte din datoria ce o aveau către mine, de dragul colegilor, căci salariile veneau greu şi patronii nu rezolvau bugetul.

A fost un proiect frumos, o poveste scrisă cu pasiune de nişte tineri extraordinari. Dacă ar fi fost susţinut financiar, putea fi cel mai fain ziar de sport din Ardeal.

Călin Todorescu – redactorul-şef şi Alin Fornade – fost redactor-şef adjunct au lucrat pentru cele mai mari ziare de sport din România (al doilea, devean, fiind azi notar public în Cluj), Ionel Lespuc – redactor-şef adjunct  a lucrat la PRO TV Cluj şi la TVR Cluj; la fel, Mihai Peteanu şi Tibi Fărcaş au continuat să activeze în presă până azi, ultimul cu un proiect cultural interesant.

I.V.  : – Unde  și  când ați  lucrat  ca  bibliotecar?

V.O. : – Aşa cum spuneam, în aprilie 1997 am ocupat  prin concurs un post la Biblioteca Centrală Universitară. Era locul unde am stat cel mai mult  în anii studenţiei. Bogăţia fondurilor, atmosfera deosebită m-au atras în mod special şi îmi doream să ajung să lucrez aici. Înainte de absolvire, Profesorul Radosav, care ne era dascăl şi director al bibliotecii, ne-a propus câtorva colegi să intrăm în colectivul de bibliotecari. Eu a trebuit să refuz, căci, proaspăt căsătorit, nu îmi permiteam să stau în Cluj. Până la urmă, tot am ajuns  bibliotecar şi am adunat aproape trei decenii… Dacă ar fi să calculez timpul petrecut în bibliotecă în zi de muncă… am petrecut mult  mai  mult… În perioade lungi de timp, pentru mine programul însemna de la ora 8 la 19 sau 20; au fost zile în care am părăsit biroul după miezul nopții!  A merge la serviciu pentru mine e o plăcere și fiecare zi o provocare. Nu mi s-a întâmplat să mă plictisesc… mereu apare ceva nou, interesant, provocator. Desigur, nu întotdeauna de bine…

I.V. : –  Ce ne puteți  spune  despre  Editura Argonaut din  Cluj-Napoca?

V.O. : –  Lucrul cu cartea nu s-a limitat la meseria de bibliotecar. Sunt un norocos, căci  în față mi s-au deschis mereu oportunități și provocări în jurul cărților. Din anul 1998, când am intrat în colectivul de cercetare al Institutului de Istorie Orală, m-am ocupat, printre altele, de editarea Anuarului de istorie orală (AIO), timp de 15 ani. Mi-a prins bine experiența din presă. În anul 1999, lăudată fiindu-mi lucrarea de licență de către Profesorul Nicolae Bocșan, Emil Pop, directorul Editurii Argonaut, mi-a propus să o tipărim. Am lucrat împreună… am descoperit că procesul de realizare a unei cărți e mult mai complex decât credeam. În anul următor, mi-a cerut ajutor pentru a construi câteva proiecte editoriale în vederea obținerii de subvenții de la Ministerul Culturii. Și așa a început aventura mea în spațiul editorial… În 2002 am devenit redactorul-șef al Editurii Argonaut, contribuind la conturarea unui program editorial 100% de carte științifică  și academică, dar mai ales reușind să trecem de la o producție de „hobby” de 5-6 cărți pe an, la minimum 100 de titluri. În 2016, devenind directorul general al BCU, din motive de „posibilă incompatibilitate” dar și de timp, am decis să mă retrag. Editura este acum condusă tot de un hunedorean.

Până în 2010-2011, Argonaut a fost, chiar dacă par lipsit de modestie, cea mai bună editură pe domeniul istorie din Transilvania. Producția editorială excela pe întreaga plajă a disciplinelor socio-umane, reușind să fie recunoscută printr-o serie de premii ale Academiei Române sau ale unor asociații profesionale de prestigiu, chiar și un premiu internațional  (al  Fundației Culturale Haim și Sara Ianculovici pentru cartea doamnei Maria Radosav, Livada cu rodii, în 2008). Mai mult, cum spunea un prieten al lui Emil Pop și al editurii, nu a fost curriculum vitae prezentat la vreun  concurs  de  accedere sau promovare în UBB sau la Academie (și nu numai) pe domeniile pomenite, în care să nu existe menționată editura.

Am încercat să susținem financiar proiecte ce includeau tineri, tipărindu-le  teza de doctorat. De asemenea, accesarea subvențiilor sau a finanțărilor publice viza publicarea cărților sau a volumelor de documente ce aveau ca beneficiari  cercuri  restrânse de utilizatori, dar ale căror apariții erau importante. Am promovat cu predilecție subiecte de istorie, cultură și civilizație românească.

Din păcate, începând cu anul 2012, editura a început să piardă teren ca urmare a „penalizărilor” venite de la specialiștii care au evaluat editurile din România. Am intrat în posesia fișei de evaluare la istorie, care m-a făcut  să  nu dorm  nopți  în șir de indignare. Un exemplu de cum „se moare cu dreptatea în mână”.

Lipsa de „atractivitate” pentru CV-urile specialiștilor mi-a adus satisfacția unor manifestări de solidaritate… Când dintre cei care au beneficiat  de  susținerea editurii cei mai mulți s-au reorientat, unii au rămas alături de Argonaut, declarându-și fidelitatea și încrederea: Ela Cosma, Ovidiu Ghitta, Sorin Mitu, Doru Radosav, Ottmar Trașcă, Ionuț Costea, Attila Varga. Minunat mi se pare gestul istoricului ieșean Andi Mihalache, cel care în anul 2019 a propus celor de la Argonaut o colecție „Anima Mundi”, chiar dacă editura nu „punctează”.

I.V. : – Amintiți, vă rog, cele mai importante cărți ce poartă semnătura dumneavoastră, pe care ați reușit să le tipăriți în decursul anilor.

V.O. : -Prima carte a avut la bază lucrarea de licență ce cuprindea (neterminată conform planului inițial) peste 150 de pagini. Încurajat de Profesorul Nicolae Bocșan, care în 1996 îmi devenise coordonator de doctorat, și la insistențele lui Emil Pop, am decis să public. Am mai lucrat cca un an la proiect, iar în primăvara anului 1999 am tipărit monografia preotului-ziarist Ioan Moța de la Orăștie. Când am primit de la E. Pop corectura  la  primele două capitole, mi-a venit să plâng… am spus că nu voi publica volumul, că mă voi face de rușine. Apoi am stat pe fiecare pagină  împreună  și mi-a explicat ce înseamnă fiecare corectură… nu tot ce era marcat trebuia schimbat sau nu tot era rău. Am învățat să scriu având lângă mine DEX-ul. Am învățat să fiu editor!

M-a încurajat foarte mult. Mi-a spus că prima carte poate să atragă, să determine o alta… Așa s-a întâmplat. În vara anului 1999, am avut onoarea  de  a-l  cunoaște pe ing. Mircea Vlad, fiul lui Aurel Vlad. Eram într-o campanie de cercetare cu Institutul de Istorie Orală la Gurahonț, când într-o seară, dintr-un Mercedes coborâseră o doamnă și un domn foarte în vârstă și întrebau de Valentin Orga. Unii colegi începuseră cu glumele… ce rude bogate am! Doamna mi l-a prezentat pe fiul marelui om politic ardelean. Concluzia discuției, scopul vizitei au fost exprimate într-o rugăminte: „Aș vrea să scrieți, dragă domnule Orga, o carte despre tatăl meu, așa cum ați scris despre părintele Moța.”

M-am angajat cu o condiție. Odată terminată, ei vor finanța tiparul. Am lucrat într-un ritm de galeră, neglijându-mi proiectul doctoral și în septembrie 2000 terminasem cartea… 520 pagini. Am anunțat-o pe doamna ce îl moștenea pe dl. Mircea Vlad și care se angajase că va susține tipărirea. Dacă pe tot parcursul documentării eram presat cu rugămintea de a mă grăbi, căci pentru „Mircea fiecare zi este un dar de la Dumnezeu!”, odată terminată cartea, eram trimis către un parlamentar PRM, care  m-ar  putea  ajuta, apoi către Primăria Cluj și primarul Funar, ba către Primăria Orăștie (aici am fost umilit de către primarul de atunci), apoi mi s-a cerut discheta cu materialul pentru a tipări la Arad etc. În cele din urmă, au venit și au contractat lucrarea cu o tipografie din Cluj și în primăvara anului 2001 l-am putut bucura pe Mircea Vlad cu o lucrare pe măsura activității ilustrului său tată. Din păcate, din tirajul de 300 de exemplare, am primit 50 pe care le-am împărțit prietenilor, profesorilor mei. Restul, în mare parte au rămas împachetate la finanțatoare. Am descoperit că mulți orăștieni nu au obținut cartea, deși o contactaseră. Am reeditat-o în 2018, făcând-o accesibilă unui public mai larg.

În anul Centenarului am făcut și o mică monografie despre Sebastian Bornemisa, care a fost apreciată de colegii mei, care m-au premiat la categoria Monografie. M-a bucurat foarte mult un proiect editorial gândit împreună cu istoricul și prietenul Ottmar Trașcă, materializat prin implicarea altor doi colegi – Armata Română pe frontul de est, care a fost distinsă cu două premii în anul 2022: Premiul „Radu Rosetti” al Fundației Culturale „Magazin istoric” și Premiul „Constantin C. Giurescu” al Societății de Științe Istorice din România.

I.V. : – Detaliați puțin activitatea desfășurată în calitate de cadru didactic universitar.

V.O. : – Am intrat în 2003 la Universitate, ca lector, iar după numai un an am  fost  promovat  conferențiar, cu „sarcină” de a acoperi  două specialități: biblioteconomie și istorie orală (aceasta din urmă era la pachet cu gestionarea în calitate de secretar științific a activității Institutului de Istorie Orală). Ca profesor ai un sentiment deosebit când foștii studenți îți devin colegi și îți fac dovada pasiunii lor, a dedicării lor pentru meseria de bibliotecar, pentru instituție.

I.V. : –  Din ce Uniuni sau Asociații faceți parte?

V.O. : – Am subscris încă din anii ‘90, după absolvire, la Asociația Istoricilor din Transilvania și Banat, fiind organizatorul a două ediții pentru simpozionul „Tinerii istorici” (1998, 1999), editând volumele de studii aferente. Am fost membru al Asociației Bibliotecarilor din Învățământ din România (ABIR), iar acum al  Asociației Bibliotecarilor din România (ABR). Am fondat alături de colegi Fundația „Memorie și Adevăr”, Societatea Culturală Myrobiblion, Societatea Mozaic, mai recent Asociația Philobiblon. În anii studenției (re)înființasem Societatea Studențească „Petru Maior”, continuatoare a Societății de lectură a studenților români de la Universitatea din Budapesta, apoi a Centrului Studențesc din Cluj.

I.V. : – Acum,  la început de an, vorbiți-ne pe scurt despre proiectele pe care le aveți în vedere pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.

V.O. : – În privința proiectelor… Ca director de bibliotecă, am două proiecte foarte importante de continuat. E vorba despre construirea unui nou corp de clădire, ajuns în faza a doua, de instalații și finisaje. În anul 2023, cu o nouă echipă de specialiști, am reproiectat-o, astfel încât ar trebui să avem cea mai modernă clădire. Provocarea pentru acest an este de a obține finanțarea în ritmul în care constructorul și-a propus să lucreze. Al doilea proiect, la fel de provocator, dar mult mai dificil, este cel de reabilitare energetică a celor trei corpuri de clădire vechi ale bibliotecii, prin PNRR. Dificultatea vine din faptul că lucrările trebuie organizate așa încât să limităm  mutările de fonduri, dar mai ales să păstrăm și program cu publicul. Pregătim de ceva vreme, urmând să terminăm la finalul acestui an, un  proiect  DALI pentru lucrări de restaurare a clădirilor istorice, în baza căruia să obținem finanțare.

Editorial, am în plan câteva proiecte dedicate Orăștiei, care sărbătorește 800 de ani de atestare documentară. Dacă sănătatea mă ajută, iar proiectele enumerate mai sus vor merge bine, mă voi putea ocupa (împreună cu Cosmin Budeancă) de memoriile în două volume ale profesorului  universitar Alexandru Herlea, fiul longevivului primar al Orăștiei din perioada interbelică și tatăl lui Alexandru Herlea – profesor universitar  la Paris și fost ministru în guvernul CDR. Este aproape finalizată ediția a doua a monografiei Bornemisa, care a ajuns la 300 de pagini. Îmi doresc foarte mult să fac și o ediție de lux a tezei mele de doctorat: Grupul neoactivist de la Orăștie: premise, constituire și activitate (1885-1914). Tot pentru acest an, mai am de finalizat și un proiect cu Hunedoara natală. 

