Autor: Ioan Vasiu

IOAN  VASIU : – Ne cunoaștem de mulți ani și te apreciez pentru profesionalismul de care ai dat și încă mai dai dovadă, ca jurnalist. Când și unde ai  început cariera de mânuitor al condeiului?

VALI NIȚU : – Ce repede trece timpul! În anul 1999 am pus bazele unui ziar – „Oglinda dâmbovițeană”, împreună cu un prieten. Nu am avut aceleași puncte de vedere și, după scurt timp, la îndemnul unui prieten, și cu ajutorul lui (Vali Luca –  de ceva ani buni este în Canada) am machetat ziarul „Impact” în anul 2000. Singur asociat în firma Impact (același nume precum ziarul) am „luptat” cu greu să-l mențin în topul ziarelor locale. Am pornit de la 4 pagini A3 și în 3 ani am ajuns la 32 de pagini tipărite. A rezistat pe piața dâmbovițeană până în anul 2017 când ziarele tipărite și-au redus tirajele sau au încetat să mai apară în forma tipărită. Așa s-a întâmplat și cu ziarul meu, continuând online. Din din anul 2002, pe lângă publicația tipărită, având și site impactdb.ro am continuat această nobilă profesie.

 I.V. : – Cum reușești să „împletești” activitatea de jurnalist cu cea de scriitor ?

V:N: : – Este cea mai frumoasă „împletitură”, o splendidă activitate, un buchet de crizanteme, o fantastică mulțumire sufletească. Am scris peste 25 de volume de poezie, proză scurtă, am lucrat peste 5 ani într-o televiziune locală, acolo am realizat emisiuni în direct, de luni până vineri. Din anul 2017 am transformat ziarul Impact într-o revistă de cultură, având același nume. Este la numărul 404, având 250 de pagini de critică literară, proză, poezie etc. Pentru mine jurnalismul este hrana mea spirituală, scrisul este viață. Mulțumesc Divinității pentru harul pe care mi l-a dat!

 I.V. : – S-a întâmplat ca în decursul anilor să regreți vreodată că nu ai ales o altă profesie ?

V.N. – Niciodată  nu am regretat că mi-am ales această profesie. Sunt îndrăgostit de ceea ce fac! În anul 2012 mi-am susținut teza de doctorat cu tema „Reengineering în media românească”, o încununare  a unor ani de cercetare în domeniul pe care-l îndrăgesc atât de mult! Au fost perioade dificile în susținerea ziarului și a revistei, dar satisfacția este imensă. Mulțumesc celor care au fost alături de mine și de publicațiile mele!

I.V. : –  De când ești membru al UZPR și de ce ai aderat la această Uniune ?

V.N. : – Sunt  membru al UZPR din anul 2005, membru al Filialei „Ion Heliade Rădulescu” din Târgoviște – Dâmbovița. Fac parte din conducerea filialei și sunt mândru de tot ce am realizat în această profesie. Mulțumesc, din suflet, Domnului Prof. Univ. George Coandă pentru  tot  ceea  ce  a  făcut pentru această filială și pentru mine!

 I.V. : – Crezi că presa mai constituie astăzi a patra putere în Stat ?

V.N. – Da, cred și sunt sigur că rolul presei este determinat în democrația din țara noastră, o democrație tânără, o democrație care cred că se afirmă din ce în ce mai puternic. Forța presei este impresionantă, nu numai prin incisivitate ci și prin forța ei. Da, cu siguranță  presa  este  a  patra  putere  în  stat.

I.V. : –  Ce părere ai despre presa online, care s-a dezvoltat mult în ultimii ani ? Va reuși oare să ducă la un moment dat la dispariția presei tipărite ?

V.N. : – Presa online este actualitatea pe care o trăim, și eu prin impactdb.ro sunt în azi, mâine poate voi fi, din nou, în presa tipărită, totul este în mișcare, o mișcare „controlată” de evenimentele care se succed cu o rapiditate inimaginabilă până mai ieri. Nu, categoric nu, presa tipărită există și ea va renaște cât de curând. Este o părere, un simplu gând.

I.V. : –  Cu gândul la viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, ce proiecte ai în vedere ?

V.N. : – Dorințe mari, putințe mici, pe 12 noiembrie voi împlini 71 de ani.  E mult, e puțin? Bunul Dumnezeu știe. Eu știu să iubesc jurnalismul, profesia și cuvântul. Cuvântul meu se ține de cuvânt, așa că voi scrie atâta timp cât voi fi pe acest Pământ. Proiectul meu este o altă carte, un alt număr al revistei, alte și alte articole pe impactdb.ro

I.V. : –  Ce  întrebare ți-ai fi dorit să-ți adresez și nu am făcut în acest scurt dialog ?

V.N. : – De ce iubesc cuvântul?  Prin el comunic cu mine, cu tine, cu voi, dragi ziariști, prieteni ai UZPR, oameni ai comunicării din lumea mare, profesioniști din lumea bună a celui care este cuvânt.

Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

          IOAN  VASIU : – Pentru că numele noastre s-au intersectat de multe ori în paginile unor reviste literare și ținând cont de faptul că facem parte din aceeași generație de scriitori și gazetari, cred că accepți să ne vorbim la persoana a doua.

         IOAN ROMEO ROȘIIANU :  – Mie chiar îmi place să comunic astfel, să am o astfel de abordare.

E, de fapt, în viziunea mea, o punte în plus, o cale de apropiere între oameni.

Și așa avem neșansă de a trăi printre oameni falși, etichete false, gesturi studiate și minciună cât încape, prietene! Măcar prin această dovadă de nonconformism să ne generăm picătura de libertate, de liniște de care avem nevoie!

Personal urăsc teatrul existential, urăsc fariseismul, sunt scârbit de falșii creștini sau de fanaticii de orice fel.

„Au fost oameni care mi-au marcat împlinirea umană și profesională”

         I.V. : – Ce poți să spui, în câteva cuvinte, despre debutul tău literar?

         I.R.R. :  – Păi… s-a petrecut cam de multișor! Îi datorez acest fapt poetului și pictorului Alexandru Popescu Tair, primul meu maestru literar. La finele clasei a VI-a a venit ca professor suplinitor la Limba și literatura română, ne-a dat o lucrare de control și… m-a remarcat.

Apoi a început transpirația pe text, după orele de curs mergeam acasă la el mai întîi, acolo aveam lecturi suplimentare, scriam pe teme date, apoi lucram pe texte, îmi explica de ce trebuie făcut într-un fel anume și nu altfel – el locuia chiar vis-à-vis de școala generală unde am învățat eu în Roșiorii de Vede și era în drumul meu înspre casă.

În felul acesta m-a extirpat încet și sigur dintr-o lume pestriță a unui cartier sărăcăcios al unui orășel de provincie, așa m-a însetat de cunoaștere și m-a dus la ședințele de cenaclu – o altă lume nebănuită de mine! – unde m-am trezit coleg cu mulți dintre dascălii pe care i-am avut atunci.

I-aș aminti aici pe poeții Anghel Gâdea, Nicolae Lupu și Paul Amet, pe pictorul Dumitru Ciocan, pe prozatorul Eugen Delcescu și pe alții.

Așa se face că, într-o pagină colectivă cu texte ale membrilor acestui cenaclu am publicat în presa locală, la Alexandria, în „Teleormanul”, apoi în Revista Argeșul, dar pe la 14 ani, la vreun an și-un pic de la debutul propriu-zis.

După aia Tair m-a luat de mână și m-a dus la școală la București – „boală” la noi în Teleorman, ca și Nicolaie al lui Preda sau Darie al lui Stancu – datorită lui am intrat sub aripa protectoare a lui Geo Bogza, Eugen Barbu, apoi Romul Munteanu, academicianul Alexandru Boboc, Henri Zalis și alți condeieri importanți de la care am avut ce învăța cu adevărat și oameni ce mi-au marcat împlinirea umană și profesională.

„Am avut șansă de a lucra cu mari condeieri și ziariști”

 I.V. : – Dar despre debutul tău jurnalistic?

I.R.R. : – Păi… ca mulți alții dintre noi, după sporadice colaborări pe la SLAST, „Flacăra” și „Săptămâna” – că vorbim acum de partea jurnalistică! – abia după Revoluția din 1989 am avut șansa să intru cu adevărat în redacții de ziare și reviste.

Literar eram răsfățat, eram publicat peste tot, că se mândrea mândrul partid cu tinerii talențați atunci și îi revendica!

Au urmat niște ani în care eram încântat că îmi vedeam numele în ziar, eram mândru, chiar fudul! Cu atât mai mult cu cât îmi definitivam și cursurile între timp!

Și când au mai și început să mă plătească unul ca Max Bănuș la „Tinerama”, Constantin Dumitru la Trustul „Flagrant”…

Inevitabil că am trecut și prin curțile mari, „Adevărul”, „Evenimentul Zilei”, pentru diferite perioade de timp, însă lumea literară și presa audio-vizuală mă atrăgea cu adevărat.

Și dacă tot m-ai întrebat – ca să vezi cum pică zarurile istoriei! – prima funcție într-o redacție am avut-o de la regretatul ziarist și critic literar Radu G. Țeposu, tocmaiiiiiiii la Baia Mare, în primăvara lui 1993, când a apărut cotidianul „Clipa”, loc în care nume importante din jurnalistică și literatură mi-au fost colegi –   i-aș aminti aici pe Ioan Buduca, Claudia Sitaru, Marian Ilea, Ioan Burnar, Nicolae Scheianu, Vasile Muste… – loc din care am fost îndepărtat destul de urât la acea vreme, în urma unor anchete deranjante, dar și loc în care am și revenit definitiv la finele anului 1997, pentru că simțeam visceral că am ceva de demonstrat, că am fost nedreptățit.

