Pentru că în 1999 (vezi trupa Voltaj) nu am fost capabil de o faptă măreață precum cucerirea unei banale cetăți dacice aflate în patrimoniul UNESCO, deoarece am luat-o pe căi greșite, după 20 de ani m-am dus la un curs de formare în domeniu. Cursul a avut loc la Deva, fiind organizat de către Consiliul Județean Hunedoara și Biroul Regional UNESCO din Veneția. Și să vedeți cât de multe am învățat.
În primul rând engleză. Că ăia de la Veneția nu erau de fapt toți venețieni care să vorbească cât de cât în română, ci și de prin Franța sau Anglia. În al doilea rând am învățat că nu trebuie să te iei după litera textelor, ci mai ales după spiritul lor. Ca un făcut, nu a trecut mult și m-am trezit chemat să fiu ghid și specialist în cele dacice de către TVR la emisiunea „Exclusiv în România”.
Specialist oi fi fiind eu, dar nu în cetăți dacice situate pe piscuri amețitoare. Mai degrabă sunt specialist în rătăciri organizate când merg pe dealuri în căutare de cruci și sate părăsite. Ăștia de la TVR, nimic. Că cică-s bun și așa rău cum îs. Câteva zile m-am pus pe recitit bibliografia despre cetatea Bănița. „Singurul versant accesibil, dar cu mari dificultăți, este cel de nord, pe care de altfel s-au amplasat, etajat, elemente de fortificație. Primul dintre ele este un zid lung de 115 m și gros de 2 m, ridicat pe partea de nord și parțial pe cea de nord-est”, se precizează în volumul Cetățile dacice din munții Șureanu, autori Eugen Pescaru și Adriana Rusu-Pescaru, Cluj-Napoca, 2009, p. 43. În sufletul meu speram să plouă și să nu urcăm că habar nu aveam pe unde s-o iau. Ți-ai găsit! Vremea se anunța frumoasă în zonă.
Așa că mi-am luat o delegație de la instituția unde lucrez (Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva) să merg să văd cam pe unde se cocoțau dacii pe stânci. Am cerut sfaturi de la colegi. M-am oprit la primăria din Bănița să cer informații. Într-un final am ajuns și eu la fosta cabană turistică, în prezent pustiită. Rupt de foame, dar fericit că nu stau în birou. Conform informațiilor oficiale, pe raza localității prin care mă deplasam ar fi trebuit să existe cel puțin trei pensiuni cu restaurat sau ceva acolo… un bufet suedez. Însă nimic. Cel puțin de la primărie până la Cetatea Bănița. Sanvișul l-am păstrat de data asta cu grijă, nu m-am apucat să mușc ca nehalitul din el.
De la cabană am luat-o printr-un tunel. Cum meream eu așa prin întuneric, la un moment dat m-am pus să zic toate rugăciunile pe care le știam: „Înger, îngerașul meu”, „Tatăl nostru”… „Crezul” nu, că nu-l știu tot! Momentul religios prin care treceam a fost declanșat de un semnal șuierător atât de veridic de-mi venea să caut inclusiv o toaletă. Dar de unde toaletă în mijlocul tunelului? De fapt era un ecou de la claxonul unui tir ce mergea pe drumul (DN 66) din apropiere.
Când am văzut iar luminița de la capătul tunelului, m-am mai liniștit. Nu pentru mult timp. Că am început să urc pante interminabile și aproape de temperatura de fierbere a apei. Adică 90 de grade. Am mers eu 4×4 mult timp, dar am izbândit. De sus era o priveliște grozavă. Nu-mi explic nici acum cum am făcut-o eu, dar mai ales cum o făceau dacii acum 2000 de ani. Sus m-au apucat grijile. Ce mă fac: cum or urca cei de la TVR cu ditamai echipamentul până sus? M-am mai liniștit un pic când mi-am zis, din nou, că poate o să plouă!
N-a plouat! Așa că, în ziua filmării am urcat. Surprinzător pentru mine, la dus nu ne-am rătăcit. Am recitat textele învățate despre Cetatea Bănița. Ceva de genul „toate cetățile dacice din nord-vestul Transilvaniei sunt ascunse, învăluite în păduri de fagi și mesteceni, de negăsit pentru neofiți și de neatins fără o doză de risc” (Fortărețele dacice din Munții Orăștiei. Dacian Fortress of the Orăștie mountains, Segovia, 2009, p. 124). Apoi ne-am pus pe coborât. Relaxat fiind, am început să dau din gură mai ceva ca o moară stricată. Inevitabilul s-a produs. Undeva, după o terasă inferioară, am mers înainte în loc să fac stânga cum scria la carte. I-am dus pe toți deasupra unei prăpăstii. Nu foarte impresionantă vizual deoarece era obturată de niște copaci, dar teribil de rapace dacă nu te țineai bine de copaci. Cum nu toți cei prezenți în misiune s-au uitat la filmele cu Tarzan, am strigat la ei să steie locului până ajung eu iar la cărare. O toaletă ar fi fost bine venită, deoarece deasupra Munților Retezat începuse să trăznească și să fulgere, fenomenul îndreptându-se vertiginos spre zona unde ne aflam noi.
Am reușit să reajung la cărarea care ne părăsise. Am strigat după oamenii de deasupra prăpastiei să urce, ca să putem coborî. Cred că din cauza blestemelor lor sughiț și acum. Dar am ajuns cu bine jos și am renunțat la aventura de a vedea Cheile Băniței pe timp de potop. Bine am făcut, că potopul a venit imediat ce ne-am urcat în mașină. Abia pe la Hațeg ne-am descotorosit de el și a ieșit soarele!
Ideea e că am reușit să cuceresc Cetatea Bănița!!!