                        Interviu  consemnat  de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN VASIU : – Pentru că numele noastre s-au intersectat,  demult, prin paginile revistei PRELUDIU, de care se ocupa regretatul TUDOR OPRIȘ, cred că ești de acord să ne vorbim la persoana a doua singular. Detaliază puțin, te rog, cum și când s-a produs debutul tău literar.

DINU ADAM : – Cam foarte demult, într-adevăr. În „Preludiu” – care era, de fapt, suplimentul literar pentru elevi al „Scînteii Tineretului”, am debutat prin 1970; desigur, la fel cu mulți alții, sub aripa primitoare a profesorului Tudor Opriș, care păstorea cenaclul literar „Săgetătorul”, al elevilor din București, dar era și animator al taberelor de creație organizate de CC UTC, fie pentru redactorii revistelor școlare, fie, mai apoi, pentru participanții la concursul literar al elevilor „Tinere Condeie”.

Nu-s prea multe de detaliat, pentru că „Preludiu” era, de fapt, doar o trambulină pentru debutul într-o revistă cu mai mare prestigiu literar: „Amfiteatru”, revista de cultură a organizațiilor studențești, ce furnizase literaturii române generații de talente scriitoricești.

Nu-i menționez pe toți consacrații care și-au făcut începuturile în redacția „Amfiteatru”, unde eu am debutat în 1971, sub oblăduirea Anei Blandiana și-a lui Ștefan Iureș. Mai apoi, eram deja în ultima clasă de liceu, tot acolo, mi-aupurtat de grijă în tentativa de-a deveni jurnalist de cultură SimeliaBron, Constanța Buzea și Adrian Dohotaru.

Mă gîndesc că, parcă, pe-atunci, scriitorii consacrați erau mai atenți și mai generoși cu debutanții – de pildă, venit ca invitat la una din întîlnirile „Săgetătorului”, Fănuș Neagu m-a chemat la Asociația Scriitorilor din București (unde, întîmplător, l-am întîlnit prima dată pe Mircea Dinescu) și m-a trimis cu recomandare la Grigore Hagiu, să-mi publice niște poeme în „Luceafărul”.

De altfel, după apariția celei de-a doua cărți ale mele de versuri, în 1976, la editura „Eminescu”, am primit trei recomandări pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor: de la Blandiana, de la Buzea și de la Hagiu – aveam dosarul complet, dar nu l-am depus, pentru că cel de-al doilea volum fusese masacrat la cenzură, fără măcar să fiu întrebat,așa că fusesem pus în fața faptului împlinitcînd cartea a ieșit din tipar.

Mi-am spus că n-are nici un sens să mai insist, de vreme ce n-am dreptul să public ce vreau eu, ci ceea ce crede cenzura că vreau, așa că am amînat demersul pînă în ianuarie 1990, cînd închipuindu-mi că vremurile se vor schimba, după ce-am cerut îngăduința Blandianei și-a Constanței Buzea – lui Grigore Hagiu nu mai aveam cum, că decedase între timp –, am devenit membru al Uniunii Scriitorilor cu același dosar din 1976.

Debutul meu în volum s-a produs în 1974, întrucîtprimisem în anul precedent unul din premiile concursului de debut al editurii „Eminescu” – la vremea aceea, în virtutea unei directive a Comitetului Central PCR, se supendaseră prea multele debuturi literare (atît în poezie, cît și în proză), iar editurile fuseseră obligate să organizeze asemenea concursuri pentru debutanți, reducîndu-se astfel debuturile, de la cîteva sute pe an, la doarvreo 20-30; editura „Eminescu”, condusă pe-atunci de Valeriu Râpeanu, a fost prima care s-a conformat.

 I.V.: –  În care reviste ai publicat în decursul anilor?

D.A. : – Dacă este vorba de poezie, am publicat, încă din vremea liceului, în mai toate revistele literare din țară, începînd cu cele școlare, apoi în cele studențești („Alma Mater / Dialog”, „Echinox”, „Amfiteatru”, „Viața Studențească”, „Amphion”) și, desigur, în reviste ale Uniunii Scriitorilor și nu doar („Luceafărul”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Tribuna”, „Orizont”, „Tomis”, „Argeș”, „Cronica”, „Ateneu”, „SLAST”), dar am avut și colaborări la televiziune ori radio, inclusiv scenarii.

După 1990, am publicat poezie și prin diverse reviste din străinătate, dar și traduceri în „Contemporanul” ori „Luceafărul” sau la radio; am susținut, chiar, timp de vreun an și cîteva luni o emisiune săptămînală, „Amfiteatrul poeziei universale”, cu traduceri inedite din poeții mei preferați, de pe toate meridianele.

În plus, începînd cu anii 90, am făcut și publicistică – cu precădere, satiră politico-socială – în reviste precum „Academia Cațavencu”, „Plai cu Boi”, „Aspirina Săracului”, „Satiricon”.

Bine, am mai tradus și niște cărți, pe diverse domenii, care însă ies din aria de interes a acestui interviu.

I.V.  : –  Din păcate, în ultimii ani am observat că pe unele rețele de socializare se publică multă poezie de ”proastă” calitate. Ce părere ai despre acest fenomen îngrijorător?

D.A.  :  – De ce „din păcate”?! Și de ce îngrijorare? Eu nu cred că poezia de proastă calitate este o invenție recentă – întotdeauna au existat veleitari și versificatori, epigoni mai mult sau mai puțin talentați ai celor consacrați, pe care și i-au luat drept modele.Singura noutate este că, dacă pe vremuri își consumau cu suficiență entuziasmul creator în cenacluri de cartier, acum au la dispoziție ospitalitatea internetului.

Oamenii au simțit mereu nevoia să scrie și-au scris, convinși că ingratitudinea contemporaneității va fi amendată, mai devreme sau mai tîrziu, de posteritate; uneori, chiar așa s-a și întîmplat și n-avem de unde ști cîte genii s-au irosit din lipsă de internet.

Baudelaire spunea într-unul din caietele sale: „să nu disprețuiești sensibilitatea nimănui, căci ea este geniul său”. Așa că eu sînt precaut cu îngrijorările.

Ceea ce, însă, s-ar cere de pus în discuție este frecvența ieșirilor din spațiul virtual, a cărui generozitate democratică n-are nici o legătură cu literatura, și a alimentării editurilor, mai mult ori mai puțin obscure, cu poezie al cărei singur argument este consacrarea pe internet sau în ședințele comitetului de bloc (că-i cam același lucru).

Că-i plin internetul de poeți închipuiți nu-i tocmai o povară pentru societate – își plătesc oamenii conștiincios abonamentul și primesc dreptul să aspire la celebritate –, în vreme ce consacrarea lor oficială ca scriitori, prin apartenență la Uniunea Scriitorilor, devine tot mai costisitoare: Uniunea Scriitorilor are spre 3000 de membri (dacă nu cumva oi fi uitat eu pe careva la numărătoare), majoritatea lor fiind poeți.

Parcă-s cam mulți, mă gîndesc. Dar poate că nu mă gîndesc eu bine și, într-adevăr, prima doamnă a Clujului, soția primarului și fostului premier Boc, este o scriitoare de lungă respirație, la fel ca promițătoarea prozatoare Gabriela Firea, ca să mă rezum doar la două exponente, chiar cu riscul de a-mi sui în cap floarea activismului literar-feminist.

I.V. : –  Nu puțini sunt cei care spun că în prezent se citește tot mai puțină poezie. Să fie oare un adevăr?

D.A. :  -Sincer să fiu, nu știu cîtă poezie se citește. Ce știu sigur este că poezia tipărită devine tot mai puțin accesibilă, pentru că, de principiu, cartea a devenit tot mai scumpă, iar revistele literare nu mai au nici un fel de circulație în afara cercului de colaboratori.

Îți ziceam mai devreme că, în 1976, am preferat să nu mai public, pentru ca să nu mai am de a face cu cenzura. După 1990, mi-am dat seama că îndeosebi publicul de poezie– care înainte era destul de numeros pe la noi – se aflăpe cale de dispariție, de vreme ce o carte ajunge să fie mai scumpă decît o pîine: nici un om normal la cap, oricît ar iubi poezia, nu ia pîinea de la gura copiilor pentru privilegiul de-a vizita Parnasul.

Așadar, împreună cu Mircea Dinescu, pe la mijlocul anilor 90, am făcut o editură, „Seara”, ce publica exclusiv poezie europeană și distribuia volumele gratis pe la tîrguri de carte, pînă ne-am convins că demersul nu este doar păgubos, ci și inutil: principalii beneficiari nu erau cititorii de poezie, ci „pișcotarii”, nelipsiți de la vernisaje și lansări de carte.

Experiența asta – și acum actuală, cred eu – mi-a dovedit nu că cititorii nu mai citesc poezie, ci că poezia nu mai ajunge la cititori.

Sigur că motivele sînt mult mai îmbîrligate, și o contribuție însemnată vine din partea canalelor alternative de comunicare (îndeosebi cele virtuale), dar întregul sistem de promovare a culturii este defectuos – ceea ce este vizibil și-n cazul altor produse culturale: expoziții, spectacole –, în primul rînd deoarece aparatul critic duce lipsă de autoritate și audiență.

Ar trebui însă să ținem seama de evidența tristă că, în societatea noastră, nu există un interes real pentru cultură, care nu beneficiază de prioritate, chiar dacă are atașat un minister de specialitate. „România educată” este o sintagmă fără conținut, cîtă vreme nici cultura, nici educația nu sînt considerate domenii strategice și nu sînt ținte pentru programe coerente pe termen lung.

Puzderia de festivaluri, tîrguri de carte, premii, concursuri și alte manifestări presupus culturale nu sînt în măsură să subminezeprecaritatea comunicării dintre scriitori și public, suferind de narcisism sieși suficient și cultivînd un soi de sectarism elitist, ce lasă impresia că scriitorimea este o specie aparte de aleși, fără legătură cu realitatea și lumea.

Așa încît nu publicul a devenit mai indiferent, ci doar n-am dobîndit noiîncă priceperea (poate nici interesul) de a-l implica cu adevărat în procesul de receptare a literaturii în general și poeziei în special – căci cititorul (ca orice spectator) participăimplicit la actul de creație.

 I.V. : –  La unele edituri nu se observă nici o cenzură a valorii. Este bine sau dimpotrivă?

D.A. : – Bine n-are cum să fie, dar e cazul să fim puțin mai nuanțați: după 1990, au apărut o puzderie de edituri, multe menite să publice creațiile proprietarilor, fără nici un discernămînt – formalitățile de înființare a unei edituri erau minime și lăsau ușa larg deschisă pentru impostură. De altfel, majoritatea au sucombat, odată cu epuizarea resurselor creatoare (și financiare) ale proprietarilor care, însă, și-au dobîndit pe această cale calitatea de „scriitori”.

În momentul de față, editurile care fac rabat de la calitate se descalifică singure și nu sînt frecventabile decît tot pentru „scriitori” încurajați de mediul familial ori de cercul restrîns al prietenilor; este ceea ce alimentează și impresia abundenței de literatură /poezie/ autohtonă.

Așadar, rău nu este că se publică, ci că se găsesc forumuri, mai mult ori mai puțin oficiale – tîrguri de carte, obscure concursuri și festivaluri de provincie, reviste on-line fără public cititor și, nu în ultimul rînd, chiar Uniunea Scriitorilor –, care pun accentul pe „multa” în deja neglijatul principiu: „non multa, sedmultum”, adică ajung să certifice valoarea pe criterii cantitative, nu calitative.

Poate că nici nu este posibil altfel, de vreme ce viața literară nu face decît să oglindească societatea în ansamblul ei – și, vorba lui Caragiale, „o soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are”; cum ar putea să le aibă culturnicii, instalați în felurite sinecuri, ce arbitrează literatura ca pe-un meci de fotbal (fără VAR)?!

I.V.: –  Mai poate să trăiască un scriitor, în prezent, bazându-se pe drepturile de autor primite pentru publicarea creațiilor sale literare? Sau, altfel formulat, mai sunt multe reviste și edituri care plătesc scriitorilor publicați drepturi de autor?