Am avut șansă de a lucra cu mari condeieri și ziariști.

„Sunt printre puținii jurnaliști din țară care a câștigat un proces la CEDO”

 I.V. : – Te rog să detaliezi puțin activitatea ta jurnalistică.

I.R.R. : – Revenirea mea în Baia Mare și Maramureș a însemnat implicarea mea totală în presa locală, apariția cotidianului „Opinia” și prima funcție de după revenire. Dar, cum șefii publicațiilor sufereau de o anumită obediență, și de aici mi s-au tăiat aripile repede.

Am continuat la un post local, „Canal 7 – TelePlus” ca realizator și apoi producător de emisiuni, în timp mi-am făcut Editura Iulius, apoi Revista „Millenium”.

Realizând emisiuni deranjante despre activitatea și afacerile fostului primar Cristian Anghel, logic, am fost îndepărtat. A cumpărat, din bani publici, spații de promovare a activității Primăriei Baia Mare, EXACT pe timpii mei de antenă. Ce coincidență!

CNA a concluzionat atunci că e „un caz susceptibil de cenzură”, au urmat muuuuuulte procese, am demonstrat că am dreptate, am câștigat, dar m-am trezit în stradă, cu copil mic și apoi cu nevastă dată și ea afară din serviciu.

Nu mă angaja nimeni în Maramureș, eram un paria, iar eu am demonstrat la acea vreme câtă publicitate li se dădea instituțiilor media.

În paralel eram invitat de gală la Patapievici, la toate posturile, dar nimeni nu știa că girasem cu apartamentul ca să am bani să mă deplasez.

Am și câștigat până la urmă, după nenumărate strângeri din dinți, la CEDO, vezi cauza „Roșiianu vs România”!

Sunt printre puținii jurnaliști din țară care au câștigat un process la CEDO.

M-au premiat toți atunci – inclusiv UZPR mi-a acordat Premiul „Român pentru România”, după o anchetă tv vastă făcută-n Ungaria, după ce extremiștii maghiari incendiaseră o biserică românească în Szeged exact înainte ca aceasta să aniverseze 250 de ani de la sfințire, președinte era prof. Mihai Miron – de mai multe ori am fost inclus în Rapoartele de țară ale Ambasadei SUA, Convenția Organizațiilor de Media mi-a fost alături. Apoi am devenit președintele Sindicatului „Media”, apoi am (re)devenit realizator și producător la un alt post, apoi, apoi mi-am înființat propriul ziar, „Necenzurat”.

Pentru că am deranjat prin anchetele făcute, ce să vezi? În două rânduri site-ul a fost spart, șters și frezat.

Au fost interpelări în Parlament în ambele cazuri, s-au făcut anchete, nu s-a găsit nimic.

Păi cum să găsească Poliția ceva și Procuratura când eu tocmai despre ei scriam?

Astfel am fost izolat și marginalizat, sabotat apoi.

M-am îmbolnăvit grav, am fost nevoit să o las mai moale.

Până și viața de familie mi-a fost distrusă, ca în filme. Am divorțat, am renunțat la tot, n-am vrut să fiu povară, să trag pe cineva în jos.

Acum am ziarele on-line „NecenzuratMM” și „ȘtirileMM”, pentru că nu am mai avut resurse pentru varianta de print.

În paralel am Revista „eCreator” și Editura ECREATOR. De acestea mă și ocup, de altfel, cel mai mult.

„Cartea de eseuri scrisă cu IPS Justinian Chira îmi e cea mai apropiată de suflet”

I.V. : – Dintre cărțile tale, care au văzut lumina tiparului în decursul anilor, care-ți sunt mai apropiate de inimă?

I.R.R. : – Toate! Nu poți cere unui părinte adevărat să facă diferență între copiii lui, că dacă acela poate face așa ceva nu mai este cu adevărat părinte!

Am cărți de poezie care-și au poveștile lor, am cărți traduse-n germană, italiană, albaneză și engleză. Aceasta în engleză, ediție bilingvă, ca și celelalte, „Scrisori de dragoste expediată” e și cea mai galonată dintre toate, am obținut cu ea cinci premii naționale și unul international.

Îmi plac cele de critică pentru că între coperți mi-am ascuns alte părți de suflet, e rodul gândirii mele, reflexia emoțiilor ce m-au încercat atuci când am citit alte cărți despre care am scris cam prin toate revistele importante ale țării, eu și având pagini sau rubrici de critică literară în acestea, câtă vreme sănătatea mi-a permis.

Totuși, cartea de eseuri religioase pe care am realizat-o împreună cu ÎPS Justinian Chira, arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului îmi e mai aproape de suflet, deși am și carți despre presă publicate.

„E una să vrei să poți face ceva, e cu totul și cu totul altceva să poți să vrei să faci ceva!”

 I.V. : – Te-ai făcut remarcat în ultimul timp și ca editor. Cum reușești să ”împletești” toate preocupările tale ?

I.R.R. :  – Știi bine că o veche vorbă românească spune că „dacă vrei, poți”! Eu spun altcumva: e una să vrei să poți face ceva, e cu totul și cu totul altceva să poți să vrei să faci ceva!

Prin urmare, vreau să ajut generațiile actuale de scriitori și jurnaliști, că și eu am fost ajutat necondiționat.

Am debutat și format cu zecile, dar mă întristează faptul că foarte repede încep să sufere de vedetism, fac după capul lor, cred că  l-au apucat pe Dumnezeu de-un picior și că lumea e a lor. Știi bine că nu este așa!

Ei se îmbată cu apă rece și vai de cei ce-or să cadă de acolo de unde cred ei că au ajuns, pentru că nu au în ei puterea și știința ridicării și redevenirii.

„Oricine se crede creator de conținut azi și ziarist”

 I.V. : – După părerea ta, mai putem spune azi că presa este a patra putere în stat?

I.R.R. : – Nu, indiscutabil NU! NU cu majuscule, dacă vrei! Sunt trist că trebuie să recunosc asta, dar ăsta este adevărul gol goluț!

Nu mai există sistem de valori acum! Acum s-a ajuns – și datorită evoluției tehnologice – ca oricine să devină „creator de conținut”. Vax!

Pentru simplul fapt că ai avut bani și ți-ai cumpărat nu știu ce telefon performant sau nu știu ce gadgeturi de ultimă generație nu înseamnă că ești mai ziarist decât altul care n-are.

Ei doar punctează sau imortalizează ceva, la un moment dat.

Sigur, și societatea receptoare are carențe uriașe câtă vreme nu mai este capabilă să recunoască o știre falsă, spre exemplu!

Câți mai sunt capabili azi să mai verifice sursa informației, autorul, veridicitatea faptelor, autenticitatea imaginilor?

Câți mai sunt capabili să desprindă din comentarii esențe și să verifice din alte surse?

Deci, uite-așa, de dragul dragului, din teribilism și dorința viscerală de-a arde etape, de-a demonstra ceva, cuiva… ajungem să avem pseudojurnaliști pe toate străzile.

În TV strălucesc acum fetele dezbrăcate, personaje așa zis mondene.

În presa scrisă ajungem ca cei care plătesc publicitate să dicteze politici editorial, vezi cazul de la „Gazeta Sporturilor”.

Eu știu, sunt pățit, am trăit, vorbesc în deplină cunoștință de cauză!

E trist, foarte trist faptul că mulți purtători de legitimații de presă – acordate extrem de ușor până și de publicații de la care ai pretenții, chiar UZPR, să-mi fie cu iertare, încartiruiește prea ușor unii membri! – nu știu întrebările de bază ale presei: cine, ce, unde, când și cum?

Ca să poți răspunde la cea de-a șasea întrebare – de ce? – deja trebuie să ai termene de comparație, să fii capabil să verifici surse, etc, anume exact ce ziceam ceva mai sus cu știrile false.

Mă tem, prietene, că azi, din cauza goanei după senzațional, jurnaliștii au ajuns să promoveze doctrine, ideologii. Sunt manipulați, prezintă distorsionat, dar nu sunt capabili nici măcar să își dea seama de asta.

Dacă te duci doar în Israel și prezinți ce e acolo poți nedreptăți oameni de bună credință din Fâșia Gaza. Și invers!

Dar ei nu înțeleg asta în goana lor după senzațional!

E ceea ce se face acum pe marginea războiului dintre Rusia și Ucraina, la fel și cu cel dintre Israel și palestinienii fanatici.

Ei ascultă numai o parte, nu mai răspund la întrebările de bază ale presei, dar sunt convinși că au realizat nu știu ce mare material de presă.

Nici măcar instituțiile dreptului la replică sau la rectificare nu le mai știu jurnaliștii de azi, cei din afara generației noastre!

„Parcurgem vremuri improprii visului, eleganței, modestiei și frumuseții sufletești”

 I.V. : – În ultima vreme au apărut o sumedenie de publicații online. Ar putea constitui acestea, la un moment dat, un pericol pentru presa tipărită?

I.R.R. : – Aceste publicații sunt rodul, efectele acestor… creatori de conținut. Fiecare se crede a fi „cel mai tare din parcare”.

Nu este și nu poate fi câtă vreme e un habarnist și nu știe – măcar teoretic! – ce am zis mai sus. Darmite să mai și pună în practică!

Într-o altă ordine de idei, prietene, nu uita, te rog, că parcurgem vremuri improprii visului, eleganței, modestiei și frumuseții sufletești.

Din nefericire, trăim într-o vreme aservită banului!

