Un reportaj de: Camelia Jula și Andrei Nistor
Un ursuleț de pluș așteaptă cuminte pe podul peste Tisa – granița româno-ucraineană de la Sighetu Marmației. În spatele lui, râul curge domol între cele două maluri: cel dinspre care se fuge și cel care reprezintă, cel puțin pentru moment, o destinație sigură. Mai încolo, o altă jucărie stă proptită de bârnele de lemn, în așteptarea unui copil care să o ia cu el. „A fost plin de jucării lăsate aici, pe pod, acum câteva zile. Un domn a venit cu plasele pline și le-a pus. Le iau copiii sau le oferim noi”, spune o doamnă de la ISU Maramureș – parte din echipa de neobosiți lucrători care preiau refugiați. Îi ajută cu bagajele, îi întreabă de ce au nevoie, îi îndrumă spre locul de procesare a actelor. Fluxul nu mai este atât de mare în aceste zile, dar toată lumea ne spune că asta are legătură cu faptul că la granița ucraineană lucrurile merg foarte încet.
Calmul de pe Tisa și ochii albaștri ai Ucrainei
Pe malul românesc, organizarea este aproape fără cusur. Ofițerii, vameșii, cu toții sunt calmi, răbdători și politicoși. Din când în când, mai decongestionează aglomerația creată în spațiul de trecere mic, îngust, flancat de corturi cu ajutoare, mâncare sau locuri de așteptare. „La Cluj? Merge cineva la Cluj? Sunt singur în mașină, pot duce trei – patru oameni la Cluj”, strigă un domn cu figură bonomă. A adus încoace produse, dar vrea să ajute și cu transport. După o vreme, pleacă necăjit că nu a găsit pe nimeni să ducă spre Cluj. Cere și el ajutor, să îi arătăm cum să pună muzică în mașină, că nu se pricepe. „Mi-a dat Dumnezeu bani să cumpăr mașina asta, dar nu știu ce să fac cu ea”, spune bărbatul cu franchețe. Mașinile vin și pleacă, vin și pleacă, dar, indiferent de momentul zilei, că e mai agitat sau mai domolit, cuvântul care caracterizează vama Sighet este fluiditatea.
Încă din primele ore ale războiului din Ucraina, voluntari locali s-au coordonat ca să vină în sprijinul refugiaților din țara vecină. Fie că au oferit mâncare la fața locului, fie transport, cazare, fie că au descărcat și încărcat donații, fie că intermediază trecerea sigură a oamenilor sau ajută cu traducere, sighetenii și cei ce le-au venit aproape s-au mobilizat rapid. După mai bine de o săptămână, sunt tot pe baricade. Între timp, asociații mai mici sau mai mari, organizații specializate pe anumite tipuri de ajutor în situații cu refugiați și-au oferit și își oferă suportul. Iar oamenii continuă să vină, calm, unii în mașini, alții pe jos, inclusiv cu animale de companie, trăgând după ei valize sau legându-le de biciclete ori ducând în mâini și în spate atât cât îi țin puterile.
Inna a trecut granița alături de soacra ei, împingând un cărucior în care se află fiul ei de numai trei luni, Leo. Deși sunt plecate de multă vreme din casa lor, din Kiev și au petrecut zile întregi pe drumuri, adăpostindu-se când era nevoie, cele două femei găsesc puterea să vorbească cu noi. Inna este fluentă în engleză și ne povestește că au plecat la timp din capitală, înainte să înceapă atacurile rusești susținute. „Cu cât aștepți mai mult acum, cu atât e mai periculos să pleci”, ne spune ea. Soțul ei lucrează pentru o companie IT și, printr-un prieten american, au găsit cazare la Cluj. Cel care le-o pune la dispoziție a venit să le preia din vamă. Inna a refuzat laptele praf oferit de o voluntară, spunând că alăptează la sân și că „ar fi bine să păstrăm proviziile pentru cei care urmează să vină și care au mult mai puțin decât mine”. „Am luat decizia să venim încoace, în România, pentru că aici avem siguranță și pentru că stresul de acolo era un pericol pentru mine, îmi poate afecta alăptarea. Soțul și socrul meu ne-au adus cu mașina cât s-a putut. Ei s-au întors apoi. Socrul era deja înrolat, iar soțul meu se duce acum să se înroleze”. Inna ne spune toate acestea cu un glas ferm, în care simțim deopotrivă grija pentru cei dragi ai ei și mândria pentru curajul lor.