D.A. : – Expresia „mai poate” induce o idee falsă, aceea că scriitorul (la noi, cel puțin) a putut vreodată să trăiască din drepturile de autor. Chiar și pe vremea cînd statul socialist subvenționa generos uniunile „de creație”, scriitorii trebuiau să aibă o slujbă care să le furnizeze resursele pentru traiul zilnic. Sigur că exista și Fondul Literar, care acorda împrumuturi în contul viitoarelor publicări, dar acesta era capricios și, oricum, accesul la publicare era restricționat (de pildă, cu excepții argumentate de rațiuni îndeobște politice, un autor nu putea publica mai mult de un volum pe an).

Probabil că și acum mai sînt reviste ce plătesc simbolice drepturi de autor, dar nu cred că există edituri serioase care să se sustragă de la îndeplinirea acestei obligații. Desigur, asta depinde și de contractul pe care-l încheie autorul cu editura respectivă și trebuie să recunosc că nu-s mulți care să acorde atenție unui asemenea vulgar amănunt.

Nu-i mai puțin adevărat că sînt încă edituri ce-și tratează angajații ori colaboratorii (victimele cele mai frecvente sînt traducătorii) ca pe niște sclavi, dar astea-s situații marginale, care– mai devreme ori mai tîrziu – devin publice și le afectează inevitabil frecventabilitatea respectivei instituții.

Mai complicată e problema colectării drepturilor de autor (îndeosebi pentru /p/reluări, republicări ori redifuzări) de către organizațiile de gestiune a drepturilor de autor, căci acestea nu dispun de infrastructura necesară – subiectul este, însă, prea tehnic pentru a fi lămurit într-o discuție la care nu participă și actorii direct implicați.

I.V. : –  Știu că nu te împaci prea bine cu actuala conducere de la Uniunea Scriitorilor. Care sunt motivele?

D.A. : – Formularea ta este eufemistică și incompletă: eu nu mă împac cu ipocrizia și elitismul disprețuitor al unora, indiferent dacă vorbim despre mediul scriitoricesc, ori despre peisajul politic.

Doar întîmplarea a făcut că refuzul meu de a accepta impostura să capete caracter beligerant în relație cu actuala (și veșnica) conducere a Uniunii Scriitorilor – probabil că la fel de indezirabil aș fi devenit și în eventualitatea (puțin probabilă) în care-aș fi optat să devin membru al vreunui partid politic.

În ceea ce-i privește pe dl. Nicolae Manolescu și susținătorii săi, expliciți ori impliciți, reproșul meu este legat de contradicția dintre caracterul așa-zis democratic pe care l-au imprimat organizației și aroganța cu care refuză să se conformeze cadrului legal, în temeiul fuduliei că Uniunea Scriitorilor ar funcționa conform unei reglementări din 1949 a Marii Adunări Naționale, care – de fapt și de drept – a fost de multă vreme abrogată.

Fără a intra în detalii tehnice, este important să subliniez că demersul de-a determina conducerea Uniunii să intre în legalitate a fost reiterat în mai multe rînduride scriitorii constituiți în Grupul de Reformă a Uniunii Scriitorilor, înainte de-a fi excluși de așa-numita Comisie de Excluderi a d-lui Manolescu– un soi de inchiziție sui-generis întru totul inedită, căci orice organizație sănătoasă are interesul să-și lărgească rîndurile, nu-și face un scop din a-i exclude.

De altfel, semnificativ este că efectivele Uniunii au sporit pe seama veleitarilor, nicidecum a multor tineri scriitori ce s-au afirmat în ultimii 10-15 ani (și înainte) și care refuză înregimentarea într-o organizație guvernată de arbitrariu; urmarea este că media de vîrstă a membrilor Uniunii s-a ridicat simțitor, cei mai mulți fiind atrași de suplimentul la pensie, acordat de stat în baza recomandării USR, acordată, desigur, în virtutea obedienței cu care aceșția se pliază pe orgoliile autocratice ale echipei de conducere.

Bineînțeles că excluderea mea și a colegilor mei ne privează și de recomandările USR, dar și de accesul la publicare în revistele ori editura Uniunii, dar acestea sînt niște riscuri asumate conștient și, sincer vorbind, nu ne dispensează de îngrijorările față de viitorul acestei bresle, în contextul în care instanțele judecătorești încep să se convingă de ilegitimitatea actualei conduceri.

Și, ca să mai lămuresc o confuzie privind beligeranțele dintre Grupul de Reformă și conducerea Uniunii Scriitorilor, trebuie să-ți spun că nici unul din puzderia de procese (mai bine de 100), unele încă aflate în pronunțare, n-a fost inițiat de noi, ci exclusiv de avocații pe care USR îi plătește în acest scop.

Așadar, în pofida declarațiilor sforăitoare ale USR, nu noi am tîrît conducerea Uniunii prin sălile tribunalelor, ci exact invers. Iar, ca să fie caraghioslîcul complet, ultimul proces în care instanțele ne-au dat dreptate, respectiv au consfințit lipsa de calitate procesuală a d-lor Nicolae Manolescu (pretins președinte al USR) și Varujan Vosganian (pretins vicepreședinte al USR), a fost cel în care, alături de Procuratură, am fost acuzați penal de USR – cu alte cuvinte, Ministerul Public (Procuratura), în cîrdășie cu o „șleahtă” de impostori literari, și-a permis să conteste calitatea oficială a celor două victime nevinovate, d-nii Manolescu și Vosganian, afectîndu-le astfel imaginea publică.

N-am resentimente față de confrații scriitori, mai mult sau mai puțin consacrați, ci doar mă amuz pe seama orgoliilor atît de meschine ale unor oameni care se consideră pe sine instituții și care se supra-evaluează taman cînd au ajuns în poziții ce le certifică impostura, adică limitele competențelor.

I.V. : –  Ce proiecte ai pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?

D.A. : – La vîrsta mea, pentru că sînt incurabil orgolios și optimist, nu consider că am decît un singur viitor: ziua de azi – adică nici apropiat, nici îndepărtat. Prin urmare, proiectele mele sînt, din principiu, neterminate – sau, mai exact, neterminabile.

Continui să scriu și mă îngrijorează, mai mult chiar decît soarta cărților, corvoada covîrșitoare la care va fi supusă biata posteritate, dacă va purcede la temerara întreprindere de a-mi descifra menirea literară. Dacă nu, nu. 

Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN VASIU  : – Când  și  unde  ați  debutat, ca scriitor?  Dar, ca  jurnalist?

DELIA MUNTEAN : – Am debutat editorial într-un volum colectiv, intitulat Prima verba. Era o antologie a premianților ediției din 1998 a Concursului Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, de la Târgoviște, ediție avându-l ca președinte de juriu pe scriitorul Mircea Horia Simionescu. Cel dintâi volum individual mi-a apărut peste doi ani și a fost o monografie de autor, cu titlul De la comunicare la cuminecare. Dimensiuni ontice în opera lui Vasile Voiculescu.

            În presă public din studenție. Am făcut parte din colectivul de redacție al revistei Nord a CUASC din Centrul Universitar Baia Mare (una dintre puținele publicații studențești, la nivel național, din acea vreme), unde pentru o perioadă am preluat, după plecarea lui Ioan Es. Pop, și funcția de redactor-șef. Tot atunci am colaborat sporadic la Amfiteatru și la Viața studențească. Au fost anii mei de ucenicie în jurnalism, când mă risipeam scriind îndeosebi despre subiecte legate de mediul universitar și de preocupările vârstei. Tot atunci am învățat ce înseamnă să concepi o revistă: de la stabilirea strategiei publicației, a tematicii, de la identificarea colaboratorilor până la culegerea textelor (aveam în redacție o mașină de scris), la machetarea paginii ș.a.m.d.

Am început să public mai des articole privind fenomenul literar (studii, cronici, recenzii, eseuri, traduceri) după anul 2000, în tot mai multe reviste din țară.

Mi-au fost de mare folos cursurile de jurnalism predate studenților de la Universitatea de Nord („Introducere în mass-media”, „Genurile presei scrise”, „Textul jurnalistic”), cursuri pentru care a fost necesar să parcurg o serie de lucrări de specialitate, dar care mi-au sugerat în același timp noi piste de concepere a propriilor materiale de publicat. Practic jurnalismul cultural de la începutul deceniului trecut.

I.V. : – De câți ani faceți parte din colectivul de redacție al revistei „Nord Literar”?

D.M. : – Sunt în redacția acestei publicații din 2011. Am fost inițial redactor, iar apoi, pentru câțiva ani, secretar general de redacție.

I.V. : – Cum rezistă o revistă de cultură în această perioadă grea, din punct de vedere financiar? Se mai poate spune că autoritățile statului susțin cultura, în general și literatura, în special?

D.M. :  – Cum cele două întrebări ale dumneavoastră se leagă într-o oarecare măsură, le voi aborda laolaltă.

Aș spune mai întâi că nu e deloc un lucru ieșit din comun: supraviețuirea din punct de vedere financiar a preocupat revistele de cultură – inclusiv pe cele de literatură – dintotdeauna. Indiferent de contextul social, politic, economic, indiferent de epocă, publicațiile de acest gen au reprezentat un element de disconfort ori de câte ori s-a pus problema finanțării lor. Susținerea se făcea (se face încă) îndeosebi la nivel discursiv. Se consideră că există alte priorități, mai constrângătoare. Ceea ce este, într-un fel, adevărat.

Pe de altă parte, cultura nu prea aduce profit. Iar revistele se luptă să-și păstreze autonomia profilului, evitând totodată, atât cât se poate, exploatarea reclamelor ca sursă de finanțare suplimentară (nu pot funcționa nici după modelul entertainmentului, promovând conținuturi general comprehensibile și un limbaj relaxat, orientate cu precădere către consumatorii de nivel mediu; ar fi mai puțin problematic financiar, însă păgubitor din alte perspective).Ca urmare, tirajele scad tot mai mult, bibliotecile – din aceleași rațiuni economice – renunță la abonamente (unele abia își mai împrospătează fondul de carte), liceele nu mai achiziționează aproape deloc periodice, iar chioșcurile de ziare scot în prim-plan categorii de publicații cu mai mare aderență la public.

Nu uit nici de așa-zisa concurență cu mediul online, mai accesibil, mai atractiv, mai… democratic.

Aș putea acum să vă prezint o frumoasă poveste despre ceea ce înseamnă cultura în genere, literatura în mod particular (și publicațiile aferente), despre cât de importante se dovedesc ele pentru un climat de calitate în toate domeniile. Despre faptul că ele formează caractere, că sunt printre puținele instrumente care promovează o limbă română neviciată, că veghează asupra sănătății intelectuale și morale a neamului, că-i păstrează memoria. Că tezaurizează cartea lui interioară, adică ceea ce îl definește. Și de care trebuie să aibă grijă…

Sunt aspecte pe care le împărtășim cu toții, dimensiuni prin care ne zbatem să ne menținem dreaptă coloana… Însă dincolo de toate acestea ne întâmpină o realitate neașezată, dură, pentru care cultura și instituțiile ei sunt mai degrabă o povară (financiar mai ales), un moft. Sunt mereu amenințate cu destrămarea sau cu tot felul de comasări. Cu reducerea fondurilor alocate.

Unele reviste au fost nevoite în timp să renunțe la formatul tipărit, orientându-se spre aparițiile online, altele au dispărut de tot. Însă atâtea câte au rămas, cu finanțare de la consiliile județene sau din alte surse (chiar cu contribuția personală a redactorilor), revistele – prin colectivele lor redacționale – se străduiesc să scoată numere de calitate, să atragă colaboratori de valoare (de regulă, fără posibilitatea de a-i plăti), organizează evenimente. Încearcă să vină cu o propunere viabilă de completare (poate „înlocuire” e prea mult spus, în zilele noastre), pentru tot mai multe categorii de public, a aceluiași entertainment despre care vorbeam.

Ce-i îndeamnă pe oamenii din preajma lor să continue? Ceea ce i-a mânat și pe cărturarii dinainte. Credința în cultură și în cunoaștere (incomparabil mai puțin costisitoare, pe termen lung, decât ignoranța), încrederea în energiile întemeietoare ale cuvântului scris. Pasiunea. Grija pentru curățenia sufletească a neamului. Oamenii aceștia, care țin cultura în viață, sunt conștienți că de tot ceea ce fac vor da seama în fața generațiilor viitoare. Așa cum vor da seama și cei care au în mâini hățurile puterii. E adevărat, altfel te desfășori spiritual în condiții prielnice, într-o societate care te susține și care vede dincolo de profitul economic, de exemplarele nevândute, de pacea din unele librării și biblioteci publice. De rezultatele imediate.