Se și văd rezultatele: copiii de bani gata cred că pot face orice, cei cu funcții, bani și influență își încoardă mușchii, iar autoritățile tac.

Dacă un jurnalist ca mine scrie despre asta, crezi că un polițist corupt și drogat, o judecătoare care nu justifică milioane de euro la avere și care se droghează îmi va da mie dreptate?

„Aș vrea să apuc să respir devenirea tinerilor pe care i-am format”

  I.V. : – Ce proiecte ai pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?

  I.R.R. :  – Tot ce mai vreau e să mai trăiesc un pic, să mai am vreme să-mi mai finalizez câteva proiecte literare personale și să mai ajut și să formez tineri talentați.

La editura mea am debutat mulți, sunt mândru de asta, dar aș vrea să le pot respira și devenirea, împlinirea.

Știi, e ciudat că oamenii nu au o percepție corectă a vieții, a timpului viețuirii!

Noi suntem, fiecare din noi este așa, ca și Colosul din Rodos.

Stăm cu un picior pe malul pe care-l numim trecut, cu celălalt pe malul numit viitor. Ei bine, ce nu ia lumea în calcul e tocmai faptul că, dacă tot vorbim de trecerea și petrecerea timpului, avem multipli și submultipli la ceva.

Cu alte cuvinte, ora care a trecut face parte din trecut, ora care n-a venit face parte din viitor. Mergând la submultipli, atunci milionimea de secundă care a trecut face parte din trecut, în timp ce milionimea de secundă care n-a venit face parte din viitor.

Cu alte cuvinte, PREZENTUL ESTE O HIMERĂ, ceva intangibil câtă vreme trăim răstigniți între TRECUT și VIITOR!

Într-o altă ordine de idei, ca om, aș vrea acum să îi pot oferi Doamnei mele, fosta mare gimnastă Carmen Mihaela Coca, antrenor și arbitru federal, arbitru international și Mare Maestru al Sportului, dar și un pictor extrem de talentat, câte o felie de liniște și frumos în fiecare respirație și vreme.

Toți am avut iubite, prietene, amante, pasiuni, am făcut piedestale, prietene!

E importantă-n viață doar mâna întinsă când trebuie, povestea cu paharul ăla de apă când ți-e sete și susținerea!

Acest interviu nu l-ai fi putut face, prietene, cu mine, dacă ea nu mi-ar fi fost alături în grelele mele momente de restriște fizică!

                        Interviu   consemnat de  Ioan Vasiu /UZPR

IOAN  VASIU : – Pentru că recent ați precizat pe pagina dumneavoastră de Facebook că dintr-un răspuns pe care Judecătoria Sectorului 1 l-a trimis poetului Ioan Vieru rezultă clar că Uniunea Scriitorilor nu există, vă propun să începem de aici dialogul nostru. Întrebarea care se pune este cum funcționează atunci respectiva Uniune și cum primește subvenții de la Statul Român ?

CRISTIAN  TEODORESCU : – Întrebarea asta mi-o pun și eu. Juridic, USR nu există, fiindcă nu mai figurează în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor, cu toate astea pînă nu demult inexistenta USR a putut da în judecată pe unii și pe alții, fără a fi întrebată la tribunal de actele prin care dovedește că e cine se pretinde. Fără ca Ministerul Culturii care-i acordă subvenții să-i ceară această dovadă. USR funcționează și primește subvenții prin fals și uz de fals în formă continuată. În România, cu un antet și o stampilă poți încălca liniștit legea pe vorbe.

I.V. : – De pe contul dumneavoastră Wikipedia am înțeles că sunteți  membru al Uniunii Scriitorilor. Care Uniune ? Explicați puțin acest lucru.

C.T. : – Am fost membru al Uniunii Scriitorilor, dar la fel ca alți confrați am fost exclus, după ce Grupul pentru Reforma Uniunii Scriitorilor a făcut alegeri, așa cum cere legea de funcționare a asociațiilor și fundațiilor. Atunci, ca și acum, conducerea USR a pretins că Uniunea funcționează după un Decret din 1949 în care scrie în cel mai profund spirit stalinist că Uniunea Scriitorilor e singura organizație legală din care pot face parte scriitorii din România. 

 I.V. : – Pentru cei care vă cunosc mai puțin sau deloc, vă rog să spuneți când și unde ați debutat, ca scriitor ?

C.T. : – Am debutat cu două povestiri în revista Tribuna din Cluj în 1982. În 1983, editorial, în volumul colectiv Desant 83. Doi ani mai tîrziu mi-a apărut volumul de povestiri, Maestrul de lumini.

 I.V. : – Dar ca publicist/jurnalist  când ați debutat ?

C.T. : – În revista Contemporanul, în 1986.

 I.V. : – Care sunt publicațiile mai importante în paginile cărora a apărut/apare numele dumneavoastră ?

C.T. : – România literară, Cotidianul, Academia Cațavencu, apoi Cațavencii, Zig-Zag, Ateneu, Dilema Veche, România liberă, Avantaje, Tomis, Ateneu.

 I.V. : – În decursul anilor ați primit mai multe  premii  pentru cărțile tipărite.Care premii v-au rămas mai aproape de inimă ?

C.T. : – Premiul Fundației „Liviu Rebreanu” (1986), Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986) Premiul Academiei Române (1990) și Premiul revistei Observator Cultural (2022).

 I.V. : – Ce preocupări aveți acum când sunteți pensionar? Ați pus condeiul în sertar sau dimpotrivă ?

C.T. : – Tastatura computerului la care scriu nu încape în sertar, așa că public în continuare, săptămînal, în Cațavencii. Și sper să termin volumul doi din dipticul Șoseaua Virtuții.

 I.V. : – Ați regretat vreodată că nu ați îmbrățișat o altă profesie ?

C.T. : – Niciodată!

 I.V. : – Care sunt proiectele dumneavoastră,avute în vedere pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat ?

C.T. : – Pentru viitorul imediat, cea de-a doua carte din Șoseaua Virtuții, despre care  v-am  spus  mai  devreme. Peste  o  lună, două  mă  duc  aproape  de  capătul lumii, în Australia  să-mi  văd  nepoata.   

                          Interviu  realizat  de  Ioan  Vasiu /UZPR

                                  ( foto: Mircea Reștea )

IOAN  VASIU : – Pentru cei care vă cunosc mai puţin sau deloc,  prezentaţi-vă  în câteva fraze.

           FLORIN  DOCHIA : – Când m-am născut eu, secolul trecut împlinea cincizeci de ani. Nu cred că acest lucru i-a influenţat cu ceva dezvoltarea ulterioară. S-a sfârşit deplorabil, fără împliniri notabile; nimeni nu-i va putea şterge, însă, pecetea de veacul cel mai criminal din toate câte s-au cunoscut. Şi încă, precum doar prin/din suferinţă se naşte ceea ce dăinuie, nimeni nu-i va putea şterge  pecetea de veac al celor mai importante revoluţii şi eşecuri din istoria omenirii. Poate doar focul şi roata să fie mai importante… Eu aparţin secolului în care au murit utopiile. Aparţin secolului care a căscat prăpastia între viaţa interioară şi aceea exterioară a fiinţei umane, amplificând schizofrenia civilizaţiei. Ruptura e în fiecare dintre noi, fie că o recunoaştem, fie că nu.

Căsătorit, am o fiică şi patru nepoţi care locuiesc la Seaton Carew, Hartlepool, County Durham,UK. Din 1968, am publicat reportaje, ştiri, poezie, proză, eseu, teatru în numeroase reviste din România, iar în 2003 am debutat editorial cu volumul de poezie Geometria singurătăţii, (premiul Opera prima al Festivalului Internaţional «Nichita Stănescu»).

         I.V. : – Când şi în ce împrejurări aţi debutat, ca jurnalist ?

         F.D. :  – Am debutat în ziarul Flamura Prahovei, în 1968, ca poet şi ca jurnalist, cu poezii şi cu scurte reportaje culturale de la Câmpina, oraşul meu natal. Din 1976, am urmat facultatea de ziaristică, la Bucureşti.

         I.V. : –  Unde aţi practicat profesia de jurnalist?

        F.D. : – După absolvirea, în 1980, a facultăţii, nu am lucrat ca angajat în presă, ci în cultură, unde am editat Caietele Nichita Stănescu. Din 1990, am intrat în domeniul editorial, până în 1999. Între 2000 şi 2005 am practicat jurnalismul de televiziune şi de presă scrisă la Câmpina, apoi m-am întors în domeniul cultural, unde am pus bazele publicaţiilor Revista Nouă (din 2004) şi Urmuz (din 2014). Ocazional, am colaborat la numeroase publicaţii din ţară şi străinătate cu reportaje, interviuri, eseuri, cronici literare.

        I.V. –  În decursul anilor aţi regretat vreodată pentru că nu aţi ales o altă profesie?

       F.D. : – Nu am regretat niciodată că am pregătire de jurnalist, specializat în tehnoredactare (DTP), mai cu seamă că tatăl meu a fost colaborator extern la o publicaţie departamentală, Muncitorul forestier, aşa că mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa înlăntrul domeniului.

         I.V. : –  A apărut şi a luat amploare, în ultimii ani, presa online. Credeţi că acest lucru constituie un pericol pentru presa tipărită ?