Demnitate. Asta inspiră această tânără frumoasă de 31 de ani, care răspunde rafalelor noastre de întrebări despre cum a reușit să fugă. Spiritul de neînfrânt al unei întregi nații răzbate din ochii ei albaștri și, în mod vizibil, ne impresionează. Am putea să fim la fel de dârji dacă am fi în locul ei? Inna se pregătește să plece spre punctul de întâlnire cu gazda de la Cluj. Înainte să ne despărțim, vrem să mai aflăm un lucru de la ea:
„Vrei să te întorci în Ucraina, în țara ta?”
Cu mâinile împingând deja hotărât căruciorul în care Leo zâmbește fără vreo grijă și cu aceeași privire curajoasă și sigură, Inna ne răspunde:
„Sigur că da. Dacă voi mai avea o țară la care să mă întorc.”
Când ajutorul este peste tot în jurul tău
Am plecat spre Sighet vineri, cu o dubiță încărcată cu pachete cu donații strânse în trei zile, prin Center for Peace and Violence Prevention (CPVP) și cu două mașini particulare, pline și ele cu alimente, pături și medicamente. Din om în om, am găsit localnici care sunt implicați la rândul lor în incredibila rețea de ajutor pentru refugiații ucraineni. Oameni care au simțit că nu pot sta deoparte. Și-au pus la dispoziție timpul, casele, energia, resursele financiare, cunoștințele, conexiunile – totul, tot ce s-a putut, ca să sprijine. Inclusiv nouă ne-au oferit o noapte de cazare, deși noi eram pregătiți de front, să dormim în saci de dormit și pe jos, la nevoie. Carina, Bianca, soțul ei Alexandru (familia Marina) și toți colegii și prietenii lor din Sighet și Cluj fac tot ce e necesar: caută cazări, transport, aduc donații, cumpără mâncare, apă, medicamente și chiar plătesc pentru cazarea refugiaților.
La hotelul Iza, unde se numără printre asociați, Alexandru oferă cazare și masă, pe care le susține din buzunarul propriu. Tot el s-a oferit șofer pe duba încărcată până la refuz care s-a alăturat unui convoi ce a dus ajutoarele în Ucraina. „Era trecut de miezul nopții, după ce a început războiul și lucram – noi lucrăm pe orar american – și le-am spus colegilor că nu putem sta cu mâinile în sân, trebuie să ajutăm. De atunci ne-am organizat în continuu și vrem să putem trimite cât mai multe bunuri dincolo de graniță, unde este mult mai mare nevoie decât aici”, spune Bianca. Mamă a două fetițe, ea abia doarme câteva ore pe noapte, la fel și familia, și prietenii care îi sunt aproape în toate demersurile pe care le face, de când s-au implicat. La rândul ei, Carina, și ea mămică, stă cu telefonul în mână non-stop și caută cazări, intermediază, dă câte o fugă la graniță să vadă cum stau lucrurile și de ce mai e nevoie. Iar nevoie este în permanență.
Nu departe de vamă, într-un depozit imens, donațiile care vin spre asociația Suntem Vocea Lor din Sighet sunt preluate de voluntari locali, de multe ori găsiți prin grupul de Facebook „Grupul Civic Sighet”, unde se anunță orice solicitare (de transport, cazare sau mâini de lucru). De aici pleacă spre Ucraina, cu transporturi zilnice care ajung la primăria din localitatea de graniță Solotvyno, de unde, ni se spune, sunt preluate de armata ucraineană și distribuite. Cei care fac voluntariat aici au fost în prima linie, din prima zi și continuă să se dedice refugiaților. Viorica Opriș (de la Suntem Vocea Lor) se ocupă de acte, de relaționarea cu autoritățile și de orice i se cere. Cortul asociației ei este lipit de gardul poliției de frontieră, iar ea este ori aici, ori la depozitul de donații. Abia ajunsese acasă în seara în care am sosit noi de pe drum, așa că a făcut cale întoarsă, ca să ne cunoaștem și să ne organizăm pentru transportul de a doua zi.