Să fim însă realiști. Suntem nevoiți să ne adaptăm. Ce tiraj aveau Convorbiri(le) literare la începuturi? Câteva sute de exemplare. Dar Sburătorul lui E. Lovinescu? Tot câteva sute, dintre care nu se vindeau mai mult de o sută. Dar cu ce urmări pentru cultura autohtonă!

I.V. : – În ultimii ani  a  luat  amploare  presa online.  Constituie  aceasta  un pericol  pentru  presa  tipărită?

D.M. : – Cea mai mare parte a presei scrise – nu doar a celei culturale și nu numai la noi în țară – se difuzează în paralel, atât pe suport de hârtie, cât și online. Este o formă necesară de acomodare a ei la prefacerile vremilor. Unele publicații apar doar în format electronic, în principal din motive financiare. Trecerea nu s-a făcut lesne, ea presupunând nu doar simpla postare a textelor pe internet, ci implicând învățarea și exploatarea de noi formule publicistice, precum și a unor elemente de web-design (or, apelul la specialiști în domeniul informatic și administrarea paginii au necesitat costuri suplimentare).

Nu consider „un pericol” presa online. Mai degrabă ea completează ceea ce apare în versiune tipărită. O consult eu însămi, în funcție de propriile interese profesionale. Citesc și cărți de specialitate de pe net, din tot depozitul cultural al umanității, fără să depind neapărat de programul unei biblioteci sau al altei instituții. Este confortabil și accesibil financiar.

Nu se compară, desigur, cu a ține cartea (revista) în mâini, a-i inhala aroma, a-i mângâia coperta, a savura fâșâitul de neconfundat al hârtiei…

În plus, revistele și cărțile se pot arhiva, le citești mai în tihnă, au mai mare grijă de ochii tăi, îți lasă timp pentru reflecție. Nu te fugăresc printre informații și calupuri publicitare, nu-ți ispitesc privirea înspre imagini/conținuturi de care nu ai chiar deloc nevoie… Nu pun pe același raft vorba cu miez și trăncăneala. Amatorul cu specialistul. Seducția cu agresiunea.

De aici, aș zice, vine pericolul. Și din eclipsarea a aproape oricărei ierarhii valorice, compensate de înlocuirea ei cu topuri artificiale, întocmite ad-hoc, prin contribuția spontană (de multe ori în necunoștință de cauză) a marelui public.

I.V. : – Cu ce gânduri și proiecte ați început noul an 2024?

D.M. : – Aștept să iasă de sub tipar un prim volum de studii critice despre autorii români din Serbia. El aparține unei lucrări mai ample, intitulate De veghe la hotarul limbii române și a cărei documentare a început în 2018. Cartea va apărea la Zrenjanin, la Editura Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina.

De asemenea, e în curs de finalizare un volum de eseuri, studii și cronici despre poezia autohtonă contemporană. Mai lucrez la două monografii de autor și, în paralel, continui munca la cartea despre scriitorii de expresie română din spațiul sârbesc.

            În rest, rutina cotidiană (ale cărei rezultate se văd mai puțin, fiind risipite prin periodice ori ca prefețe/postfețe la diverse cărți) a comentatorului literar…

                                            Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN VASIU : – Sunteți un scriitor și jurnalist bine cunoscut și apreciat. Când și unde ați debutat ca jurnalist ?  Dar, ca scriitor ?

CORNEL SIMION GALBEN : – Mă bucur că ne reîntâlnim nu doar în paginile publicațiilor, ci și pe această cale și că numele meu e apreciat pe meleagurile hunedorene, de care mă leagă primul premiu obținut în calitate de poet. Se întâmpla la Concursul de Creație de la Costești, exact acum jumătate de secol, când semnătura mea deja începuse să atragă atenția, mai întâi așezată sub strofele unor poezii inserate în sumarul revistei Preludiu, care m-a lansat în 1970, și apoi, pe vremea cătăniei, în săptămânalul De veghe, cel ce m-a debutat în 1971 ca jurnalist și m-a fericit cu întâiul trofeu pentru publicistică.

            I.V. : – Știu că ați absolvit o facultate de jurnalistică. De ce ați ales această profesie ?

C.S.G.: – Jurnalistica m-a atras încă de la începuturi, pentru că mi-a dat posibilitatea să explorez altfel decât în poezie resursele mele creative și să abordez subiecte dintre cele mai diverse, care m-au obligat să mă documentez în prealabil și să-mi lărgesc în acest fel orizontul de cunoaștere. Drumul a fost destul de anevoios, întrucât pentru a ajunge student la singura facultate de jurnalism din acea perioadă și a lucra în presa vremii era nevoie nu numai de talent și pasiune, ci și de îndeplinirea unor criterii drastice, de care s-au lovit toți cei ce și-au încercat această șansă. Din fericire, le-am trecut pe toate cu bine și în 1979 am devenit licențiat al Facultății de Ziaristică din București, diploma obținută permițându-mi apoi să abordez jurnalismul profesionist, care mi-a adus de-a lungul anilor destule satisfacții, dar și suficiente necazuri și nemulțumiri ce m-au determinat ca în ultimele decenii să mă orientez îndeosebi spre activitatea specifică scriitorului.

            I.V. : – Care sunt publicațiile la care ați lucrat ?

C.S.G. : – Revenit din armată cu recomandări de la revista Viața militară, la ziarele De veghe și Apărarea patriei, în paginile cărora publicasem atât informații, note, reportaje, cât și poezie și proză, am ucenicit până în 1975, când am devenit student, la săptămânalele Petrochimistul (Onești) și Steagul roșu (Bacău), în redacția acestuia și în cea a cotidienelor Cuvântul nou (Sfântu Gheorghe) și Scînteia efectuând apoi practica studențească. După absolvire puteam să rămân în Capitală, fiind selectat într-o echipă specială de jurnaliști, dar am preferat să revin la Bacău, fiind încadrat la secția cultură a săptămânalului amintit, unde am lucrat până în septembrie 1988, când am fost transferat, după ce în două rânduri îmi fusese interzis dreptul la semnătură, la Școala Interjudețeană, ca lector. Am revenit în presă în ianuarie 1990, la noul cotidian Deșteptarea, în redacția căruia am urcat toate treptele (redactor principal, redactor de rubrică, şef de secţie, publicist comentator, director, director general), până în 1995, când proprii colegi m-au trădat, vânzându-și acțiunile unui mafiot local. Din noiembrie același an am devenit liber-profesionist, după câteva scurte stagii de corespondent al ziarelor Monitorul de Bacău, Adevărul și Azi, axându-mă pe activitatea editorială și pe cea de scriitor, fondând editura Corgal Press, revistele Glasul monahilor, Cadran cultural și Televiziunea literară, pe care le-am coordonat ca redactor-șef, calitate în care am mai fost investit de redacțiile revistelor Credința ortodoxă (1997-1999) și Vitraliu (2002-2005), ca membru al colectivelor de redacție mai figurând în casetele publicațiilor Antares, Bacău Press, Bacoviana, Clepsydra, Irinera, Trotuș expres și Viața băcăuană, unde am publicat sau public constant.  

            I.V. : –  Din ce asociații și uniuni faceți parte ?

            C.S.G. : – Mă număr printre membrii fondatori și ai consiliilor de conducere ale Sindicatului Ziariştilor Băcăuani, Societăţii Ziariştilor şi Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, în varianta lor postdecembristă, iar din 2011 sunt și membru al Uniunii Scriitorilor, mai întâi la Filiala Sud-Est din Galați, apoi la cea din Bacău (2022). Sunt, de asemenea, membru fondator al Fundației Culturale „G. Călinescu“ din Onești și membru de onoare al societăților similare „Tristan Tzara“ din Moinești, „Clepsydra“ din Roman și „Renașterea“ din Buhuși.

            I.V. :  Menționați titlurile cărților care poartă semnătura dumneavoastră.

            C.S.G. : – Editorial am debutat destul de târziu, la 43 de ani, când Editura Quadrat Press din București mi-a publicat, în 1993, volumul de interviuri Enescu etern. De-a lungul celor trei decenii care s-au scurs de atunci am încredințat tiparului alte 35 de volume, semnate o vreme Cornel Galben, iar din 2021 cu ambele prenume, Cornel Simion. Pentru simplificare, le-am grupat în cinci secțiuni: Interviuri: Ieşirea de siguranţă (Editura Cronica, Iaşi, 2001), Convorbiri fără adiţionale (Editura PIM, Iaşi, 2010), Dialoguri pilduitoare(Editura Corgal Press, Bacău, 2015)și Convorbiri fără adiţionale, vol. II(Editura Studion, Bacău, 2019); Dicţionare: Personalităţi băcăuane (Editura Corgal Press, Bacău, 2000 – vol. I; idem, 2003 – vol. II; idem, 2009 – vol. III; idem, 2010 – vol. IV; idem, 2011 – vol. V; idem, 2012 – vol. VI; idem, 2014 – vol. VII; idem, 2020 – vol. VIII), Personalităţile Bacăului (idem, 2008), Personalități moineștene (idem, 2011), Scriitori băcăuani, vol. I (idem, 2012) și vol. II (idem, 2021); Critică literară: Poeţii Bacăului la sfârşit de mileniu. Debuturi: 1990-2000 (Editura Studion, Bacău, 2005), Lecturi aleatorii (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2010), Alergând prin subteranele textului (Editura Corgal Press, 2010), Lecturi aleatorii, vol. II (Editura Studion, 2013), Poeții Bacăului la început de mileniu: debuturi 2000-2010 (Editura Pallas Athena, Focșani, 2015), Lecturi aleatorii, vol. III (Editura PIM, Iași, 2017), vol. IV (Editura Corgal Press, 2017), vol. V (Editura Ateneul Scriitorilor, 2021) și vol. VI (Editura Studion, 2023); Memorialistică: Ieșirea din lume (Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2012), Ultima sută (Editura PIM, 2013), Primul prag (Editura Corgal Press, 2014), 1000 de pași (idem, 2015), Zile de trecere(Editura Studion, 2017), Caietul negru (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2017), Pe față și pe dos (Editura Corgal Press, 2018), Sunt un fiu risipitor (Editura PIM, 2020) și 70. Pas cu pas (Editura Amurg sentimental, București, 2021); Documentare: Stelian Preda sau Viețile unui vis: Teatrul (Editura Corgal Press, 2017). La acestea se adaugă ediția critică Pagini alese de Octavian Voicu și alte cinci volume pe care le-am îngrijit, zeci de prefețe, postfețe ori texte proprii incluse în antologii, precum și adaptarea Moş Crăciun şi vrăjitoarea, după o piesă de Eugen Gheorghiţă (Republica Moldova), cu peste 200 de reprezentaţii la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Vasile Alecsandri“ din Bacău (premieră: 1990).

            I.V. : – Se mai poate spune în prezent că presa este a patra putere în stat ?

            C.S.G. : – În foarte mică măsură. Fiind în cele mai multe cazuri aservită unor grupuri de interese sau celor care o finanțează, presa și-a pierdut în deceniile din urmă rolul pentru care a fost creată. Puținele nuclee rămase independente mai provoacă din când în când mici cutremure, dar corupția și goana după venituri nemuncite au acaparat totul, așa că vor mai trece încă multe decenii până când își va recăpăta statutul de garant al libertății și al adevărului.

            I.V. : – În ultimii ani au apărut tot mai multe publicații online. Ar putea duce acestea la dispariția presei tipărite ?

            C.S.G.: – Publicațiile online nu sunt neapărat un pericol și dovada e că ele coexistă cu cele tipărite. Catastrofale sunt politicile editoriale și mai ales slaba finanțare, care mai ales în cazul revistelor literare a dus la dispariția multora. Când însă omul sfințește locul, acestea supraviețuiesc, pentru că vom avea întotdeauna nevoie de cultură și de cuvântul scris, care în mediul online poate fi oricând trimis nu doar de răufăcători în neant, fără posibilitatea de recuperare. 

             I.V. –  Ce proiecte aveți pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat ?