        F.D. : – Ce pericol? Este dezastru! Lumea nu are încotro şi se schimbă! Mai ştie cineva ce este acela un linotip? Epoca Gutenberg îţi dă obştescul sfârşit, îi ajung cele cinci secole de supremaţie. După apariţia radioului şi a televiziunii, era previzibilă dispariţia presei pe hârtie. Nu mai ai cu ce împacheta un sandviş! Reţelele de internet sunt mijloace de comunicare net superioare presei tipărite. Presa online este instantanee, nu publică ştiri de ieri, ci de ACUM. Şi face update de câte ori e nevoie. Apoi, apariţia IA (Inteligenţa Artificială) nu ştim încă încotro ne va conduce. Deja este scandal monstru în privinţa încălcării de către IA a dreptului de autor la texte literare, la muzică, la pictură! Faptul că încă se mai tipăresc nişte publicaţii periodice este de un romantism desuet, nici chioşcuri de ziare nu prea mai există, poate doar câte un răftuleţ la intrarea într-un mall. Vrei să afli ceva, intri pe Google News, nu te uiţi după România liberă.

         I.V. : – De când sunteţi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR) şi de ce v-aţi înscris în această Uniune ? Din ce alte Uniuni mai faceţi parte?

        F.D. : -Sunt membru al UZPR din 2019 şi membru al USR din 2012. M-am înscris în UZPR la solicitarea lui Doru Dinu Glăvan, spre a putea participa cu ceea ce ştiu să fac bine (DTP) la activitatea editorială a Uniunii. Din Uniunea Scriitorilor, fac parte pentru că sunt scriitor activ, cu vreo 30 de cărţi de poezie, eseu, critică literară, interviuri şi cu multe alte activităţi de promovare a literaturii şi artelor, în general.

         I.V. : –  Se mai poate spune astăzi că presa este a patra putere în stat ? 

        F.D. : – Nu. Nu este nici măcar o putere. Nici nu prea a  fost. Exemplele unor dezvăluiri scandaloase sunt, evident, cu „voie de la stăpânire”… Presa a devenit de prea multă vreme o unealtă… În mâna cui, this is the question…

        I.V. : –  Ce proiecte aveţi pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat ?

       F.D. : – Proiectele mele sunt de a continua proiectele în desfăşurare: revistele pe care le editez (şi pe hârtie!!!), cărţile pe care le scriu, grădina de legume de care mă îngrijesc, viitorul care este tot mai puţin previzibil. Sper să ies cu bine din Al Treilea Război Mondial.

       I.V. : – Ce alte hobby-uri aveţi?

     F.D. : – Cultiv legume şi cresc găini outoare. Fac dulceaţă din fructe de pădure şi din ardei iuţi. Ascult, ca orice rocker bătrân, muzică barocă. Aş vrea să pictez, dar poate în existenţa următoare…   

                                               Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN VASIU : – Când și în ce împrejurări a început cariera dumneavoastră de actriță ?

OANA SÎRBU : – După ce am apărut în câteva spectacole-concurs, la Teatrul Tănase și la Steaua fără nume. După premiu și 10 pe linie, și apoi după participarea la Mamaia, cu premiul Tinereții,  am fost chemată să dau probe la Buftea, de către echipa care filmase Declarație de dragoste.

Și fără să-mi doresc neapărat,  sau fără să realizez, am fost aleasă dintre zeci de candidate din familii de actori cunoscuți, să am rolul principal feminin.

 I.V. : – Când și unde ați debutat, ca interpretă de muzică ușoară ?

O.S. : – La Steaua fără nume, la București,  în 1985, la Sala Radio.

I.V. : – Dintre cele două profesii ( actriță și cântăreață ) care vă este mai apropiată de inimă ?

O.S. : – Eu nu am profesia de actriță.  Sunt artist interpret de muzică. Filmul a fost o-ntâmplare. Fericită.  Nu mi-am dorit să fiu  actriță,  deși am mai jucat în filme cu drag, și ulterior am refuzat câteva roluri, în anii aceia, de exemplu, Chirița. Aș fi vrut, însă,  să joc intr-un film al domnului Emil Loteanu, pentru care am dat și luat proba, dar nu s-a mai făcut.

Mie mi-au plăcut cel mai mult  starea, expresivitatea  pe  care  le-am avut pe marele ecran și din perspectiva asta aș mai fi făcut film.

I.V. : – Ați regretat vreodată că nu ați îmbrățișat o altă profesie ?

O.S. : – Oh  nu, niciodată!  Dimpotrivă, aș fi perfecționat meseria asta prin a fi artist de revistă și cabaret, așa cum am văzut la tatăl  meu și cum am citit despre gen, despre anii ’40, ’50, ’60, și un pic din’70.

Dacă  aș fi avut maeștri de balet, step, mișcare scenică precum a avut generația tatălui meu, asta mi-ar fi plăcut să fac. Dar țara noastră nu are public pentru acest gen. De aceea și eu cânt unui public de nișă,  care are  relaxarea de a asculta muzica mea, fac slalom cu greu, încercând să găsesc contexte potrivite sau să mi le creez.

 I.V. : – Care sunt cele mai importante premii și trofee obținute în decursul anilor ?

O.S. : – Nu sunt un interpret de concursuri și festivaluri, am un timbru  prea suav și emoții prea puternice. Participările mele sunt sporadice,  cu piese bune, însă, deși mai deloc comerciale, deci număr pe degete cateva premii pe care tocmai le-am enumerat  mai  sus.

Revista Cinema mi-a acordat surprinzător, însă, un premiu de top pentru cea mai bună actriță a anului, prin ’87, cred, înainte de Irina Petrescu și alte actrițe fabuloase.

A fost „wow” pentru mine, un copil fiind…probabil  după succesul  excepțional  cu  Liceenii.

I.V. : – Numiți, vă rog, actorii și interpreții de muzică ușoară, din țara noastră, pe care îi apreciați în mod deosebit.

O.S. : – Mie nu-mi place „muzică ușoară „, îmi place „muzica poveste”, mai elaborată, mai complexă armonic. E mult de povestit  aici…

Aș numi-o pe Marina Voica, pentru multe trăsături care-i conturează personalitatea. Aș mai numi-o pe Aura. Unică!

Asta e ce-mi vine-acum în minte.

I.V. : – Știu că la un moment dat ați cochetat cu televiziunea. De ce ați renunțat ?

O.S. : – Proiectele s-au pierdut. Iar eu nu sunt spontană, cred.

Sunt mai interiorizată și am influența stărilor proprii. Iar dacă invitatul nu mă inspiră, e greu.

I.V. : – Ce părere aveți despre muzica ușoară, compusă  și interpretată  astăzi în România ?

O.S. : – Of, din nou termenul…

Întrebarea e simplă,  dar implică un răspuns mare cât Oceanul!

Muzica adevărată cred că s-a oprit pe la Beatles, ABBA, Sting, Elton John… Și nu era deloc ușoară. 

Au dispărut termeni precum „compoziție”, „Orchestrație”…acum se numesc „producții „. Iar unele-mi  plac  mult.

Nici nume proprii nu mai există, ca nume de scenă ale interpreților. 

I.V. : – Ce proiecte aveți pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat ?

O.S. : – Nu am. Am priorități legate de viața, spiritul și căutările mele. Doresc bine țării, lumii și Pământului. Cumva am și niște proiecte de suflet. Poate că vor fi realizabile.

                        Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN VASIU : – Sunteți, fără îndoială, una dintre cele mai cunoscute și apreciate jurnaliste din România. Când și unde ați debutat ?

OANA STĂNCIULESCU : – În 1991 pe când eram încă studentă am găsit un anunț pe ușa sălii unde avea loc cursul de filozofie, care îndemna pe cei care vor să scrie articole să o facă.  Așa am ajuns să scriu primul meu articol care a fost publicat în ziarul Dreptatea, urmând altele în Formula AS, unde am făcut de fapt prima  mea  practică  în  presă. Primii oameni cu care am lucrat au fost  Sânziana Pop și Toma Roman, profesorul de filozofie care recruta studenți pentru cele două publicații. Din grupul de studenți care am acceptat să scriem am fost singura care am rămas în presă, deși nu eram cea mai talentată dintre ei.

I.V. : – De ce ați ales această profesie și nu alta ?

O.S. :  – Mi-a plăcut întotdeauna să mă informez, să citesc, să știu ce se întâmplă în lume. Am iubit această meserie cred că înainte să știu prea multe despre ea, de când eram la liceu. Cred că am iubit-o din totdeauna. A fost dragoste la prima vedere, deși sunt absolventa unei facultăți economice. Când ești jurnalist și îți iubești meseria ești permanent în priză, chiar și în vacanță sau în zilele libere, nu poți să treci pe lângă o știre, pe lângă un subiect și să-ți spui că ești liberă. Nu există așa ceva, meseria se confundă cu ființa ta. E o luptă permanentă pentru a spune adevărul, indiferent de consecințe, pentru a te documenta, pentru cauze drepte, în care crezi. La mine a fost foarte simplu, am știut că voi fi jurnalist, nu am avut dubii. Uneori când glumesc  spun că sfârșitul vieții probabil mă va găsi cu pixul în mână.

I.V. : – Care sunt ziarele și televiziunile la care ați lucrat în decursul anilor ?

O.S. : – Sunt destul de multe ca să le enumăr pe toate. La începtul anilor 90 am fost la Dreptatea, Viitorul Românesc, Ultimul Cuvânt, România Liberă, Ziua. Apoi am câștigat primul concurs organziat după 1989 la TVR, dar până la urmă am ajuns la Tele 7, de acolo la BBC, Pro Tv, unde am fost șef de secție politic, redactor  șef adjunct  la Evenimnetul Zilei, redactor șef  la Cotidianul, am realizat mai multe emisiuni la Realitatea Tv și la Antena 3.

I.V. : – În prezent conduceți EXPRESMAGAZIN.RO ; vă rog să vorbiți puțin despre această publicație online.