Dubele de transport cu care colaborează asociația ei au șoferi din Ucraina, care vorbesc română fluent. Mai fac glume în timp ce dirijează modul de încărcare a mașinilor. Un șir de oameni se formează ad-hoc și își dau cutiile și sacii din mână în mână, până ajung în dube, unde sunt organizate în așa fel încât să încapă cât mai multe. „Veniți cu noi la o cafea în Ucraina?”, zâmbește liderul convoiului, făcând cu ochiul. Îmbrăcat din cap până în picioare în ținută neagră, cu aspect militar, robust, dar jovial, acesta este Misha, omul care știe cum merg lucrurile și aici, și dincolo. Colegii lui, șoferi pe dube, își trec timpul de încărcare odihnindu-se la o poveste. „Nu de haine avem nevoie acum”, ne spune unul dintre ei, „ci de saci de dormit, mâncare și pături groase. Cu mâncarea e problemă, mai ales pentru copii, bebeluși și cu sacii de dormit.” Odată dubele încărcate și hârtiile făcute, convoiul pleacă spre punctul de trecere a frontierei. Un drum dus – întors durează cam două ore, din câte ne spun ei. Și fac cât de multe drumuri pe zi se poate, în funcție de ce au de dus.
Picături în ocean, pentru binele mai mare
Rafael este un student nigerian care joacă fotbal și, datorită acestui fapt, se afla într-o comună ucraineană aproape de granița cu România când a început războiul. S-a oferit voluntar, alături de un coleg al său, tot fotbalist nigerian, să ajute la descărcarea dubelor care vin cu donații din România, ca să se facă util. Niciunul nu a vrut să stea degeaba. Duminică însă au plecat, simțind că lucrurile pot deveni mai periculoase pentru ei. Au trecut granița, au primit cartele de telefonie mobilă gratuită, au rămas impresionați de modul în care au fost ajutați. Inițial, sperau să plece spre Germania, dar li s-a spus că lipsa unei vize Schengen ar putea fi o problemă.
Între timp, „le-am spus celor de aici că suntem jucători de fotbal și au sunat un antrenor local, ne-au rezervat locuri la hotel și urmează să ne testeze, să vadă la ce nivel suntem și, dacă vrem să jucăm pentru ei, ne-au spus că putem rămâne aici sau ne pot prezenta altor cluburi”, mărturisește telefonic Rafael, copleșit de modul în care el și colegul său au fost primiți. Dar așa e malul românesc, plin de oameni care vor să facă bine. Și chiar dacă unii dintre voluntari se tem că binele făcut de ei ar putea fi folosit de alții pentru propria imagine, și chiar dacă uneori nervii întinși la maxim se mai descarcă, și chiar dacă uneori soluțiile nu vin pe loc, ci mai anevoios, în cele din urmă lucrurile găsesc un făgaș firesc de rezolvare și fiecare face câte o părticică din binele cel mare.
Dan a venit din Petroșani, pentru a doua oară, la Sighet. Prima dată a plecat cu ce a putut aduna în două zile, apoi a colectat donații timp de o săptămână de la prieteni, cunoscuți, și-a umplut mașina până la refuz și s-a pus pe drum. „Sunt donații ale copiilor de la școala I. G. Duca din Petroșani. Am pus totul în mașina mea și m-am alăturat convoiului CPVP. Ajut cum pot și mă bucur să văd atâta solidaritate. Iar copiii de la școală sunt și mai dornici să dea o mână de ajutor”, ne spune el. Rinu și-a pus mașina (o dubiță) și aptitudinile de șofer la dispoziție, aducând un transport al CPVP tocmai din Baia de Criș, iar Irina a venit tot de acolo ca să dea o mână de ajutor la descărcat, încărcat și ce ar mai fi nevoie, după ce la locul de încărcare Nicoleta, alt voluntar CPVP, a organizat munca, să fie totul în bună ordine. Și dacă pot sta doar o zi sau un weekend, voluntarii vin și încearcă să contribuie cu orice este de folos. Sau o fac de la distanță, în orice mod posibil.