            C.S.G. : – Am începute mai multe cărți, însă având în vedere vremurile pe care le parcurgem, cred că o să-mi restrâng drastic preocupările și o să mă ocup mai mult de finalizarea dicționarelor la care trudesc de peste patru decenii și la care am strâns atâta documentare, încât îmi vor trebui încă pe atâtea pentru a o epuiza. Să sper că bunul Dumnezeu îmi va mai dărui zile și că voi mai putea adăuga câte ceva la proiectele sisifice în care m-am lăsat antrenat. Cu speranța că vom mai auzi unul de altul, vă mulțumesc pentru prilejul acordat și vă doresc, la rându-mi, cât mai multe izbânzi și har în condei! 

                                                                        Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN  VASIU: -În ultimul timp ești tot mai cunoscut și apreciat,ca artist. Te rog să vorbești puțin despre începutul activității tale artistice.

DORU  TODORUȚ: -Doresc pentru început să salut cititorii acestui interviu și să le transmit gândul meu luminos cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Am început să cânt la 7 ani, dar nu la voce (cum s-ar aștepta toată lumea, ci la acordeon). Am urmat cursurile Școlii Populare de Arte din Timișoara(cum se numea pe atunci)timp de 6 ani.

Fac o scurtă paranteză și vreau să încurajez toți tinerii și părinții care au copii cu înclinații muzicale să fie perseverenți, să studieze un instrument, să caute latura artistică încă nedescoperită.

Apoi am studiat pianul și metodica predării muzicii pentru ciclul primar, în cadrul orelor din perioada Liceului Pedagogic „Victor Eftimiu” din orașul de pe Bega. În 1999 am creat primul grup de muzică ușoară denumit „Embargo”, ca mai apoi, în 2003, să câștig concursul televizat „Popstars” de la Pro TV (un format asemănător cu „Vocea României”). Cu proiectul Bliss am cântat 2 ani și ceva, iar în 2008 am lansat următorul proiect muzical – Deepcentral, care m-a consacrat și cu care am cântat în țară și străinătate.

Din 2018 sunt co-fondator al proiectul 2GENTS, iar mai nou, din acest an sunt solistul vocal al trupei VH2.0, o poziție onorantă prin care voi putea să mă exprim muzical și mai mult, mai profund, mai divers. Vreau să menționez că atât Deepcentral, cât și 2GENTS sunt proiecte active prin care mă exprim muzical în prezent.

I.V.: -Ce ne poți spune despre formația alături de care urci pe scenă ?

D.T.: -VH2.0 este proiectul care continuă legenda! Legenda Vh2, creată de doi prieteni, Mihai Pocorschi și Gabriel Cotabiță, (cu care mă știu de mult timp și pe care îi apreciez enorm pentru întreaga carieră) este plină de melodii cunoscute și fredonate de toți românii: „Trece vremea”, „Fiecare zi fără tine” sau „Dacă n-ai iubi” sunt doar câteva dintre hiturile care sper să se asculte din nou pe scenele din țară și diaspora. Vh2 a împlinit 20 ani de activitate, motiv pentru care s-a și denumit acest proiect, cu mine la voce, VH2.0 – sunt 20 ani de la lansare, este o variantă nouă, 2.0 a ceea ce a fost VH2. Sper să mă ridic la nivelul legendei muzicale românești și abia aștept să întâlnesc publicul din această nouă postură.

I.V.: -Amintește cele mai importante festivaluri muzicale la care ai participat în decursul anilor.

D.T.: -Aceasta este o provocare pentru memoria mea. De la multe ediții ale festivalului „Romanian Music Awards” până la concertele din Germania, Turcia, Chișinău, Atena, India, Ucraina…sunt multe. Fiecare a avut importanța ei. Îmi aduc aminte de unul dintre concertele din Chișinău unde am avut în față aproximativ 130 mii suflete care cântau deodată cu mine. Mi-nu-nat!

I.V.: -Când și în ce împrejurări l-ai cunoscut pe Mihai Pocorschi ?

D.T.:-Pe Mihai Pocorschi îl cunoaștem cu toții, mai ales și mai mult cei din breaslă. Compozitor, textier, orchestrator, chitarist, un artist complex, Mihai Pocorschi este un reper pentru muzica românească. A fost membru fondator al mai multor formații românești extrem de cunoscute. Chiar vă invit să faceți un exercițiu rapid și să căutați pe Wikipedia trecutul muzical al lui Mihai. Mă simt onorat că s-a gândit la mine ca solist pentru acest proiect. E o provocare.

I.V.: -Cu ce te ocupai înainte de a te lansa în muzică ?

D.T.: -Înainte de a cânta am fost cadru didactic. Mai întâi pentru ciclul primar, apoi pentru cel universitar, în frumoasa Timișoara (cel puțin atunci era orașul trandafirilor, al florilor, plin de parcuri, viață studențească și energie).

I.V.: -Ai regretat vreodată pentru că ai părăsit activitatea didactică ?

D.T.: -Doar nostalgia este cea care uneori îmi joacă feste și mă aruncă înapoi în timp cu gândul la perioada când predam. Acum îmi satisfac această vocație la propria școală de arte – GramophoneSchool din capitală unde am în grijă voci tinere, artiști despre care veți auzi la vremea potrivită. Pregătesc vocea, repertoriul, atitudinea scenică și motivez tinerii să simtă că trăiesc, să aibă pasiune și perseverență.

I.V.: -Cum te găsește sfârșitul anului 2023 ?

D.T.: -Sunt plin de entuziasm, ușor obosit, dar optimist în ceea ce privește parcursul meu profesional și personal. Abia aștept să mă bucur de câteva zile cu fetele mele, cu familia, cu cei dragi.

I.V.:-Ce alte hobby-uri mai ai ?

D.T.: -În afară de studioul și școala privată nu prea mai am timp pentru mine. Mi-ar plăcea să practic tenis mai mult, să fac mai multe drumeții montane, însă toate la timpul lor. Mă bucur acum de perioada de studenție prin care trec la UNMB (sunt anul 2 la Universitatea de Muzică din București).

I.V.: -Ce proiecte ai pentru viitorul apropiat sau mai îndepărtat?   

D.T.: -Gata cu proiectele noi! Vreau să eficientizez proiectele actuale: VH2.0, Deepcentral, 2GENTS și Gramophone Studio/Shool. Voi înregistra piese noi pentru aceste proiecte și sper să fiu din nou pe calea undelor în mașinile și sufletele celor care mă apreciază. Sărbători fericite tuturor! 

                                   Interviu  realizat  de  Ioan  VASIU / UZPR

Ioan  Vasiu : –  Deși locuiți în Canada, sunteți bine cunoscută și în România, ca scriitor, jurnalist, regizor și artist plastic. Unde v-ați născut și când ați plecat din țară ?

Mihaela CD : – M-am născut în nordul României  în Ardeal, în frumosul oraș brăzdat de râul Someṣ, oraṣul care poartă un nume de sat: Satu Mare. De mai bine de două decenii am trecut oceanul Atlantic ṣi trăiesc împreună cu familia  mea departe de țara natală, stabilindu-ne la Montreal, o metropolă a Canadei situatǎ în provincia Quebec. Notorietatea  câṣtigată în România se datorează în primul rând limbii române, care mă defineṣte, vorbind, scriind  ṣi gândind în continuare în limba romană.          

 Ioan Vasiu : – Ce ne puteți spune despre debutul dumneavoastră, ca scriitor și ca jurnalist ?

Mihaela CD: – Afinitatea mea pentru  literaturǎ ṣi scriiturǎ a existat  încǎ de la vârste fragede, din ṣcoalǎ, scriind sporadic poezii  ṣi  prozǎ, dar publicând prima datǎ  abea când am ajuns în Canada. Prima poezie publicatǎ a fost în limba englezǎ într-o revistǎ localǎ dar eu nu am considerat   acesta debutul meu pentru cǎ nu o fǎceam constant. Mult mai tarziu în anul 2018 pot spune cǎ am îmbrǎțiṣat cu adevǎrat profesia de scriitor ṣi pe aceea de jurnalist, scriind fǎrǎ întrerupere ṣi publicând carte dupǎ carte. În  data de 30 octombrie  2018 am fondat revista de literaturǎ artǎ ṣi culturǎ a românilor de pretutindeni, ”Poezii pentru sufletul meu”,dedicându-mǎ  trup ṣi suflet pentru aceasta ṣi publicând  totodatǎ ṣi poeziile proprii. Acela îl consider eu  un adevǎrat debut,  atât de scriitor cât ṣi de jurnalist,  ṣi tot atunci, câteva luni mai târziu, la Oradea, în România,  avea sǎ vadǎ lumina tiparului, primul meu volum de versuri , ”Binecuvantare ṣi chin” la editura Celestium.

Ioan Vasiu : –  Faceți parte din multe Uniuni și Asociații. Vă rog să menționați câteva.

Mihaela CD: –  În  calitate de  scriitor  și  jurnalist  fac parte din 3 asociații de scriitori: una din România, una din  Canada  ṣi una mondialǎ. Sunt  membru   al  Ligii  Scriitorilor din  România,  sunt membru al TWUC ( The Writer Union of Canada) Uniunea Scriitorilor din Canada ṣi Preṣedinte al  World Poets Association Canada.

În  calitate de artist plastic fac parte tot din 3 asociatii,  douǎ sunt  canadiene  ṣi una este americanǎ. Sunt membru  al Federation of Canadian Artists, Membru al asociatiei Artists in Canada, Membru al NADA, National Association of Digital Artists, Massachusets, USA

 Ioan Vasiu : – Care sunt principalele reviste și publicații în paginile cărora poate fi găsit numele dumneavoastră ?

Mihaela CD: – Fiind ṣi jurnalist ṣi scriitor,  public deopotrivǎ  în ziare ṣi reviste de culturǎ, artǎ ṣi  spiritualitate româneascǎ  cât ṣi în antologii . Scriu ṣi public în peste 60 de ziare ṣi reviste din România  sau din strǎinatate  cum ar fi : Luceafǎrul, Napoca News, Cutezǎtor, Magazin critic, revista Luceafǎrul din Vale, Vocea literarǎ, Freamǎt, Ecreator, Eminesciana, Sintagme codrene, Vatra satului, Mǎrturii Maramureşene, Moara lui Gelu, Ofrandǎ literarǎ, Armonii Culturale, Steaua Dobrogei, publicatia Observatorul-Canada, Septentrionalis, Contact International, Expresia Ideii, Confluențe literare-Australia, Aşii Români , ziarul Națiunea -Bucureṣti, revista Armonia-USA, Zorile Bucovinei-Ucraina, Grai Românesc, Gândacul de Colorado USA, Pro-litera Germania, Apostrof, Aspirații, Condeierul Diasporei- Austria, Melidoniumm, Paradigne educaționale, Glasul info,  Bumerang-Australia, platforma Citatepedia.ro, revista Apollon, Climate literare, revista  Nord est Cultural, Curierul National, revista L.S.R. Agora Literara, publicația Revoluționarul-România, MIORIȚA -USA, Arena Literarǎ București,  etc.

Numele meu poate fi gǎsit ṣi în cele peste 50 de antologii  literare  la care am participat  în calitate de co-autor ( fiind multe nu le voi  denumi aici) dar  ṣi în  câteva dictionare, enciclopedii, cǎrți de interviuri sau cǎrți de criticǎ literarǎ.

 Ioan Vasiu : – Amintiți titlurile unora dintre cărțile dumneavoastră, care au văzut lumina tiparului în decursul anilor.

 Mihaela CD: – În decursul anilor  am  scris diverse cǎrți de poezie, prozǎ, articole, eseuri, cronicǎ literarǎ aforisme  ṣi enunțuri motivaționale precum ṣi un roman publicând  pânǎ în prezent 17 cǎrți în limba românǎ  ṣi englezǎ   ṣi  având  alte 7 cǎrți  în lucru. Toate îmi sunt dragi  pentru cǎ toate sunt ”puii mei” literari , deci le voi aminti  pe toate, pe scurt:

Binecuvântare și chin, volum de poezii–iunie 2019 ed Celestium , România

Focul din Noi volum de poezii-2020, ed Celestium Ro & Globart Universum Canada

Uneori elefanții zboară-bilingv- aforisme-reflecții și enunțuri motivaționale 2020, Globart Universum

Pași de catifea– volum de poezii -Globart Universum, Canada-2021

Dialog peste ocean– un dialog poetic cuTrandafir Sîmpetru, -editura Globart Universum, Canada-2021

The Fire Within Us– volum de poezii- lb engleză -editura Globart Universum, Canada-2021

Iubește-mă în fiecare anotimp poezii de dragoste, editura Globart Universum  Montreal, decembrie 2021

Prin ochii mei – eseuri, impresii, articole, recenzii  și cronici literare, editura Globart Universum  2022

La Casa de Nebuni – un volum  de poezii răzvrătite , Globart Universum Montreal, 2022,

Născut pentru a fi (alt) cineva/Born to be someone(else) un volum bilingv de aforisme, poeme, reflexii și enunțuri motivaționale editura  Globart Universum Montreal, 2022, 

Blessing and Torment –poezii- engleză -editura Globart Universum, Canada-2022

Prin  Roua Gândurilor – eseuri, articole, recenzii  și cronici literare, editura Globart Universum  2023

Măsurând clipa –versuri nemuritoare în colaborare cu Aurelia Oancă, editura Globart Universum 2023

Îndumnezeire –poezii– rugi și dialoguri în versuri cu Dumnezeu editura Globart Universum 2023

Greu de atins/Hard to reach un volum  bilingv  română-engleză, de  aforisme-reflexii  și enunțuri motivaționale -editura Globart Universum 2023

Cu sufletul în palmă- poezii  din suflet și pentru suflet- în limba română editura Globart Universum 2023 

Femeia care a uitat sǎ mai plângǎ – roman în limba  română editura Globart Universum  2023

 Ioan Vasiu : – Dintre multele premii obținute, care vă sunt mai aproape de inimă ?