O.S. : – Expres Magazin este un titlu vechi, de la începutul anilor 90. Am luat licența de la OSIM pentru o publicație săptămânală tipărită, din păcate printul este scump în zilele noastre, iar vânzările sunt mici, așa că a rămas doar online. Datorită colaboratorilor, pe site apar frecvent și altfel de subiecte decât cele găsite pe majoritatea publicațiilor, subiecte culturale și istorice.

I.V. : –  După părerea dumneavoastră presa online, care a luat amploare la noi în ultimii ani, reprezintă un pericol pentru presa tipărită ?

O.S. : – Presa tipărită a dispărul la noi înainte ca cea online să ia amploare. Din păcate, din motive diverse, în România nu se mai citesc  ziare. Spre deosebire de majoritatea țărilor europene unde presa scrisă rezistă, în România ea este pe cale de dispariție.

Dacă te gândești că cele mai vechi ziare din lume au apărut fără întrerupere mai bine de două secole, îți dai seama că România nu are tradiție în tipărirea presei, și din păcate nici în dorința de a le lectura.

I.V. : – Se mai poate spune în prezent că presa constituie a patra putere în stat ?

O.S. : – Din punctul meu de vedere, nu există democrație autentică  fără  o  presă  puternică  și  independentă. De aici însă ar putea începe o discuție  mult  prea  amplă pentru a fi dezbătută într-un interviu – cât de independentă și de puternică este presa în acest moment în România? Dacă răspundem la această întrebare putem afla și dacă mai este a patra putere în stat.

 I.V. : – Ce pasiune/pasiuni aveți pe lângă cea de jurnalist ?

O.S. : – Îmi place să citesc, îmi place istoria și mai ales îmi place să  cercetez  documnetele  vechi  din  arhivele  statului, îmi place să  descopăr  lucruri  noi  în  ceea  ce  privește  trecutul României, și  să  încer  ca  prin  puterile  mele  să  pun  umărul  la recunoașterea  eroilor, foștilor  deținuți  politici, fără de care nu am fi putut  astăzi să vorbim liber, și de a le onora memoria. Fără trecut  nu  suntem  nimic.

                          Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN  VASIU : –  Când și unde ați debutat, ca interpretă de muzică ușoară ?

EVA  KISS : – De când mă ştiu am cântat : la grădiniţă, la şcoală, în casă… oriunde se putea. Tatăl meu m-a poreclit  ”micuţa privighetoare” şi îmi cerea să cânt de fiecare dată când la noi în casă veneau musafiri. După decesul tatei, mama a părăsit Bucureştiul şi s-a stabilit,  cu cei 4 copii,  la Tg.Mures. Acolo am început să frecventez grupa de dansuri populare a Ansamblului pionierilor. Cu acest ansamblu am plecat într-o tabără din Homorod, unde, la serbarea din noaptea de Revelion am urcat pe scenă pentru prima oară ca solistă. Întorcându-mă acaså, am trecut de la dansuri populare la cor şi aici am început să primesc primele roluri de solistă. Din acel moment mi-a fost clar ce-mi place şi ce voi face în viitor. 

Ca să vă răspund strict la întrebarea dvs, debutul meu ca interpretă de muzică uşoară a fost la vârsta de 14 ani, în cadrul emisiunii televizate în direct „Dialog la distanţă”. Aceasta a fost prima mea apariţie la Televiziunea Română, la data de 27 august 1967, transmisiunea fiind făcută din Cluj. Prezentatorul emisiunii a fost actorul Ion Besoiu.    

         I.V. : – Care au fost cele mai importante festivaluri și concursuri la care ați participat în decursul anilor ?

         E.K. : –  După întoarcerea la Tg.Mureș din tabăra de la Homorod am fost cooptată de orchestra de muzică uşoară condusă de Nagy Laszlo, de la Casa de Cultură a Sindicatelor şi în aceeaşi perioadă am colaborat şi cu orchestra de muzică uşoară a studenţilor, ambele din Tg.Mureș. Am participat la mai multe competiţii şi concursuri de amatori  – Concursul Formaţiilor de Amatori, Concursul Cultural-Artistic al Elevilor, Festivalul de muzică uşoară ”Nufărul” din Reci (jud.Covasna) sau Festivalul Artei Studențești de la Timişoara.

    În cadrul acestor manifestări culturale am fost remarcată şi distinsă cu premii,  la Festivalul Artei Studențești de la Timişoara câştigând  premiul al III-lea (alături de Stela Enache), cu toate că nu eram încă studentă.

     Aşa cum v-am spus, prima mea apariţie la Televiziunea Română a avut loc pe 27 august 1967, la emisiunea televizată în direct ”Dialog la distanţă”. Ulterior, am mai apărut la TVR, de data aceasta la emisiunea în limba maghiară, realizată de regizorul de televiziune Alexandru Căpuşneac, emisiune la care am mai fost invitată de  redactorul şi compozitorul  Boros Zoltan.

      Anul decisiv pentru cariera mea de solistă de muzică uşoară  este însă 1973.  D-na Simona Patraulea, care auzise de mine de la orchestra Radio Televiziunii Române, condusă de dirijorul Sile Dinicu (orchestră  care mă văzuse cântând la restaurantul Mureşul din Tg.Mures), m-a invitat să particip la celebra emisiune-concurs ” Steaua fără nume” , realizată de Sorin Grigorescu şi Simona Patraulea.  Aşa că am ajuns în Bucureşti în ianuarie 1973 şi din aproximativ 1.700 de concurenţi am fost selectați doar eu şi cu Nicu Pop. 

    Pe 15 februarie 1973 am participat la prima etapă a concursului, care a fost transmisă în direct  şi a fost prezentată de Dan Deșliu. Am trecut cu brio această primă etapă, primind punctajul maxim din partea juriului de specialitate. Pe 7 iunie  1973 am participat la cea de-a doua etapă a emisiunii concurs ”Steaua fără nume”, prezentată tot de Dan Deșliu şi la care am primit din nou punctajul maxim din partea juriului de specialitate. La prima etapă a concursului am fost remarcată de compozitorii Radu Şerban şi Horia Moculescu şi astfel acești mari compozitori mi-au încredinţat câte o melodie pentru Festivalul de la Mamaia (17 – 22 iulie 1973). Aşa am ajuns la primul meu mare festival.  Melodia ”O ramură spre cer” (Radu Șerban) a fost distinsă cu Premiul Comitetului de Stat al Radioteleviziunii Române iar melodia ”Cântec”  (Horia Moculescu) a fost distinsă cu Mențiunea Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor.

      Tot în vara anului 1973 am înregistrat melodia filmului artistic   ”Nu filmăm să ne-amuzăm”, compusă de Radu Şerban şi am filmat alături de Toma Caragiu. La sfârşitul lunii august 1973 am efectuat primul turneu artistic peste hotare, în Cuba, la Havana si Santa Clara, alături de Marina Voica, Jean Păunescu,  Adrian Romcescu şi Orchestra de Estrada Radio, condusă de Cornel Popescu.

       Pe 1 iunie 1975 am fost angajată ca solistă vocală la Teatrul de Revistă ”Constantin Tanase” şi m-am stabilit în București. Cu Teatrul de Revistă am efectuat nenumărate turnee în țară şi peste hotare (Polonia, Rusia, Turcia, Ungaria) şi am fost distribuită în spectacolele  estivale ale teatrului, ce au avut loc în vestita grădină ”Boema”.

    În februarie 1977 s-a desfăşurat la Casa de Cultură a Sindicatelor din Târgovişte finala concursului ”Steaua fără nume” , unde am primit trofeul ”Steaua fără nume” . Această etapă a fost prezentată  de profesor dr. Mihai Florea iar din juriu au făcut parte compozitorii H. Mălineanu (preşedintele juriului), Florin Bogardo şi Horia Moculescu. În concurs am interpretat în primă audiţie melodia “Pentru tine, omul meu iubit”, compusă de Zoltan Boros. Emisiunea s-a transmis pe TVR pe data de 22 mai 1977, fiind amânată din cauza marelui cutremur din 4 martie.

        În 1979 am reprezentat România la Festivalul Internațional ”Orfeul de aur” din Bulgaria, unde am fost distinsă cu premiul I pentru cea mai bună interpretare a unui cântec bulgăresc.  Anul următor, în noiembrie, am reprezentat România la Festivalul internațional „World Popular Song Festival” de la Tokio, Japonia, cu piesa ”Vreau” (compusă de Dan Ardelean). În cadrul concursului au evoluat cunoscuţi cântăreţi internaționali precum Al Bano şi Romina Power (Italia), Toto Cutugno (Italia), Kiki Dee (Marea Britanie). 

    Începând din 1980 am participat la  cele trei mari competiţii de muzică pop/uşoară din acea perioadă în România : concursul anual al melodiilor, concursul TV  ”Şlagăre în devenire” , Festivalul Național de Muzică uşoară de la Mamaia. În  cadrul acestor competiţii am lansat nenumărate melodii, multe devenind șlagăre /succese ale muzicii pop/ușoare românești.

      Pentru mine toate concursurile şi festivalurile la care am participat au fost importante pentru că fiecare m-a ajutat să devin ce mi-am dorit: o interpretă cunoscută de muzică uşoară. Cu atât mai mult sunt bucuroasă şi onorată pentru că am simţit, în acele vremuri,  că prin talentul meu şi prin munca mea am dăruit şi eu publicului câteva momente de fericire, în care a uitat de probleme, de necazuri. Sunt bucuroasă, de asemenea, că la festivalurile internaționale mi-am  reprezentat cu cinste ţara.