În depozitul în care Viorica își are cartierul general, l-am întâlnit și pe Tiago Sarmento, un tânăr londonez care, în urmă cu două săptămâni, venise în vacanță în România. S-a trezit însă în mijlocul unui coșmar și nu a stat deoparte. „Este extraordinar ce mobilizare am găsit aici”, ne-a spus Tiago, care mărturisește că nu prea îi mai arde de vacanță când vede mii și mii de oameni care au nevoie de ajutor. Acum face parte din grupul de voluntari care își dau din mână în mână pachetele cu ajutoare, ce umplu dubițele gata să plece din nou în Ucraina. „Cred că situația asta va dura și va fi și mai multă nevoie de mâini de lucru. Probabil că dinspre Ucraina vor veni mult mai mulți refugiați și am văzut că efortul vostru va trebui dozat, ca să puteți rezista cât mai mult. Și eu, când mă întorc la Londra, voi căuta ajutoare și voi reveni aici. Sigur va fi nevoie!”, mai spune Tiago.
La depozit apar de nicăieri alte două dubițe, cu numere de Germania. Pline cu pături și conserve și însoțite de patru tineri voluntari, care aveau nevoie de un loc unde să descarce pentru a putea să plece cât mai repede înapoi. Spuneau că vor să revină cu un nou transport în zilele următoare. Tot ce au adus ei a fost descărcat și a luat calea Ucrainei. Am văzut, astfel, că acolo munca nu se termină niciodată. Este mereu nevoie de mâini care să descarce, să sorteze, să verifice, să eticheteze și apoi să încarce mașinile ce pleacă dincolo. „Ajutorul oferit de români este copleșitor. Dar este important să înțelegem acum că este război și că această criză va continua și trebuie să planificăm, să gândim în avans. Oamenii aceștia care au fugit poate vor fi nevoiți să rămână aici cu lunile sau și mai mult. Va fi un test și pentru noi, toți cei care vrem să ajutăm. Pentru că una este ajutorul de moment și alta este ajutorul susținut pe termen indefinit”, spune Charles Wratto, fondatorul CPVP și totodată fost refugiat în timpul războiului din Liberia.
Podul de speranță
Pe 6 martie, la o zi după ce a trecut cu bine în România, Inna a împlinit 31 de ani. Aniversarea a găsit-o la Cluj, cu Leo, în siguranță, dar cu inima departe, la țara ei, soțul rămas să lupte și Kiev-ul care îi este atât de drag.
Bianca, Alexandru și prietenii lor organizează în continuare transporturi dincolo de graniță, iar voluntarii CPVP se pregătesc să primească o nouă tranșă de donații trimise de români stabiliți în afara granițelor, dar și de cetățeni de alte naționalități.
Rafael și colegul său au șansa de a juca fotbal la un club românesc, în țara care acum le oferă siguranță, adăpost și o oportunitate în cariera sportivă.
Fiecare om care trece granița este o poveste. Fiecare voluntar care ajută este, la rândul său, o poveste – ba mai mult, adună și poveștile celor pe care îi sprijină. „De ce sunteți fraieri, nu este niciun război în Ucraina, nu puneți botul la din astea, la tot ce vedeți pe internet” – este o frază pe care am auzit-o inclusiv de la oameni la care poate nu ne așteptam. Acestora nu le putem spune decât un singur lucru: veniți măcar o zi în vamă (Sighet, Siret, Isaccea, unde doriți). Poate atunci veți vedea realitatea.
***
Pe podul dintre cele două puncte de trecere a frontierei de la Sighet, ursuleții de pluș așteaptă să devină jucăriile favorite ale unor copii care, deși obosiți de o călătorie pe care nu o înțeleg, zâmbesc în soarele rece de martie, cu inocență și speranță. Și ei merită o țară la care să se întoarcă.