Mihaela CD: – Pe parcursul anilor  am obtinut peste 70 de distincții pe linie literarǎ  ( premii, diplome, medalii , trofee, etc)  ṣi 22 de distincții ( diplome ṣi premii) pentru  picturǎ tradiționalǎ ṣi  digitalǎ. Desigur  între toate aceste distincții ṣi recunoaṣteri, premiile  sunt dintre cele mai importante pentru  cǎ  premiile se obțin  în urma unui concurs.  Printre cele mai importante premii  se aflǎ:

• Premiul de Excelențǎ -World Poets Association -România 2019
• Premiul Loja Poeticǎ de Platinǎ pentru poezia”Rapsodia inimii cu doruri”- Festivalul  Lupul Dacic- Associația ” Work Together”-27 mai 2021
• Premiul LOCUL 1- secțiunea PROZǍ- autori români -Concursul -festival international Zbor spre dezfrunzite stele ediția a doua -2021 – Braşov, august 2021
• Premiul Loja poeticǎ de platinǎ cu poezia ” Libertate pierdutǎ” festivalul Curcubeul tricolor -Associația ” Work Together”26 iunie 2021
• Premiul Loja poeticǎ de platinǎ cu poezia ”Suflet de emigrant” festivalul Curcubeul tricolor -Associația ” Work Together”26 iunie 2021
• Premiul de Excelențǎ al juriului – reprezentând România, cu poezia ,, Testament’’ la Campionatul  European  de Poezie 2021 / EUROPEAN POETRY CHAMPIONSHIP, 2021
• Premiul special al juriului-Festivalul Concurs International ”Grigore Vieru’-Sunt iarbǎ. Mai simplu nu pot fi” editia a x-a febr 2022-Academia internationalǎ de literaturǎ și artǎ- Apollon-România
• Premiul de Excelentǎ în literatura , Olimpiada Mondiala de poezie  ediția a 8-a, 2022
• Premiul Special al Juriului  pentru Promovarea Literaturii Române în Străinătate, World Poets Association , Olimpiada Mondiala  de poezie ediția a 8-a 2022
• Premiul de Excelență în Literatură Festivalul – Concurs Internațional de Literatură ,,PANA de AUR”, Ediția I- a, 2022 Balcic, Bulgaria, Asociația Poeților Mondiali și World Literature Academy
• Premiul Robinson (pentru urcarea scării lui Iacob) Contact International Awards 2022  
• Premiul de Excelență în literatură -Campionatul Mondial de poezie- World Poets Association -Chișinău 2023
• Premiul Ligii scriitorilor din România  ”Cartea de poezie a anului 2022” -vol ”Iubește-mǎ în fiecare anotimp’‘-oferit în data de 1 feb 2023

 Ioan Vasiu : – Cum colaborați cu publicațiile, cu jurnaliștii și cu scriitorii din România ?

Mihaela CD: – Colaborez în mod constant ṣi continuu cu foarte multe  publicații din România, aflandu-mǎ într-o perioadǎ prolificǎ le trimit periodic  prin email materiale noi. La unele publicații  sunt colaborator permanent  chiar  membrǎ în  echipa de redacție, la altele sunt colaborator  ocazional. Am fost, sunt și voi fi  mereu deschisǎ la noi colaborǎri, nu refuz invitațiile care vin de la publicațiile din țarǎ  ṣi încerc sǎ ajut, sǎ contribui cu materiale  diverse  ṣi de bunǎ calitate. Colaborez   ṣi în calitate de jurnalist dar ṣi în calitate de scriitor. Cu jurnaliṣtii  am o relație bunǎ, sunt mereu invitatǎ pentru interviuri în emisiuni de radio , reviste sau  ziare. De asemenea  colaborez  excelent  ṣi cu scriitorii din România  pe diverse proiecte, parteneriate  la tabere literare, antologii, sunt  invitatǎ sǎ scriu cronici  literare, recenzii  ṣi chiar am  realizat ṣi  3 volume de poezii în parteneriat cu trei  dintre poeții de mare calibru din țarǎ.

 Ioan Vasiu : – Ce  înseamnă  pentru  dumneavoastră  revista ”Poezii pentru  sufletul  meu” ?

Mihaela CD: – Revista ”Poezii pentru sufletul meu”  este puiul meu, a fost creatǎ  ṣi fondatǎ împreunǎ cu soțul meu cu scopul de a apropia inimile ce bat  româneṣte  sub magnifica umbrelǎ a artelor, oferind bucurie sufletului. Aceastǎ  revistǎ a pornit de la  o idee ṣi a tot crescut  asemeni unui  bulgǎre de zǎpadǎ. Doresc sǎ menționez faptul cǎ  revista on line ”Poezii pentru sufletul meu” care apare zilnic ( site ul) are un conținut total  diferit  fațǎ  de  revista tiparitǎ, de colecție, care apare trimestrial,  chiar dacǎ ele poartǎ  în fapt  acelaṣi  nume.  Revista  on line  este gratuitǎ  ṣi foarte ușor accesibilǎ pe  google, în orice colț al lumii, ea se publicǎ  zi de zi  fǎrǎ întrerupere, asemeni  unui  ziar,  fiind cititǎ  în peste 100  de  țǎri ale lumii ṣi la nevoie, putând fi  tradusǎ automat. Revista tipǎritǎ pe de altǎ parte  apare trimestrial într-un design elegant  ṣi o prezentare luxoasǎ, fiind tipǎritǎ integral color pe o hârtie finǎ, lucioasǎ, asigurând  astfel  acuratețea  picturilor ṣi imaginilor pe care le conține. Aceastǎ  revistǎ este distribuitǎ prin abonament  românilor din diverse țǎri ale lumii, mai cu seamǎ aflate în Europa, America de Nord  ṣi Australia. Aniversarea  revistei  ”Poezii pentru sufletul meu” se sǎrbatoreṣte  în fiecare  an în preajma  Zilei Limbii Române prin Gala Artelor la ceas aniversar,  un eveniment de mare anvergurǎ  ce se desfǎṣoarǎ  atât  fizic la Montreal cât ṣi  virtual în revista  on line (site).  Revista noastrǎ nu este subvenționatǎ  de nimeni, realizându-se din fonduri proprii prin eforturi comune ale echipei de redacție, care munceṣte  benevol  la crearea ei.

 Ioan Vasiu : – V-ați gândit vreodată să reveniți în România ?

Mihaela CD: – Cred cǎ un scriitor este ”acasǎ” oriunde în lume, dacǎ, poate sǎ-ṣi exercite aceastǎ profesie în mod  liber ṣi în folosul celor din jur. La ora actualǎ, în diaspora româneascǎ de pe întreg mapamondul avem  nevoie mai mult  decât  oricând, de reviste româneṣti, avem nevoie de  literaturǎ ṣi culturǎ româneascǎ, avem nevoie sǎ ne pǎstrǎm ṣi sǎ perpetuǎm  tradițiile, limba ṣi spiritualitatea româneascǎ. Românul, este  uṣor adaptabil  dar nu uṣor asimilabil, atunci când pleacǎ din țarǎ, acesta îṣi  ia cu el România în suflet, iar noi, aici,  la mii de kilometri depǎrtare, am  creat  mica  noastrǎ  Românie.  Dealtfel  peste tot în lume unde sunt  români  au fost  create  mici  Românii  iar comunitǎțile româneṣti sunt tot mai  active  ṣi vibrante.

Din pǎcate în România ne aṣteaptǎ niṣte case goale, pline de amintiri ṣi multe cruci în cimitir iar  acest lucru  îmi provoacǎ  o mare tristețe. Viitorul este acolo unde  ne sunt  copiii ṣi prietenii  care ne-au ținut loc de familie atâția ani. Dar cu toate acestea, am învǎțat  cǎ în viațǎ niciodatǎ sǎ nu spui ”niciodatǎ” cǎci  viața  ne  rezervǎ uneori  surprize nebǎnuite!      

                                  Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN  VASIU : – Stimate domnule  ION  MARIN ALMĂJAN, sunteți unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști și scriitori din vestul României. Când și unde ați debutat, ca jurnalist ?

ION  MARIN  ALMĂJAN : – Am debutat cu reportaje și cu știri, student fiind, în 1965 la Studoul regional de radio Timișoara iar în presa scrisă am debutat în aceeași perioadă la ziarul Drapelul roșu al Regiunii Banat. La același ziar am fost angajat, de la 1 ianuarie 1966, ca redactor stagiar, la Secția de cultură.

I.V. : – Dar ca scriitor, când și unde ați debutat ?

I.M.A. : – Am debutat  în 1963 în revista Scrisul bănățean, cu o povestire  intitulată „Moartea hulubului”. Editorial, am debutat  în 1970, la Editura Eminescu din București, cu volumul  de  povestiri  „Sunt dator cu o durere”. Pe ultima copertă a volumului, prozatoarea și publicista Sânziana Pop scria: ”Comparând cartea acesta nu numai cu nivelul schițelor și  povestirilor  care  se  publică  la  ora  aceasta  în  reviste de  specialitate , dar chiar și cu calitatea ultimelor volume de  debut  apărute, trag  o  singură  concluzie  posibilă și anume: maturitatea stilistică și de gândire a tânărului prozator  timișorean  va impune  în  întreg  contextul  nostru literar  actual, un  nume”.

I.V. : – Ați condus mulți ani un ziar din Timișoara. Vă rog să detaliați puțin.

I.M.A. : – Mărturiseam că la începutul lui 1966 am fost angajat la secția de cultură a ziarului Drapelul roșu. Acolo mi-am făcut ucenicia  sub  ochiul  critic, neiertător al lui Simion Dima, unul din elevii lui Crohmălniceanu. Am fost avansat pe rând șef de secție și redactor șef adjunct, până în septembrie 1979, când am fost transferat ca director al Editurii Facla din Timișoara, singura din Vestul României, la care am trudit până în mai 1989, când am fost transferat ca bibliotecar la  Biblioteca județeană Timiș , pedepsit  întrucât divorțasem.

I.V. : – Ce amintiri aveți din anii când ați condus Editura Facla ?

I.M.A. : – Amintirile mele din cei zece ani de directorat sunt multe, unele luminoase, altele întunecate, deosebit de apăsătoare. Nu uitați că am prins deceniul cel mai urât și mai greu, monstruos, al comunismului românesc, cu excepția perioadei  bolșevice  din  anii  50. Trebuia să facem slalom între  Scyla  și  Caribda, să înșelăm vigilența funcționarilor de la Comitetul pentru cultură și artă, condus de celebrul Mihai  Dulea, trimis de Cabinetul 2 ( al Elenei C. ) să vegheze la aplicarea  întocmai  a  liniei  partidului  și a cuvântărilor Tovarășului. Sunt mândru că am reușit să public cărți de valoare, fie  ele  ale  debutanților, lansând  nume  care  în ani s-au dovedit  scriitori  de  valoare , dar și traduceri din literatura  universală  a  unor  scriitori  care  mai  târziu  au luat  Premiul  Nobel  pentru  literatură, precum francezul      Le  Clezio, dar și din clasici, precum Thomas Mann, cu o carte necunoscută  românilor, Aventurile escrocului Felix Krull etc. Repet cu mândrie, am lăsat urme serioase în literatură, cartea de istorie a Banatului mai ales și a Ardealului, cartea de știință etc.