I.V. : – În ce an și de ce ați părăsit România ? 

E.K. : – Am plecat din România pe data de 26 ianuarie 1990, împreună cu cele două fete (Eva şi Alexandra). De ce?  Mi-am urmat soţul, Radu Constantin,  care a ales calea pribegiei  din cauza faptului că nu se putea abține să nu critice regimul din acea vreme şi a fost sfătuit de ”prieteni”  să nu se mai întoarcă, pentru că altfel, ”nu-i va fi bine deloc”. Trebuie să spun că încă din 1984 i-a fost oprită viza de ieşire din ţară pe motiv că ar fi anticomunist şi că ar unelti îm­potriva regimului. Aşa că,  pe data de 28 februarie 1988, când i s-a ivit pri­ma ocazie de a părăsi ţara (împreună cu formaţia Cromatic Band a primit un contract în Danemarca), a făcut-o. La primirea vizei pentru acest ultim contract în străinătate am contribuit şi eu, care,  la acea dată eram însărcinată cu Alexandra în luna a şaptea şi astfel am fost girul soţului meu. Sinceră să fiu, nu eram sigură că va “fugi” şi cred că nici el. După plecarea lui au urmat luni de aşteptare, de incertitudine, de confuzie, în care nu ştiam ce va urma şi nici nu aveam de unde să ştim că va cădea regimul Ceauşescu. 

  Imediat după revoluţie i-am propus să se întoarcă în ţară, însă nu putea deoarece, după ce a ieşit din azilul politic, a încercat să ne primească într-un apartament din care să nu ne lipsească nimic. Pentru acest lucru a făcut un împrumut la bancă şi până la lichidarea acestuia nu putea părăsi Danemarca. 

Aşa am plecat din România, fără a şti ce-mi rezervă viitorul, ce vom face şi cum ne vom descurca. Ştiam doar că îmi urmez soţul, fără de care  nu-mi imaginam viaţa. Aveam încredere în el şi ştiam că în doi vom reuşi.

         I.V. : – Prin anii 8o făceați furori cu melodia ”Puterea dragostei”. Vorbiți-ne puțin despre anii aceia. 

         E.K. : – Pot spune că acea perioadă a fost cea mai frumoasă din cariera mea, fiind perioada în care am participat la cele mai multe festivaluri şi concursuri naţionale şi internaţionale. De asemenea, tot atunci am avut cele mai multe apariţii la TV (cred că este visul oricărui artist, televiziunea are ceva magic) iar să fii şi apreciat şi recunoscut este minunat. 

  În iulie 1981 am plecat într-un turneu pentru 6 luni în Damasc/Syria, la Sheraton hotel, alături de formaţia RC’Band, condusă de Radu Constantin, care îmi devine soţ în 1984.

   Revenind în țară,  am continuat să  cânt în cele mai renumite restaurante şi baruri, printre care amintesc:  Ambasador ,  Athenee Palace, Atlantic, Cişmigiu, Continental, Doina, Intercontinental, Lido, Melody, Modern, Pescăruş, Salonul Spaniol iar vara am cântat pe litoral la Melody bar -Mamaia; barul Internaţional-Olimp; restaurantul Marea Neagră – Mamaia şi Mangalia.  Şi  ce e mai important, am continuat să înregistrez noi melodii, să apar la TV, să particip la spectacole,  la concursurile vremii şi festivalurile anuale de la Mamaia .

         I.V. : – Ce alte șlagăre ați mai interpretat ?

         E.K. : – Am multe melodii care-mi sunt foarte dragi, unele chiar au devenit șlagăre. Dintre acestea aș aminti doar câteva: 

Tăcutele iubiri – Jolt Kerestely/Ovidiu Dumitru; 
 Anotimpul speranţelor – Ionel Tudor/Andreea Andrei; 
 Acele veri ale iubirii – Camelia Dăscălescu/ Roxana Popescu;  
Pianul şi marea – Mihai Grigoriu/Romeo Iorgulescu;  
Nu vreau să te mai pierd – Dan Dimitriu/ Eugen Rotaru; 
Pentru mama mea – Dani Constantin/Daniela Hanciu, Nicolae Dumitru; 
Nu asculta – Temistocle Popa/ Ovidiu Dumitru; 
Să nu mă crezi – Dan Beizadea muzică şi text;
Vreau – Dan Ardelean/ Flavia Buref;
Să alergăm prin ploaie – Cornel Fugaru/Dan V.Dimitriu;
Copilul meu – Ionel Tudor/Andreea Andrei; 
E toamna iar – Ştefan Kardos/Traian Piperea… şi multe alte melodii.

Aş adăuga şi nemuritoarele melodii de neuitat: Prieten drag, Nu te pot uita şi Tangoul de demult.

         I.V. : – La un moment dat ați cântat împreună cu soțul dumneavoastră în fața familiei regale daneze. Evocați vă rog acel privilegiu.

E.K. : – Într-adevăr am avut acest privilegiu de a cânta de două ori,  împreună cu soţul,  în faţa Reginei Margareta a II-a a Danemarcei, a prinţului consort Henrik, precum şi a altor capete încoronate. Prima dată a fost în martie 1997, în cadrul unui eveniment caritabil, organizat de Crucea Roşie. A doua oară a fost în luna martie 2004, la un dineu organizat în Danemarca de preşedintele României din acea perioadă, Ion Iliescu. Pentru mine au rămas momente memorabile iar în Danemarca chiar este un privilegiu să ajungi să cânţi în faţa familiei regale.     

I.V. : – Ce sentimente trăiți când reveniți aici în România ?

E.K. : – De fiecare dată când mă întorc în ţară am emoţii şi simt o mare bucurie. România este ţara în care m-am născut şi în care mă simt ”acasă”. În Danemarca m-am acomodat destul de bine dar inima mea tot în România a rămas.

         I.V. : – Ce preocupări aveți acum ? 

         E.K. : – Cântăm în continuare. În Danemarca avem un studio de înregistrare în care am şi înregistrat  4 CD-uri, care au avut mare succes aici. Acum înregistrăm şi lucrăm la următorul  CD, pe melodiile soţului meu şi textele lui Marian Stere.

Avem  şi aici publicul nostru care ne apreciază dar mai visăm încă la concertele şi la publicul din ţară.

Sursa foto: Revista CanCan
Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN VASIU : – Sunteți fiica regretatului ”om de televiziune” TUDOR VORNICU. A contat acest lucru atunci când ați ales profesia de jurnalist ?

SMARANDA VORNICU SHALIT : – Tatăl meu nu și-ar fi dorit să urmez o astfel de carieră. De altfel, atunci când   i-am povestit că aș vrea să fac studii de filologie, s-a opus vehement. Voia, mă gândesc acum, să mă protejeze de „costurile” pe care o astfel de profesie le putea avea asupra vieții personale, mai ales în regimul comunist, de dezamăgirile și de limitările inerente modului în care funcționa atunci societatea.

Profesia de jurnalist s-a întors în viața mea mai târziu, în 1995, când am început să lucrez pentru Avantaje, prima revistă pentru femei publicată în România după 1989. De scris, scriam de ceva vreme, încă din adolescență. Semnasem câteva articole în Expres și publicasem un volum de poezie.  Însă Avantaje a fost șansa de a face din jurnalism o parte importantă a destinului meu profesional, alături de activitatea antreprenorială, pe care o demarasem deja în acei ani.

Au urmat revista Estetica și colaborări cu ELLE, Cosmopolitan, BBC GoodFood și La Cucina, apoi Evenimentul Zilei, pentru suplimentul de weekend Life &Style, și cu o serie de publicații online, precum Catchy.ro.  În paralel, de prin 2006, scriu, atunci când am răgaz, pentru blogul personal și sper ca, la un moment dat, să pot duce la bun sfârșit alte proiecte de sertar.

I.V.: – Când și în ce împrejurări ați făcut primii ”pași” în Televiziunea Română ?

S.V.S.: – Am făcut câțiva dintre primii mei pași, la modul propriu, în Televiziunea Română. Mai precis, la umbra unui dud foarte mare din curtea studiourilor din Strada Moliere. S-a întâmplat să fiu geloasă pe TVR, ca pe o soră mai mare, pentru că acapara atât de mult din atenția și timpul tatălui meu. Însă m-a fascinat mereu iureșul ei misterios, mecanismele care îi pun în mișcare inima creativă, amestecul unic de artă și tehnică prin care se construiește o producție de televiziune.

Am avut, de-a lungul timpului, apariții sporadice la TVR, în calitate de invitat în diferite emisiuni care îl omagiau pe Tudor Vornicu. În 2013, mi-a fost încredințată reeditarea și moderarea unui format consacrat de tata, magazinul “De la A la infinit”, pe TVR1.  A fost un efort nebunesc și minunat, cu trei ore de emisiune săptămânal, la care am lucrat alături de o echipă extraordinară, de la care am învățat foarte mult.

I.V.: –  În decursul anilor ați coordonat, realizat și moderat mai multe producții de televiziune.  Detaliați puțin, vă rog.

S.V.S.: – Am fost onorată să particip, alături de colegii mei, la proiecte majore ale Televiziunii Române: Festivalul Internațional Cerbul de Aur – edițiile din 2018 și 2019, Eurovision Song Contest 2018, 2019 și 2020, programele dedicate Centenarului sau reflectarea Președinției române a Consiliului Uniunii Europene.  Îmi sunt la fel de dragi și alte producții TVR la care am contribuit – programele „Cerbul de Aur #Generații” și „Deschideți poarta soarelui” din 2020, New European Songbook – 2021, emisiunea matinal „Cu Capu’n Zori” sau evenimentele prilejuite de Ziua Culturii Naționale.

În spatele tuturor acestor proiecte a stat și stă o impresionantă muncă de echipă, fără de care televiziunea, mai ales aceea de calitate, nu este posibilă. Iar aici, în acest tip de muncă, stă atracția pe care televiziunea o exercită asupra mea. M-am simțit întotdeauna provocată pozitiv și  încurajată să îmi depășesc  limitele  în  confruntarea  cu ideile și propunerile celorlalți, în lumina care ia naștere atunci când un grup de oameni se completează pentru a îndeplini o misiune comună.

         I.V.: – Sunteți absolventă de medicină și farmacie. Cum se împacă această profesie cu cea de jurnalism?

S.V.S.: – În ambele profesii, este vorba despre om.  Despre oameni și despre lucrurile care îi pot face să trăiască împliniți. Sunt multe lucruri care leagă aceste profesii.  Nevoia  de  obiectivitate, de rigoare, ca și scopul – acela de a îndrepta lucrurile, de a spune adevărul pentru a vindeca, sunt comune celor două  vocații.

Sunt și fațete care le fac să se completeze în moduri uneori surprinzătoare. Un exemplu: mi-am dat seama, în timp, că anamneza, abordarea analitică în stabilirea  unui diagnostic, este de mare folos în evaluarea unui proiect creativ, în  găsirea  punctelor  sale  slabe  și în aplicarea “tratamentului” corect.

I.V.: – Ați spus într-un interviu, publicat cu un an în urmă, că  tatăl dumneavoastră nu  și-ar dori  titlul  de ”cel mai mare om de televiziune” și ar fi mai bucuros de titlul  ”mare creator de echipe de televiziune”.  De ce ?

S.V.S.: – Am  spus-o  pentru că acesta este lucrul cel mai important – echipa.  Munca de  televiziune nu poate fi una solitară.  Cei care au lucrat alături de el, ca și cei care îi cunosc și îi apreciază, încă, emisiunile sau interviurile, știu că una dintre marile lui calități a fost aceea de a “mirosi” talentul și de a-l pune în slujba publicului. Acest lucru, alături de perfecționismul lui anecdotic, l-au făcut  în  aceeași  măsură  iubit  și  respectat.

         I.V.: – Știu că pe lângă activitatea în televiziune, scrieți poezie și proză scurtă. Ați reușit să publicați vreo carte până acum ?

S.V.S.: – În 1995, am publicat volumul de poezie „Se plâng de mine îngerii”, cu neprețuită încurajare din partea soțului meu și a prietenului Alexandru Andrieș.  Volumul  a  fost  ulterior  preluat  și  republicat de portalul liternet.ro, iar  o  parte dintre poeziile mele au fost, în anii din urmă, traduse în italiană, germană  și spaniolă, apoi publicate în alte reviste online de poezie.  Profit de acest prilej pentru a-i mulțumi traducătoarei SaraSalone pentru migala cu care s-a aplecat asupra versurilor mele.

         I.V.: – Vorbiți  puțin  despre  emisiunea ”Atelier de sănătate” pe care o realizați la  TVR.

S.V.S.: – Am pornit de la constatarea că sănătatea este o preocupare permanentă pentru  fiecare  dintre  noi, este  un  lucru  prețios, fie că este vorba despre noi,  ca indivizi, despre cei apropiați nouă, dar și despre societate în ansamblul  său. Recenta  pandemie  ne-a  arătat  acest  lucru  cu  prisosință.

Corpul nostru are grijă să ne amintească acest lucru ori de câte ori facem excese, ne expunem stresului sau uităm de echilibrul care poate preveni afecţiuni sau situaţii de risc. Echipa emisiunii și-a dorit să vorbească despre sănătate în termeni limpezi, să aducem informaţie utilă cu privire la prevenţie, diagnostic şi tratament, să fim în permanent dialog cu telespectatorii.

„Atelier de sănătate” a avut drept invitați specialişti cu notorietate, care explică  pe înţelesul tuturor subiectele de interes din acest domeniu. Producția TVR1 aduce sfaturi şi recomandări practice, demonstraţii live și răspunsuri  la  întrebările  adresate  de  telespectatori.

I.V.: –  În finalul acestui interviu vă rog să spuneți prin ce diferă Televiziunea Română  de  astăzi  față  de  TVR  dinainte  de 1989, (în opinia dumneavoastră) ?

S.V.S.: – Eu iubesc Televiziunea Română așa cum a fost, așa cum este și așa cum va fi. O prețuiesc nu doar pentru „formele” pe care le-a îmbrăcat de-a lungul vremurilor, ci  pentru  misiunea  sa, pentru  faptul  că  și-a  asumat  și  continuă  să  își  asume  reflectarea  unor  lucruri  esențiale – educația, cultura, marile  evenimente  care  marchează destinul României. TVR are drept  vocație  România, chiar și atunci când subiectele pe care le aduce în fața  publicului  nu  sunt  „la modă” sau „în trend”. Și are, în continuare, echipe de profesioniști, care  – în circumstanțe favorabile sau mai puțin favorabile – și-au  făcut  datoria  cu  fruntea  sus.

 I.V.: – Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat sau mai îndepărtat ?

S.V.S.: – Proiectele, fie că sunt profesionale sau personale, sunt numeroase – îmi doresc doar ca timpul să le încapă pe toate, iar împlinirea lor să  însemne bucurie  și  lumină, pentru mine și pentru cei din jur. Sunt un om creativ și cred  că  nu există  bucurie  mai  mare  decât  cea  pe  care  o  ai  atunci  când  ai dus un lucru la  bun sfârșit  și  te  poți  așeza  să  îți  tragi  sufletul. Să  privești  și  să  constați  că  acel  lucru  a  schimbat  lumea  în  bine, fie și cu un micron.  

                         Interviu consemnat de Ioan Vasiu/ UZPR

Gabriel Cîndea s-a născut în Orăștie în urmă cu 30 de ani. A început activitatea în presa locală. A avut proiecte media de televiziune și radio în Orăștie, Deva și Alba Iulia. A fost solist de muzică ușoară și a reprezentat Orăștia la multe festivaluri de profil la care a fost laureat.  Este absolvent al Facultății de Muzică, secția Muzică Religioasă. În prezent locuiește în București,  unde lucrează în presă, la Digi24 și Digi FM.

IOAN VASIU : – Când ai hotărât că trebuie să iei drumul Bucureștiului?

GABRIEL CÎNDEA : – Mutarea în Capitală a venit natural, firesc și la momentul potrivit. Am știut cumva întotdeauna că pentru a te dezvolta în domeniul în care lucrez eu, cel mai sănătos din punct de vedere profesional este să fii în centrul evenimentelor, iar epicentrul lumii media este cu siguranță Bucureștiul. Știam că la un moment dat voi face asta și cred că s-a întâmplat la momentul cel mai potrivit, după un “cantonament” de peste doisprezece ani în presa locală, exercițiu esențial pentru a face față în liga mare a jurnalismului. 

I.V. : – Știm că iți desfășori activitatea în trustul DIGI. Ce faci mai exact acolo? Cum decurge o săptămână pentru tine? 

G.C. : – Munca mea se împarte între radio și televiziune, din fericire ambele sub acoperișul DIGI. În primul rând, sunt gazda unui program radio de weekend la Digi FM, în fiecare sâmbătă și duminică de la ora 17 la 21. Acolo stau de vorbă cu ascultătorii, le difuzez muzica preferată și îi țin la curent cu cele mai noi informații. Pe scurt, le țin companie ascultătorilor, într-o emisiune lejeră, pentru un sfârșit de săptămână relaxant. Întâi de toate sunt om de radio, așa am început, și dragostea pentru radio îmi va rămâne “în sânge” probabil toată viața. 

A doua responsabilitate pe care o duc cu mare bucurie, mândrie și entuziasm este aceea de a fi vocea televiziunii de știri Digi24. În timpul săptămânii sunt vocea din spatele buletinelor de știri, emisiunilor și programelor celei mai urmărite televiziuni de știri din România. Lucrez în redacție alături de o echipă de jurnaliști profesioniști, de la care am norocul să învăț zi de zi și alături de care trăiesc orice Breaking News la intensitate maximă. În plus, conlucrăm la redactarea știrilor, stabilirea subiectelor, editarea, realizarea de materiale și orice alte activități desfășurate într-o televiziune.

I.V. : – Ce iubești cel mai mult la ceea ce faci?

G.C. : – Faptul că nu simt niciodată că merg la un loc de muncă. Faptul că stau cu drag peste program, iar atunci când se întâmplă să am două-trei zile libere legate (destul de rar), număr orele până când o să ajung în redacție. Sunt un norocos că pot spune  că îmi fac meseria cu entuziasm, dar asta și datorită colectivului și a oamenilor minunați alături de care lucrez. În rest, mă bucur foarte mult atunci când ajung acasă, văd știrile în reluare și am satisfacția că am contribuit și eu măcar puțin la schimbarea lumii în bine. În plus, am o satisfacție imensă atunci când, alături de colegii mei, am ocazia să semnalez nedreptăți grave din societate, nedreptăți și nereguli care, cu aportul nostru, de multe ori se îndreaptă. 

I.V. : – Ai regretat vreodată că ai lăsat Orăștia pentru București? 

G.C. : – Nu am simțit niciodată că am lăsat Orăștia. Mă consider orăștian sută la sută și știu că nu mi-am încheiat misiunea acolo. Chiar dacă locuiesc în București, sunt conectat în permanență cu orașul natal, urmăresc știrile, știu ce se întâmplă și încerc să mă implic cât de mult pot. Într-adevăr mă încearcă și nostalgia uneori, pentru că am avut parte de momente frumoase din punct de vedere al carierei și la Orăștie, cum ar fi colaborarea cu Alin Ciun și Trupa Bachus, de care mi-e un dor nespus, ori proiectele media locale clădite cu mult drag alături de bunul meu prieten Mihai Molocea, însă sunt sigur că mai avem multă treabă de făcut împreună. 

I.V. : – Cum crezi că poate presa să schimbe societatea?

G.C. : – Jurnalismul de calitate se face fără părtinire, just și obiectiv. Din păcate, mai ales în mediile locale, instituțiile de presă sunt de multe ori puse în slujba unor oameni influenți, de cele mai multe ori din lumea politică. Asta face ca actul jurnalistic să devină nul, ori un simplu act de divertisment. Presa poate să schimbe societatea doar în momentul în care este pusă exclusiv în slujba societății, a cetățeanului. Jurnalismul trebuie să rămână câinele de pază al democrației. Vine un an important, cu patru rânduri de alegeri. Mă voi implica atât cât îmi va permite timpul în actul jurnalistic orăștian, din dorința de a contribui la menținerea echilibrului de care avem atâta nevoie în domeniul nostru, mai ales în momente cruciale, ca cele care vor urma.

I.V. : – Un mesaj pentru generația tânără? 

G.C. : – Să creadă în Dumnezeu și să fie sută la sută convinși că vor reuși, cu ambiție, să ajungă acolo unde își doresc. Trebuie doar să crezi, să vrei și să faci. În rest, totul va merge de la sine. 

În final, vreau să felicit redacția Palia Expres pentru activitatea susținută și pentru că reușește în continuare să ducă mai departe un ziar-simbol al comunității, cu aceeași dăruire, determinare și dorință de a menține o societate și o comunitate sănătoasă și echilibrată.  

                              Interviu realizat  de Ioan Vasiu /UZPR

IOAN  VASIU : – Pentru cei care nu vă cunosc sau vă cunosc mai puțin, rog să vă prezentați în câteva fraze.

CHRISTIAN  W. SCHENK : – Despre mine nu sunt multe de spus! Sunt medic, scriitor, traducător, editor. Cine e interesat de cultură mă cunoaște, cine nu acela nu va citi nici acest interviu sau nu va deschide paginile unei reviste literare.

I.V. : –  Când și unde ați debutat, ca scriitor?

C.W.S. : – Prima poezie pe care am văzut-o tipărită a fost în anul 1960 în revista Luminița la îndemnul lui Tudor Arghezi, unul dintre cei doi mentori pe care i-am avut. Primul, și până la sfârșitul vieții acestuia (1997) a fost poetul transilvan Vasile Copilu-Cheatră. Debutul „serios” a fost la sfârșitul  anilor 60 în revista brașoveană Astra; debutul editorial cu o carte de traduceri, „Cele mai frumoase balade germane”, la editura Cartea Românească, în primul an când Marin Preda a preluat conducerea acestei edituri (1971).

I.V. : – Care sunt revistele și editurile din România și din străinătate, cu care colaborați ?

C.W.S. : – Am colaborat, în decursul anilor, la aproape toate revistele literare care au apărut în decursul anilor și multe dintre ele care au dispărut în timp: Abataj, Adevărul literar și artistic, Aletheia – revistă de știință si dialog interdisciplinar, Almanahul Coresi, Anotimpuri literare, Antares, Apostrof, Arca, Archiv – Für das StudiumderneuerenSprachenundLiteraturen, Argo, Astra, Aurora, revista oamenilor de știință și a scriitorilor din Bihor, București – săptămânal de informare, Caiete Botoșănene, Caiete critice, Caietele, Poesis, Casa, HermannstädterWort, Contemporanul, Convergențe Românești, Convorbiri literare, Cronica, Dacia Literară, Deisis, Der Literat, Dimineața – cotidian de informare si opinie, Dichtungsring, Diplomat Club, Euphorion, Evenimentul cultural Iași, Foaie pentru minte, inimă și literatură, Gazeta de Botoșani, Gazeta de nord-vest, Gazeta de Transilvania, Gazeta Nouă Transilvană, Glasul națiunii (Duplex Chișinău-București), Haiku – revistă de interferențe româno-japoneze, Limbă si literatură, Hyperion, Independentul, Informația zilei, Jurnalul de Botoșani, Literatorul, LiteraturAktuell, Luceafărul, Mesager, Mesagerul Transilvan, Minerva, Monitor, Noua Gazetă de Vest, Observator cultural, Opinia/Iași, Ora 24, Origini, Romanian Roots The International Association of Romanian WritersandArtists, Poesis, Poezia, Renașterea bănățeană, Revista V, România Liberă, România literară, Romanian Business Journal – Romanian Review, Rostirea Românească, Revista Regal Literar, Sălajul Orizont, Sinteze, Steaua, Sympozion, Timpul, Transilvania Express, Tribuna, Unitatea națională, Universul cărții, Revista Unu, Vatra, Viața românească, Viața Armatei, Viața medicală, Sburătorul.

I.V. : – Trăiți de mulți ani în Germania.

C.W.S. : – Între timp trăiesc de aproape 50 de ani în Germania unde mi-am dat al doilea bacalaureat (aici liceul se absolvă după 13 clase), am studiat medicina la universitatea Johannes Guttenberg din Mainz (capitala Renaniei Palatinat), am înființat în 1986 Editura Dionysos. 

I.V. : – De ce ați plecat din România?

C.W.S. : – Au fost probleme de conjunctură care m-au determinat să părăsesc România încă de foarte tânăr.

 I.V. : – Vizitați des România ? 

C.W.S. : – Da, de regulă unu până la de două ori pe an când sunt invitat la congrese, colocvii sau pentru a susține prelegeri pe diferite teme. În rest nu prea am timp să-mi revăd locurile natale.

 I.V. : – Cu ce sentimente revedeți locurile natale ?

C.W.S. :  – Ce pot spune la această întrebare? Poate așa cum ar zice Topârceanu, ca să-l parafrazez: „Mă cuprinde o tristețe iremediabilă“. Este o țară pe care nu o mai recunosc, o țară pe care nu o mai recunosc cu o mentalitate care, pentru mine, mi-a devenit străină. Doar limba și istoria literară au rămas aceleași. Am călătorit în această perioadă, de când sunt plecat, în majoritatea țărilor fost dominate de „Imperiul Sovietic” și nici unde nu am văzut un regres atât de puternic ca în țara mea natală. Infrastructura la pământ (magistrale, căi ferate, aeroporturi), individualismul și fuga după bani fără limite, corupția nestăvilită!

 I.V. : – Cum vedeți din Germania Uniunea Scriitorilor din România ?

C.W.S. : – Uniunea Scriitorilor unde am fost membru de la început, timp de 33 de ani și din care m-am retras, este o adunătură de neaveniți corupți ceea ce am și scris în repetate rânduri atât președintelui Nicolae Manolescu cât și în revistele care apar sub egida UZLR fiindcă niciuna dintre revistele sub egida USR nu a avut curaj să publice aceste triste adevăruri! Când am intrat în Uniune au fost 170 de scriitori, acum numărul s-a ridicat la peste 3000… Mai târziu sub conducerea lui Laurențiu Ulici, cu care am fost și prieten, am înființat Secția de Traducere și Promovare a Literaturii Române (vezi întâlniri  repetate de la Neptun), am înființat împreună cu el Filiala Uniunii Scriitorilor din Diaspora, tot cu Laurențiu Ulici, sprijiniți fiind de Radu Bărbulescu și profesorul Paul Miron. Toate acestea au fost desființate sau lăsate în paragină după preluarea conducerii de către Nicolae Manolescu.

Nu știu dacă cineva își poate închipui că există într-o țară o Uniune/Instituție care are rolul  să-și promoveze scriitorii fără a avea interesul de a promova literatura autohtonă în lume? Nu este posibil ca literaturile străine să fie promovate în țară cu bani grei pe când literatura română să fie neglijată în așa hal cum se întâmplă acum.

Sunt membru atât al Uniunii Scriitorilor din Germania și Membru Corespondent al Academiei Germane și văd cât de interesate sunt aceste instituții pentru promovarea literaturii germane! Nu este posibil ca instituțiile românești să nu aibă interes să-și promoveze valorile, nu este posibil ca Uniunea Scriitorilor din România să nu aibă o secție de promovare a literaturii române! Iată și unul dintre motivele pentru care am demisionat din această uniune.

 I.V. : – Știu că în decursul anilor ați publicat mai multe cărți. Amintiți vă rog titlurile unora dintre ele.

C.W.S. : – E greu să dau un singur titlu! Am publicat peste 150 de autori în volume, începând de la Eminescu și majoritatea marilor clasici români fără a neglija și literatura contemporană. Am tradus și promovat peste 380 de autori în diferite antologii. Lista ar fi prea lungă pentru a o scrie aici. Cine are interes se poate uita (astăzi cu mare ușurință) pe mașini de căutare online și acolo va găsi majoritatea cărților mele care sunt prezente pe întreg mapamondul.

I.V. : – Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat sau mai îndepărtat?

C.W.S. : – Momentan lucrez la cea mai mare antologie, în cinci volume, a lirici române începând de la Ienăchiță Văcărescu și până în zilele noastre. Primul volum, de la Văcărescu la Coșbuc e în circulație și se găsește oriunde, al doilea volum este bun de tipar iar celelalte urmează.

                          Interviu realizat de Ioan Vasiu /UZPR