I.V. : – Sunteți  sau  nu  membru  al  Uniunii  Ziariștilor Profesioniști  din  România ?

I.M.A. : – Nu sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, am rămas membru al Uniunii ziariștilor din Europa  și din România Socialistă. E drept că nu m-a poftit nimeni și având în  vedere  calitatea  mea, aș fi putut crede  ca  eu să fiu declarat  membru  de onoare  al  acestei  Uniuni.

I.V. : – Care sunt premiile mai importante pe care le-ați primit ?

I.M.A. : – Premii am primit multe, atât din partea Filialei din Timișoara  a  Uniunii  Scriitorilor, pentru romane, volume de povestiri, chiar și pentru  un  volum  de  poeme. Am primit și un premiu al Institutului Cultural Român, Premiul Centenar, acordat  pentru romanul „Orgoliile orașului regal”. Am primit două  distincții Meritul cultural Clasa a IV-a, în 1974 și Ordinul serviciul credincios la rang de Cavaler în 2002. De asemenea sunt  Cetățean  de  Onoare  al  Timișoarei, Aninei  și al  comunei  natale  Dalboșeț.

I.V. : – Ce ”proiecte” aveți acum pe masa de lucru ?

I.M.A. : – Lucrez, atât  cât  îmi  permite  sănătatea  la  un volum  de  poeme  intitulat  ”Cântec  de  noapte” și  la  un roman. Sper că timpul  va  mai  avea  răbdare  cu  mine,  ca  să le  pot  termina…  

                               Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN  VASIU : – Domnule Nicolae Sava, sunteți deopotrivă jurnalist și scriitor. Pentru cei care vă cunosc mai puțin, vă rog să vă prezentați în câteva propoziții.

NICOLAE  SAVA : – O fișă ultrascurtă despre mine ar suna cam așa: sunt născut la 23 octombrie 1950 în comuna Vânători-Neamț, și am debutat la Editura ”Junimea” în anul 1981, cu volumul  „Fericit precum mirele” (Premiul CC al UTC pentru poezie).

 În1989, am publicat  „Privighetoarea” (premiată de Ed. ”Junimea”), în 1995 la Editura „Panteon” Piatra Neamţ „Viaţă publică”  (Premiul Festivalului de poezie de la Sighetul Marmaţiei), în 1997 la Editura „Axa” din Botoşani, volumul „Proză, domnilor, proză!” (Premiul Salonului de carte de la Oradea), iar  „Insolenţa nopţilor”, apărut în 2004 la Editura „Axa”, Botoşani, a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi, pentru poezie.

 În anii  2010 şi 2015 am primit Premiul de Excelență al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, iar în 2015  Marele Premiu pentru poezie al Festivalului de Poezie „Grigore Vieru”.

Alte volume: „În aripi de gală” (Editura ”Dacia XXI”, în 2011); „Privighetoarea arsă” (Editura ”TipoMoldova”, în 2012); ”Umbra mea suficientă‘‘, (Editura ”Junimea”, în 2021).

Menționez și faptul că  dețin premiile revistelor ”Convorbiri literare” (în 2008, poezie) și ”Hyperion”  din  Botoșani (2005) fiind  prezent în mai multe antologii de poezie traduse și publicate în limbile franceză, italiană, germană.

 Sunt  membru fondator al ”Grupului de la Durău” și Cetățean de Onoare al comunei  natale, Vânători-Neamț.

Dacă ar fi să o luăm calendaristic, de la debutul meu într-o revistă literară până azi au trecut peste 50 de ani, timp în care am parcurs, alături de colegii mei scriitori, o bună parte din istoria literaturii  românești. Evident, la început în calitate de tânăr condeier care încerca să se afirme, iar mai apoi, după primirea în Uniunea Scriitorilor, în anul 1990, cu obligațiile dar și avantajele (puține) care decurg din calitatea de membru cu drepturi depline în  această  breaslă  profesională. Pentru că, orice s-ar zice (aici încap și excepțiile de rigoare), cei intrați în Uniune sunt, în general, profesioniști în ale scrisului. A fost o perioadă în care   mi-am format multe contacte și prietenii memorabile, deși eu am fost dintotdeauna un om retras, timid chiar, m-am apropiat greu mai ales de numele mari din literatură cu care am fost contemporan. Eu cred că fac parte și dintr-o ultimă generație care își respectă înaintașii literari. Am avut norocul să-l văd pe Mihail Sadoveanu trecând cu Volga lui neagră pe la poarta casei mele, în drum spre locuința de la Mănăstirea Neamț, să merg acasă la Nichita Stănescu, să stau de vorbă cu el, împreună cu alți poeți nemțeni, (intro)duși acolo de poeta Elena Ștefoi, să ciocnesc un pahar cu mari poeți precum Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Petre Stoica, Cristian Simionescu. Conchid prin a mărturisi și faptul că unii scriitori (dintre cei mai „mărunței”) m-au dezamăgit ca oameni. Dar, ca să completez fișa biografică, ar trebui să precizez că din anul 1971 până în 1989 am lucrat în domeniul transporturilor auto în calitate de tehnician (calificat), dar ocupând diferite funcții de execuție, ulterior de conducere – de la impiegat auto, inspector auto transport rutier, șef de coloană transport călători, șef autogară, șef birou salarizare (aveam pe statele de plată vreo șapte sute de salariați  în acei ani, majoritatea șoferi). În 1989 eram tehnician personal. Am închis cartea de muncă cu 42 de ani de activitate, fără nici o zi de concediu medical, fără nici o zi lipsă.

I.V. : – Când și unde ați debutat, ca jurnalist ?

N.S. : – Ca jurnalist am debutat la singurul ziar din judetul Neamt, ”Ceahlăul”, care se edita pe vremea aceea, cred că prin anul 1967, cu niște tablete simpatice (zic eu), de atitudine civică dar și cu primele mele poezii. Rar îmi publicau cei de la ziar poezii din simplul  motiv că ei îmi cereau texte tematice ori eu nu aveam așa ceva în sertar. Totuși, de câteva ori am publicat și poezii cu iz patriotic, spre supărarea poetului Aurel Dumitrașcu cu care am fost  prieten apropiat (deși în ”păcatul” acesta a căzut și el la începuturile sale. Nu am scris însă niciodată versuri închinate partidului sau celor doi conducători de atunci, Nicolae și Elena Ceaușescu, deși la vremea aceea astfel de texte erau la mare căutare, plătite și regește. În acea perioadă despre care vorbim visam să ajung ziarist, dar la ziar am ajuns abia după 1989, când am fost chemat să întregesc echipa veche, și am rămas vreo trei decenii acolo (practic, până la dispariția ziarului).

I.V. : – Când și unde ați debutat, ca scriitor ?

N.S. : – Debutul ca scriitor, cum mă întrebați, are un farmec aparte, de aceea o să vi-l povestesc mai pe larg, deși cred că am mai  povestit  istoria asta prin vreo revistă literară până acum. În toamna anului 1969 eram la Constanţa, docher în port. Abandonasem  liceul, cu tot cu profesorul  lui de chimie, care mă lăsase  corigent. Alesesem calea laşităţii. Nu mă prezentasem la acel  examen de corigenţă, luasem primul tren spre Portul Constanţa (care angaja docheri) şi abia de acolo avea să le vina vestea  părinţilor mei unde am ajuns. Mai am şi acum plicul pe care scrisesem, în loc de timbru „Cu plata la destinaţie” (nu am avut  acei 0,55 lei cât costa un timbru). Aveam la mine un caiet cu versuri, un fel de antologie din ceea ce scrisesem până atunci. Am intrat într-o dimineaţă în sediul somptuos al revistei „Tomis” din Constanța. M-a întâmpinat un hol întunecos, impresionant, cu covor gros pe scări, mirosind a garderobă de teatru. Era pe bulevardul Republicii, vizavi de Teatrul „Fantasio”. Copleşit de emoţie, am bătut la prima uşă închisă. M-a primit un bărbat înalt, frumos şi cu o privire blândă. I-am povestit ce fac în Constanţa, cum am ajuns acolo, de ce am venit. I-am întins caietul. Era prozatorul Eugen Lumezianu. Când a văzut că era vorba de versuri, a cerut, cu voce tare, „ajutorul” unui alt bărbat, aflat în încăpere, pe care eu nici nu-l distinsesem. Un tip blond, cu o faţă rotundă şi ochii de un albastru spălăcit, care fuma cu oarecare aroganţă un kent superlung, s-a ridicat de la masa lui şi a venit lângă omul care mă primise. Era – am aflat abia mai târziu – poetul Octavian Georgescu, care deținea și rubrica de ”Poșta redacției”. Au citit câteva versuri din caiet, au mai exclamat din când în când admirativ şi la urmă m-au invitat să mai trec pe acolo. Caietul a rămas să fie citit în întregime. După o săptămână şi câteva zile, într-o dimineaţă când ieşisem din schimbul de noapte – lucram, ca hamal, în trei ture – am mers la chioşcul de ziare să iau revista „Tomis” din octombrie, care tocmai apăruse. Era ziua mea de naştere, 23 octombrie. Surpriză: la pagina de corespondenţă literară, la rubrica „Manuscrise”, erau publicate două poezii. Erau singurele texte publicate în rubrică. Sub ele, numele meu. Am trăit un moment ciudat. Evident, şi o bucurie imensă. Până acasă, la garsoniera din Căminul de nefamilişti de pe şoseaua Mangaliei, 54, am mai deschis revista de cel puţin 5-6 ori să mă dumiresc dacă nu cumva am vedenii. A fost prima mare bucurie pe care mi-a procurat-o poezia mea. Timpul a trecut, am mai scris, am mai publicat pe ici, pe colo, mai mult pe la poşta redacţiei pe la diferite reviste sau ziare. Un debut neconfirmat, cum se întâmplă în foarte multe cazuri, ar fi concluzia. Prin anii ’77-’78 însă mi-am schimbat stilul. Am început să scriu poeme în proză. Erau şi influenţe din lecturile mai recente, desigur, în special din poezia americană. Aveam şi oareşce experienţă în ale scrisului, eram mai stăpân pe cuvinte. Îmi formasem, zic eu,  chiar un stil propriu. În 1980-81 ziarul Scânteia tineretului avea un supliment literar săptămânal. Se intitula „Confluenţe”, ulterior devenind SLAST. În acel supliment începuse poetul Emil Brumaru să descopere poeţi prin rubrica sa de poştă literară, cu titlul destul de fistichiu pentru acele timpuri, „Diligenţa poştală”. I-am trimis un grupaj de poeme. Într-un număr din februarie 1981, cred că era ziua de 19, Emil Brumaru îmi făcea o prezentare elogioasă şi îmi publica patru poeme pătrate (cum scriam pe atunci). De la acea prezentare făcută de poetul Emil Brumaru pot spune că am intrat cu adevărat în viaţa literară. Am început să public şi în celelalte reviste literare, și în alte pagini ale revistelor decât la poşta redacţiei. Mi-am făcut, cum se spune, un oarecare nume. Aveam deja trimise volume de poezie la concursurile de debut ale unor edituri de stat, iar peste un an am apărut cu un ciclu de poeme, „Despre prietenie”, în Caietul debutanţilor la Editura „Albatros”. Era debutul meu editorial. După debutul editorial de la Editura „Albatros”, pentru care port recunoştinţă celor doi redactori din acea vreme, doamnelor Domnica Filimon şi Gabriela Negreanu, am scos primul meu volum la Editura „Junimea”. Am ieşit la concursul de debut pentru anul 1981, dar cartea a apărut abia în anul 1984 şi ciopârţită rău. Din 62 de poeme, câte conţinea manuscrisul premiat, s-au mai salvat doar 28, şi acelea trunchiate, restul poemelor fiind scoase de cenzură. Redactorul de carte, Doina Ciornei, unul din cei mai buni redactori de carte din acea vreme, a încercat să salveze cât a putut, dar nu a reuşit foarte mult. Chiar şi cartea, „Fericit precum mirele”, scoasă de editură cu o întârziere de doi ani, a apărut, cred, numai datorită deselor intervenţii făcute de Emil Brumaru la şeful editurii, Andi Andrieş. Andrieş, un dramaturg al epocii, nu era un om rău, însă era foarte fricos, îşi păzea scaunul, nu voia să rişte, publicând o carte cu versuri care nu cădeau bine la stomac regimului de atunci. Dar şi aşa, deşi periată rău, subţirică în sumar, prima mea carte a fost primită bine de critică. Am avut vreo 20 de cronici literare de întâmpinare semnate de prestigioşi critici literari în revistele din toată ţara. Chiar am luat premiul de debut pe anul 1984 la poezie, acordat de CC al UTC. Aşa erau vremurile. Pe atunci totul, sau aproape totul, era politizat. Partidul Comunist era în toate. Şi nu cred că e cazul să mă dezic acum de acest premiu, deoarece juriul pentru acordarea lui nu era format din politruci comunişti ci din scriitori importanţi. În concluzie, dacă ar fi să amintesc pe cei care m-au ajutat la debutul meu literar, atât în revistă cât şi în volum, primii pe listă ar trebui să figureze poeţii Cezar Ivănescu şi Emil Brumaru.  Acum debutul şi-a pierdut din importanţa de odinioară, chiar din ceremonia cu care era susţinut de scriitori. Atunci, viitorului scriitor i se pregătea intrarea în literatură cu un oarecare fast. Era „botezat” (la propriu uneori, cu câte un pseudonim) de confraţii mai mari şi primit sărbătoreşte în rândul lor. Sunt memorabile debuturile multor mari scriitori români. Acum nu se mai ştie cine şi unde a debutat, site-urile literare ale internetului sunt pline de nume şi texte de toată mâna (dar, cele mai multe dintre ele proaste), mulţi debutează direct în carte, debutul devenind oarecum vetust în viziunea multora. Dar poate că aşa trebuie să se întâmple în epoca internetului, iar modul în care am debutat noi în epoca ceauşistă e unul anacronic şi tipic acestui sistem social, comunist. Iar epoca de astăzi, epocă în care nici scriitorii romani nici literatura pe care ei o scriu nu se mai bucură de prestigiul pe care zicem noi că l-ar merita, pregăteşte un nou tip de viaţă literară. Mai simplu, mai direct, mai mercantil. Chiar dacă fără nici un farmec.

I.V. – Detaliați puțin activitatea desfășurată în decursul anilor, ca jurnalist.

N.S. : – La ziar, ca orice începător, am debutat cu funcția cea mai ”de jos”, cea de corector, dar după o lună mi-am ales singur domeniile de care să răspund, cultural și social. Nu am dat mari ”lovituri de presă” nici măcar la acel nivel mic, județean, dar am fost de-a lungul timpului un nume de ziarist foarte căutat de cititori pentru rezolvarea unor subiecte utile lor, de la cele juridice până la problemele de muncă și litigii. O singură dată am fost dat și în judecată de un preot din satul Bistricoara pentru că l-am calomniat, zicea el. Bătuse o femeie gravidă de prin Bicaz.  Femeia a scris la ziar, eu i-am publicat  scrisoarea femeii, ba am și comentat-o puțin și de aici baiul. Procesul a durat aproape doi ani. Am fost achitat pentru că femeia în cauză, înainte de a apela la ziar, l-a dat în judecată pe popă și, având probe, a câștigat procesul, obligându-l pe acesta să plătească pentru fapta sa o sumă de bani.

I.V. : – De când sunteți membru al UZPR și de ce ați aderat la această Uniune ?

N.S. : – Dacă sunt membru de prin 1990 înseamnă că împlinesc vreo  șapte  ani ilustri  ca vechime, nu? De ce am aderat atunci  la  această  Uniune ? Era și rămâne singura uniune serioasă  la care a aderat majoritatea ziariștilor după anul 1989. Am ajutat, la rândul meu, pe mulți tineri scriitori aflați la debutul lor. La prestigioasa revistă literară de la Iași, ”Convorbiri literare” am răspuns, timp de 15 ani (între februarie 2008 și iunie 2023, probabil un record ca durată), la poșta redacției, promovând numeroși tineri talentați, peste 30 dintre aceștia devenind, în timp, membri ai Uniunii Scriitorilor, semn că intuiția mea a fost confirmată în timp.

I.V. : –  Este pusă în pericol presa tipărită de presa online care s-a extins mult în ultimii ani ?

N.S. : – Categoric, da. Imaginea unui cetățean care stă pe un fotoliu cu ziarul deschis în mână va rămâne doar o amintire frumoasă a celor de vârsta a treia. Primele semne că ziarele tipărite vor dispărea  treptat s-au ivit odată cu internetul. Odată cu el au apărut, vor mai apărea diferite alte forme de difuzat știrile mai  lesne, mai rapid, mai cuprinzător, astfel că meseria de ziarist va trebui reformulată.

I.V. : –  După  părerea  dumneavoastră, se mai poate spune astăzi că  presa  este  a  patra  putere în   Stat ? 

N.S. : – Nu, deși ar trebui să fie. Nu – fiindcă a scăzut mult în ochii opiniei  publice, nu – fiindcă au dispărut  profesioniștii din această  breaslă, nu – fiindcă nu mai este credibilă prin ceea ce face acum. Nu poți vorbi de Putere când din bresla ta face parte o majoritate care nu este sigură unde trebuie pusă exact o virgulă. E destul să citești textele ce apar pe ecranele televizoarelor ca să te crucești  și să-ți dai seama la ce nivel sunt angajații televiziunilor  noastre  publice.

I.V.: –  Au rămas de notorietate prieteniile  unor  jurnaliști  sau  a unor  scriitori  din țara noastră. Mai putem vorbi acum de așa ceva ?

N.S. : – În cei 50 de ani am cunoscut pe toți scriitorii mai mici sau mai  mari care mi-au fost și îmi sunt contemporani, cu mulți dintre ei am rămas prieten. Despre unii dintre ei am scris în răspunsurile anterioare. Pe vremea uceniciei mele divinizam pe marii autori români contemporani. Abia foarte târziu, după zeci de ani, i-am cunoscut, dar raportul cu ei a rămas același, de la ucenic la calfă, în respect și recunoștință. Chiar dacă ei mi-au devenit, între timp, prieteni apropiați. Primesc și acum telefoane de la prieteni scriitori din Craiova, Târgu Jiu, Turnu Severin, Galați, Satu Mare, Bacău, Târgoviște, București, Chișinău. A fost un privilegiu deosebit pentru mine să cunosc și să mă împrietenesc cu mulți dintre scriitorii  de primă  mărime în literatura română contemporană. Din păcate, unii din prietenii scriitori de o vârstă cu mine au plecat mult  prea devreme la stele.

I.V. : – În finalul acestui scurt interviu, vă rog să faceți referire la proiectele avute în vedere pentru perioada următoare. 

N.S. : – Da, e o întrebare la care poți răspunde pe loc fără emoții. Mai  ales  că, în  urma  răspunsului  tău, cel cu planurile pe viitor, singurul care va zâmbi este doar Dumnezeu. În primul rând, nu mai  am în plan editarea unor culegeri de versuri din creația mea. Am totuși în plan, în viitorul apropiat, să public un volum cu textele  mele  scrise  despre  alții – comentarii critice, cronici de întâmpinare, recenzii de carte, scrise și publicate în cei peste 50 de ani de activitate prin reviste literare. Se va numi, probabil ”Pro amiciția”. Apoi, un volum cu interviuri cu personalități ale vieții culturale de la noi și o carte despre scriitori,  ”Prietenii mei, scriitorii”. Dar asta dacă mă va mai lăsa câtva timp, aici pe pământ, Dumnezeu. Fiindcă – și asta ar fi concluzia de final – nu există reușită în viață fără Dumnezeu. El ne-a lăsat harul, atât cât avem, El ne-a insuflat  forța și puterea  să-l facem cunoscut celor cărora  ne dăruim atunci când punem mâna pe condei, adică cititorilor noștri.   

                           Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN  VASIU : – Sunteți unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați cercetători științifici din județul Hunedoara. Vă rog să vă prezentați în câteva propoziții.

IOSIF VASILE FERENCZ : – Lucrez la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva de mai mult de un sfert de secol. Sunt născut în municipiul Deva, unde am urmat ciclul primar, gimnazial și liceal. Am studiat la Universitatea, ”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, unde am și obținut diploma de licență, în 1997. Mai apoi am susținut un doctorat în cadrul Universității Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca în 2007.

În prezent ocup funcția de Cercetător Științific II, la muzeu. În plus, începând din anul 2017 sunt profesor asociat la Universitatea de Vest din Timișoara.

I.V. – Mai exact, de când sunteți angajat al Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva ?

I.V.F. : – Sunt angajat la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva din data de 1 august 1997.

I.V. : – De ce ați îmbrățișat această profesie ?

I.V.F. : -Îmi place să cred că din vocație. Eram elev la … grădiniță, când un reportaj difuzat în cadrul emisiunii teleenciclopedia, la Televiziunea Română, m-a fascinat atât de tare, încât mi-a orientat întreaga viață în această direcție. Pe întreg parcursul formării mele ca om, obiectivul a fost să urmez această carieră. Drumul a fost sinuos, dar, după cum puteți să vedeți, mi-am îndeplinit acest obiectiv. Și pot să spun că mi-a adus satisfacții.

I.V. : – Ce ne puteți spune despre șantierul arheologic de la Ardeu, care vă preocupă de mai mulți ani ?

I.V.F. : – A devenit șantierul meu de suflet! Am avut șansa să întâlnesc obiectul de cercetare perfect și în acord cu așteptările mele. Mi-am dorit să cercetez o cetate dacică, să înțeleg modul în care este organizată, cum trăiau oamenii în vremea aceea. Iar la Ardeu îmi sunt satisfăcute multe dintre curiozități.

În cele două decenii de cercetări am reușit să sondăm o parte dintre elementele componente ale sitului. Am conturat palatul nobilului și curtea sa, am identificat traseul zidului de incintă, am cercetat câteva locuințe aparținând membrilor suitei și am investigat un atelier meșteșugăresc foarte complex. În anul 2003 am efectuat sondaje și în așezarea de la poalele dealului ,,Cetățuie”. În plus, de doi ani cercetăm spațiul funerar.

Toate acestea ne ajută să conturăm imaginea de ansamblu a locuirii dacice. Dar încă mai sunt multe de cercetat și vor rămâne și pentru alte generații.

I.V. : – În curând municipiul Orăștie va avea un muzeu al civilizației dacice. După părerea dumneavoastră, prin ce va diferi acesta față de Muzeul din Deva ?

I.V.F. : – Din câte știu, muzeul de la Orăștie va rămâne în continuare un departament al celui din Deva. Din această perspectivă, cred că se va concentra mai intens pe expunerea patrimoniului dacic și pe explicarea semnificațiilor unor situri, obiecte și scene de viață cotidiană în vremea regatului dac.

La Deva, spațiul pe care îl avem la dispoziție nu ne permite organizarea unei expoziții cuprinzătoare care să fie dedicată numai dacilor. Mai sunt și alte epoci istorice care au lăsat mărturii fascinante. Există și expoziția dedicată științelor naturii, foarte apreciată de public.

Concret, cred că muzeul de la Orăștie va completa fericit oferta expozițională a Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva.

I.V. : – Ce aveți pe masa de lucru în prezent, din punct de vedere al cercetării științifice ?

I.V.F. : – Lucrez în paralel la mai multe proiecte. Așa cum am făcut pe parcursul întregii mele cariere.

În primul rând aș menționa monografia sitului de la Ardeu. Suntem foarte avansați în alcătuirea primului volum, care cuprinde cercetările și descoperirile realizate până în momentul în care am preluat eu coordonarea cercetărilor.

Lucrez și la un volum monografic de mai mică anvergură, având ca obiectiv de interes cercetări pe o terasă aflată în apropierea Cetății Piatra Roșie.

Ar mai fi multe de povestit despre subiectele care mă preocupă. Nu am să le prezint pe toate, dar vreau să mai menționez că de câțiva ani am început să adun ceea ce se mai poate din tradițiile din satul Ardeu și din acea zonă. Unele lucrări, având ca temă: folclor local, sau meserii care nu se mai practică au și văzut lumina tiparului. Anul acesta am scris câteva pagini despre pâinea făcută în casă. Urmăresc toate subiectele dintr-o perspectivă etno-arheologică și încerc să mai recuperez ce se mai poate. Aceasta în condițiile în care, cu fiecare an dispar oamenii și odată cu ei și tradițiile. În locul lor se cristalizează altele. Și așa, pas cu pas, baza societății se transformă și uită valorile identitare ale părinților, bunicilor și străbunicilor. Prin demersul meu, încerc să le fixez măcar în scris, pentru cei care își vor pune vreodată întrebarea: ,,Eu de unde vin?”  

                       Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR