Autor: Alex Doboli

Astazi sarbatorim in SUA Father’s Day. Este exact ca Mother’s Day, doar ca in loc the mother este father.

Nu rareori ma gandesc la continuum-ul care exista intre bunicii mei (caci nu i-am cunoscut pe cei care i-au precedat pe ei), tatal meu, eu, si baietii mei, Mikey si Sandy. Uneori cand ma uit la ei ma revad la varsta lor, insa fara defectele mele [ fizice, psihologice si sociale ], fara neimpliniri si fara esecuri. Evolutia functioneaza, nu-i asa – parinti? Este fascinant, cum copiii devin incet-incet propriile lor persoane pornind de la “bagajul” pe care-l primesc din familie. De exemplu, Mikey este suplu si poate canta cu vocea, doua lucruri pe care si eu mi le-am dorit intotdeauna. Insa eu cant ca magarul, in germana spunem ca am Schweinsohren, si am fost si raman indesat (stocky), indiferent cate ore petrec la gym.

Tatal meu a fost un „scotian”. Scotian in sensul ca era extrem de frugal cu banii, ca sa ma exprim politically correct. Frugalitatea lui insa ar putea fi subiect interesant de studiu stiintific, caci daca mai intotdeauna nu-si facea placerea unei inghetate sau beri, nu si-a refuzat niciodata placerile luxuroase: a avut doua masini in perioada numerelor cu sot / fara sot, vre-o douazeci de costume, multe facute la comanda inclusive la un croitor din Cluj si, n-am sa uit niciodata – „expozitia” lui cu peste patruzeci de perechi de pantofi, majoritatea noi nouti. Eu sunt la polul opus. Am intre unu si doi virgule cinci costume, in functie de cum numeri perechea suplimentara de pantaloni si costumul care ma incape, dar la care (in stilul lui Trump) nu pot sa-i inchei jacheta. Sotia mea a sumarizat foarte bine modul meu de a lua decizii financiare: „de parca banii nu ar conta”. Cred ca Freud / Jung ar zice ca felul meu de a fi cu banii este o rebeliune subconstienta la severitatea financiara a tatalui meu.

Fata de taica-meu, cred si sper ca sunt mai flexibil in opiniile si deciziile mele, mai destupat la minte pentru ca am trait si calatorit in locuri infinit mai diverse ca el, incomparabil mai tolerant si mai impaciuitor – pe scurt mai intelept. Insa nu am carisma lui si nu pot domina o alta persoana precum o facea el. Pe scurt, nu am talentul lui de lider, caci la vremea lui, a fost unul din cei mai tineri sefi de sectie la furnalele cele mari din Hunedoara. Oamenii nu se aduna in jurul meu, cum se strangeau in jurul sau. Nu stiu sa le vorbesc cu farmecul lui. In schimb, mie-mi place sa vad potentialul in tineri si apoi sa-i ajut sa-si indeplineasca potentialul. Deci sunt un mentor mai bun. Dincolo de ce ne-a dat la fiecare natura, cred ca esential in aceste diferente intre tata si mine este faptul ca eu am ajuns sa traiesc intr-o tara „normala”, pe cand el doar a visat la asta (dar nu a avut niciodata taria sau curajul sau sansa sa faca vre-un pas in directia asta).

Cum il vad pe Mikey, baiatul meu cel mare, fata de mine? In primul rand, nu cred ca are anxietatile si spaimele pe care mi le creasem eu la varsta lui: spaima ca nu iau la treapta la liceu, ca nu intru la facultate, ca nu prind oras mare la repartitie, ca nu am nimic (ceea ce a fost adevarat pana nu am venit in SUA), ca sunt la voia intamplarii, etc. etc. Si el are nesigurante, dar nu vad frica aceea oarba pe care o ai cand te simti neputincios si la cheremul altora.

Deasemenea, nu are de navigat hatisurile dualitatii unui (partial) maghiar din Romania, cand vrei sa te simti acasa, dar totusi sunt destui care se chinuie sa te faca sa nu te simti. Interesant, ca emigrant in SUA ma simt mult mai acasa aici, de cat m-as fi simtit ca semi-maghiar in Romania. Cand citesc ce scrie lumea in tara vis-a-vis de nu stiu ce s-a intamplat nu stiu unde, imi dau seama ca nu stiu ce miting a nu stiu cui din Cluj este frectie la piciorul de lemn al nationalismului si xenofobiei.

Apoi, Mikey are in fata sa oportunitati infinit mai diverse si mai interesante da cat am avut eu: cantat la pian, tabere de studiu la Cornell si Ohio, programul de sambata pentru licee la universitatea Columbia, tenis, cercetare la universitati. Raportul intre noi doi este exact diferenta fata de ce iti ofera Hunedoara fata de ce iti da New York. Dar in acelasi timp, eu am stiut clar ce vreau sa fac, adica sa intru la facultate, pe cand pentru el dilemele si nehotararile legate de viitor sunt mult mai multe si mai complexe.

Imi doresc ca baietii mei sa aiba aiba norocul sa intalneasca great guys si sa-si faca great friends. I-am spus odata lui Mikey ceva de genul, “In viata vei da peste multi trombonisti. Ignora-i, in nici un caz nu intra in controverse cu ei pentru ca iti pierzi timpul fara folos si iti distragi atentia de la lucrurile la care te pricepi si pe care le poti face. Scopul tau nu este acela de a educa trombonisti. Rar insa vei da peste tipi care sunt the real deal. De exemplu, tipul cu care ai facut anul acesta mate de competitie. Mama lui mi-a povestit cum isi lua cu el cartile de mate cand plecau in concediu cu familia, cum s-a pregatit cu consecventa pentru concursuri si cum a stiut pe fiecare din clasa lui, atunci cand a inceput studiile la universitate – ii stia personal sau din auzite de la concursuri. Faptul ca studiat intai la MIT si apoi la Harvard sunt doar amanunte pentru ca indiferent de asta, tipul este the real deal. Mi-a luat trei minute sa-mi dau seama de asta cand am discutat cu el. Ei, cu astfel de oameni este musai sa stai in contact. Fa te rog orice efort sa nu-i pierzi.”

Iar legat de Sandy, baiatul meu cel mic, m-am gandit sa includ o poezie pe care el a scris-o recent. Asta pentru ca Sandy reuseste sa faca lucruri, care mie nu mi-au reusit niciodata: sa gateasca delicateturi, sa danseze in concursurile de dansuri si sa scrie poezii. Ambii avem pasiunea pentru statistica sportiva, doar ca el o face profi, cu multe date si calcule matematice, iar eu o faceam cu biletele si ziarul “Sportul”. Dar sa n-o mai lungesc, iata poezia lui:

I Believe…

by Alexander Doboli

I believe that war should not exist

The longtime event that not everyone can resist

The marathon that determines who will survive and who will not last

Multiple turning points that have happened in the past

Have come from war

I believe that food should be fresh

Fresh from the gardens and farms

Healthy and tasty

Tangy and juicy

I believe that friends should stay with friends

Or else what would friends be

Rivals? Enemies?

That does not make sense to me

What does make sense is friends may hurt each other

The outcome is a stronger bond

I believe in a sport called dance

Technique, Choreography,

Visual Appearance, Presentation, and Timing,

Solos, Duos, Trios, Small Groups,

Large Groups, Lines, and Productions,

Tap, Lyrical, Contemporary, Jazz,

Hip Hop, Musical Theatre, Open, Acro,

Ballet, Modern, the list becomes endless

I believe in the benefit of work

The magic tool that makes us smarter

Studying, Working harder

The essentials to a smart student

I believe in the value of Math

Algebra, Geometry,

Trigonometry, Calculus,

How far can I go?

I believe good children should stay good

The naughty should become good

Corrections should be made

Even if you don’t like it

But how would I become a better person?

I believe in a need for social skills

Friends are not true friends

Until they have the ability to socially get along

I believe that family should be a family

No teenager should be alone

Everyone needs a guardian

I believe music is the foundation for emotions

Every lyric means something important related to the artist

An emotion, an event, anything could happen

I believe in nature

The earth-like trees

To the sky-like birds chirping

The green-growing grass

To the soft dirt that lies underneath it

I believe that what I predict

May not happen

I believe what people believe

Is just an opinion

Not a true fact

I believe answers are not always correct

Answers are opinions that must be proven

Opinions are what that person thinks

I believe that any beliefs are good

Beliefs deserve to be respected

No matter how ridiculous they seem

Beliefs are beliefs

Ma gandeam intr-o zi in drum spre universitate ca viitorul este in maine bune. Am observat la generatiile lui Mikey si Sandy, dar si la studentii mei cei mai tineri, ca nu doar muncesc foarte mult, dar sunt responsabili si mai ales au … compasiune (compassionate). Ma bucura foarte mult sa vad compasiuena lor, caci ce rost au restul in viata fara compasiune? Compasiune si intelegere fata de orice, sa zicem fata de cel nu asa de norocos ca tine, fata de cei dezavantajati, fata de cei nu asa de iuti la minte, si de ce nu fata de cei mai in varsta, care uneori vad viata cu alti ochi si din alta pozitie.

Si am sa inchei ce am scris astazi ca un gand care mi-a venit in minte dupa un interviu pe care l-am ascultat recent la radio. O cercetatoare in biologie a explicat ascultatorilor dilema ca din punct de vedere evolutiv existenta tatilor este un mister. Exista, se pare, specii de melc (parca) care au doar mame si care indeplinesc ambele functii reproductive. O astfel de solutie, a spus cercetatoarea, este mult mai robusta si eficienta din punct de vedere evolutiv de cat solutia propagarii speciei bazata pe mama si tata.

Hmmm? Asta inseamna doua lucruri: fie ca noi, tatii, suntem pe traiectoria spre extinctie, fie ca natura a chiulit de la cursul despre robustetea si eficienta evolutiei sale si atunci we got lucky.

Anyway, indiferent de alternative – Happy father’s day!

Eu ma gandesc sa ma treat cu a nice hour @ the gym si parca am chef si de-un film si ceva muzica noua. Poate un cercel in nas. Just kidding.

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: o primavara placuta si ne auzim saptamana viitoare.

Am avut recent o controversa relativ lunga pe tema Papei cu Andrei S., un FB friend de loc din Hunedoara ca si mine. Dupa aceea, in ora de alergat la gym, mi-au revenit in minte (fara sa vreau) unele crampeie din postari. Pe scurt, controversa noastra a fost despre intrebarea daca actiunile Papei (inclusiv vizita sa din tara) sunt dezinteresate, sau daca el urmareste mai ales promovarea interesului bisericii catolice in lume. Este sau nu ceea ce face el doar un ambalaj foarte convingator si carismatic pentru niste scopuri mult mai pragmatice si mai lumesti?

Insa in esenta cred ca controversa noastra a fost despre daca poti sa ai incredere in Papa, sau nu. Eu fiind cel care are incredere in el, Andrei S. cel care nu are. La un moment dat in timpul schimbului nostru de pareri, am scris – nu stiu de unde, ca nu vreau sa traiesc intr-o realitate in care nu am incredere in nimeni si in nimic.

Ca om, am de ales intre doua moduri de a intelege ceea ce ma inconjoara: a crede ca exista o explicatie marunta si un interes egoist in orice, urmata de o atitudine a mea de neincredere si cinism. Sau a crede ca exista dorinta unora, este drept – nu foarte multi, de a face lucrurile mai bune pe lumea asta, urmata de o atitudine a mea de incredere si optimism.

Studiile sociologice au demonstrat ca prima abordare are un risc de esec mai scazut, a doua insa poate declansa energii creatoare nebanuite, dar in acelasi timp poti cade usor drept fraier, pentru ca cineva poate sa-ti speculeze speranta.

Cu toate ca stiu toate acestea, inclusiv le-am studiat teoretic, este choice-ul meu rational de om de a crede ca exista cei care vor ca lucrurile in lume sa fie mai bune. Iar unul din ei, cred eu, este Papa.

Unul din actualii mei doctoranzi de la universitate il cunoaste personal pe Papa Francisc. Corespondeaza cu el, iar acesta l-a invitat acum un an la Vatican. A locuit in hotelul Vaticanului, impreuna cu cardinalii, si au luat impreuna micul dejun. Au discutat destul de mult de tehnologie si calculatoare, Papa fiind cel care a intrebat si a ascultat. Cand s-au despartit, Papa s-a rugat pentru si cu doctorandul meu. Am vazut pozele de-atunci. Inainte de asta, au avut o corespondenta periodica, dupa ce doctorandul meu i-a trimis analiza lui personala la cateva din scrierile Papei.

I-am descris episodul acesta lui Andrei S. pe parcursul controversei noastre, caci in fond de ce si-ar pierde timpul Papa cu un doctorand necunoscut, daca este interesat doar in promovarea intereselor bisericii sale? Oare cati din politicienii locali din tara ar fi raspuns cuiva care le-ar fi criticat ceea ce ei au scris?

In 2014, am scris un email unei deputate liberale din Hunedoara, actualmente senatoare, intreband-o daca exista o posibilitate legala de a dona doua laptop-uri unei scoli in varf de munte, din judet, fara a plati taxe vamale. Absurditatea situatiei era ca taxele vamale erau mai mari de cat platisem aici pentru calculatoare. Nu mi-a raspuns nici pana in ziua de astazi. Si cand acesta sunt exemplele cotidiene, pe care le vezi si le traiesti, cum pot sa nu am incredere in Papa?

Interesant, mi-a venit in minte tot in timpul orei de la gym, ca intr-o situatie similara de acordare neconditionata de incredere, am avut si eu aceeasi reactie ca Andrei S. Cand vine vorba de regalitate si de regele Mihai, fie-i tarana usoara, eu sunt cel care nu am avut incredere – pentru ca nu inteleg cum un rege si monarhia pot rezolva problemele structurale ale Romaniei.

Sa zicem, de exemplu, cum poate regele sa faca industria romaneasca mai creativa? Sau universitatile romanesti mai profesioniste?

Dar dincolo de exemple, in esenta vorbim de acelasi lucru, acordarea increderii neconditionate, atat in cazul Papei cat si a regelui. Intr-un caz am incredere neconditionata, iar in altul nu am, desi nu cred ca stiu mai mult despre unul de cat despre altul. De ce aceasta diferenta? De ce ii dau incredere neconditionata Papei, insa nu i-am dat-o si regelui Mihai, fie iertat.

Raspunsul meu este ca cred ca Papa ma ajuta sa incerc sa become a better person. Chiar si recent am avut de facut a personal choice intre doua alternative importante, ambele logice, ambele legale, doar ca fiecare reprezenta o anume perspectiva asupra vietii. In astfel de situatii, am simtit intotdeauna ca you need to dig deeper, you have to go to your core values. Insa cand poate nu ai asa incredere mare in your core values, ai nevoie sa folosesti un model drept sprijin. Ei, pentru mine destule din actiunile Papei au fost reazeme morale, inclusiv fraza „Who am I to judge gay people?” – care pentru mine a devenit in timp o cheie de bolta in cum trebuie tratata diversitatea umana. … Am sa sumarizez doua situatii concrete.

Deseori in viata, am avut de ales intre a ma concentra pe mai mult sau a ma concentra pe detalii, pe mai putin. Cand ne-am cumparat casa, de aceeasi bani, am avut de ales intre o casa mai mica pe un teren mai mare, sau invers, o casa mare pe un teren mai mic. Ce sa alegem? Mi-am spus ca pentru mine nu este asa de important sa am foarte mult, cat mai ales ca ceea ce am sa fie foarte bine pus la punct si intretinut meticulos. Nemteste.

Daca ne cumparam o casa mai mica, ceea ce am si facut pana la urma, vom avea suficient timp si energie sa o tinem curata si aranjata, fara sa devenim robii ei. Si intr-o curte mare, caci avem peste o suta de copaci, avem suficiente oportunitati de flori si pomi fructiferi, liliac si trandafiri. In loc de lucruri ample, multe si mari, ma intereseaza in special maruntul, specificul si detaliile.

Frumusetea si bucuria vin pentru mine din momentele simple si cotidiene, nepretentioase, dar gustate in tihna, liniste si pe-ndelete. Cumva, asta se leaga in mintea mea de poza in care Papa se apleaca sa dea “mana” cu un caine negru. Zambetul pe fata sa, cred eu, este exact bucuria produsa de lucrurile marunte si obisnuite.

O alta intamplare care-mi vine in minte in legatura cu Papa se refera la atitudinea fata de minoritari, respective populatia gay. Marturisesc ca pana prin anii 92-93 nu am stiut ca exista oameni gay pe pamant. La fel cum nu am stiut ca exista oameni la est de Prut care vorbesc romaneste. Abia cand s-a intamplat tragedia cu talentatul Ioan-Luchian Mihalea, am citit in ziare ca el ar fi fost homosexual. “Ce este asta, sa fii homosexual?”; “Pai, inseamna ca … “; “Cum? Stai ca nu inteleg. Dar de ce?” Am aflat atunci ca legea romaneasca, introdusa pe vremea lui Ceausescu, baga oamenii in puscarie, doar pentru ca s-au nascut gay.

Foarte rapid, “homosexualule” a devenit o insulta mai grava de cat “tiganule”. Imi aduc aminte de o cearta a lui taica-meu cu cineva, nu conteaza cine, dupa care respectivul a venit sa-si descarce nervii pe mine, “Taica-tau este un homosexual. Uita-te la el cum vorbeste.”

In primavara lui 94, am iesit prima data in Occident, tocmai in Suedia, o tara foarte liberala si protectoare cu minoritatile, inclusiv populatia gay. Intr-o dimineata, la cafeaua de la ora zece, discutia cu localnicii grupului de cercetare de la universitatea unde fusesem invitat a ajuns la persoanele gay. M-am trezit vorbind ca legea romaneasca ii pedepseste cu inchisoarea si ca eu cred ca este o lege buna. A urmat o tacere lunga si oameni care se uitau nedumeriti unii la altii.

Au trecut de atunci peste douazeci si cinci de ani, iar convingerile mele s-au schimbat cat se poate de radical. Printre prietenii nostrii buni, avem si o familie gay care au infiat doi bebelusi. O familie splendida. Anul trecut, cand cu referendumul pentru familie, i-am spus cuiva din tara (care-mi explica ca “orice, dar nu adoptii”), “Cum as putea vota impotriva prietenilor nostrii gay? Cine sunt eu sa am dreptul sa votez daca ei pot avea o familie sau nu, daca pot sa-si creasca copii sau nu?” Exact asta a gandit si Papa cand a spus, „Who am I to judge gay people?”

Regele Mihai, din pacate, nu a fost niciodata o asemenea inspiratie pentru mine. Eu sunt un om obisnuit, cu o viata anonima. Nu am fost pus niciodata in fata unor situatii nationale, de viata si de moarte, in care sa fi putut folosi faptele sale drept model. Desi a trait in vremuri grele si a avut un destin tragic, viata sa nu a fost o inspiratie pentru mine. (Ceea ce nu exclude ca ea sa fie model pentru multi altii.) Cred ca asta explica in cazul meu diferenta intre increderea pe car i-o dau Papei, dar nu si monarhiei.

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: o primavara placuta si ne auzim saptamana viitoare.

Intr-o seara nu demult, ne-am “distrat” putin impreuna cu Sorin I. (pe FB) pe seama titlului unei prezentari din orasul YYY, “Bullying in mediul scolar”. Este o intrebare care-mi sta pe neuroni de ceva vreme: De ce se forteaza in tara asa de mult preluarea cuvintelor englezesti? De ce “bullying”? De ce asa de multa imitatie? De ce atatea pseudo-americanisme? Nu se putea oare chema simpozionul simplu, pe intelesul fiecaruia, “Terorizarea in mediul scolar”?

Speculez, dar parca este mai bland cand spui bullying in loc de terorizare. Cati in fond inteleg cu-adevarat ce inseamna bullying si care sunt traumele produse de bullying (fata de situatia cand am spune pe sleau “traumele produse de terorizarea si intimidarea permanenta din scoli”)?

Desigur, cu tema simpozionului nu este de glumit. Spun asta din experienta proprie. Eu am avut parte de bullying continuu si crunt pe toata perioada liceului, din partea unui grup de colegi de clasa, dar si a catorva profesori. Nu mai conteaza cine sunt ei, dupa treizeci si cinci de ani. Insa (si) “multumita” lor am suferit de atunci si mai sufar inca si acum de episoade recurente de anxietate, depresie si atacuri de panica. Desi am invatat de-alungul anilor diferite strategii de a le mai scoate din dinti,nu doresc cuiva senzatia fizica a unui atac de panica.

Insa pe vremea mea (in liceu), terorizarea cuiva nu se chema inca bullying, ci ca nu erai suficient de smecher sau de calit. Adica in jargonul local, erai un papagal, respectiv un fraier – iar cel mai mare dintre ei, yours truly, subsemnatul. Spun asta pentru ca felul meu de a fi m-au facut tinta perfecta pentru bullying: putin grasut, destul de fricos, ascultator la tot ce spuneau profesorii, cu note bune si rar fara temele facute, relativ izolat, fara prieteni foarte apropiati. Pe cine n-ar scoate din sarite o asemenea persoana? Parca ma enerveaza inclusiv pe mine propria-mi descriere, in timp ce o redau acum.

Bullying-ul meu nu a fost neaparat unul fizic, dar deobicei unul verbal, mai ales desconsiderare si luare in deradere permanenta (diminishing in engleza): porecle nesarate (a mea a fost intai Milford si apoi Milutu, Milford fiind un purcel din desene animate foarte populare la vremea respective. In timp porecla s-a transformat in mai scurtul “boule”), ironii crude, batai de joc, glume pe seama mea, comentarii si barfe.

Ce senzatie nasoala sa auzi deodata, de nicaieri, spus cu o voce de mistocareala “Mai, Milutule. Nebunule” chiar in timp ce incercam sa trombonesc putin cu vreo fata.

Lucrurile au fost uneori de-a dreptul vicioase. Cand am fost brigadier la Canalul Dunare – Marea Neagra, un coleg de clasa a scris o scrisoare deocheata unei colege, imitandu-mi scrisul si semnand-o cu numele meu. Cand s-a aflat autorul, ca deh – respectivul a trebuit sa se laude (caci nu exista bullying in anomitate), opinia generala a fost ca – wow, ce poanta inteligenta, caci rolul papagalilor este sa fie bullied de cei smecheri. Nu au existat pareri de rau, desigur, nici cereri de scuze.

Bineinteles, bullying-ul repetat continuu, zi dupa zi, iti transforma binisor creierul. Nu doar ca suferi sufleteste si fizic, dar ajungi sa te transformi la randu-ti intr-un bully cu cei mai slabi ca tine, asa cum mi s-a intamplat si mie (spre rusinea mea).

Nu cred ca am fost singura victima, desi lucrurile astea nu se discutau niciodata la scoala sau acasa, pentru ca asa cum am spus deja, bullying-ul nu se inventase inca pe vremea mea. Dar stau si-mi readuc in memorie imaginea clasei noastre dintr-o pauza oarecare: nu putine din colegele mele stateau in banca, fara sa se miste, fara sa discute cu nimeni, in afara de una, doua prietene bune.

Cand s-a aflat ca este martor a lui Iehova, un coleg a fost sicanat in asa masura de cativa profesori dar si de unii colegi (devenise “pocaitul”), incat pana la urma s-a transferat de la liceul nostru de mate-fizica la un liceu industrial, unul mai slab.

Revenind la ideea de la care am pornit, traducerea lui bullying in romaneste, in afara de terorizare, DEX-ul mai enumera si intimidare, ingrozire, traumatizare ca posibile echivalente – dar parca nici unul nu prinde precisa semnificatia starii de teroare si suferinta permanenta pe care o victim le are de indurat.

Tocmai pentru ca nu trebuie sa ne ascundem in spatele cuvintelor englezesti, ar trebui identificat o traducere buna in romaneste pentru bullying (sau produsa una, daca nu exista una suficient de buna). Una terifianta.

Faptul ca ne vine acum asa de greu sa gasim o traducere fidela pentru bullying sugereaza ca nimeni nu si-a batut prea mult capul cu fenomenul. Vorba aceea, problema nu era cu cei care ne terorizau, ci era cu tine. Adica cu mine. Sau cum mi-a zis maica mea intotdeauna, “Ce sa-i faci. Ai fost prea sensibil”.

Anyway, toti termenii astia luati mot-a-mot dintr-o alta limba au o anumita semnificatie si un anumit context in acea limba, care evident se pierde cand il copiezi ca atare in romaneste. Cuvantul copiat este un implant artificial. De exemplu, wikipedia spune ca termenul bully apare in secolul 17, cand semnificatia sa initiala de “fine fellow” s-a transformat in “harasser of the weak” sau in “protector of a prostitute”. Verbul ca atare a existat inca din 1710, zice wikepedia. In SUA, verbul este asociat intr-o oarecare masura cu presedintele Theodore Roosevelt si felul sau de a-si ironiza adversarii in timpul discursurilor politice.

O alta “chestie” copiata mai recent de la altii este sa-ti tii mana pe inima in timpul imnului. Cred ca presedintele Iohannis este “traducatorul” de data asta. Sau el doar o face cu incapatanare? OK – nu zic sa nu tina mana deasupra inimii, doar ca in tara gestul acesta nu are nici o semnificatie speciala. La fel de bine, ar putea sa-si tina palmele in forma de inima (asa cum fac atletii dupa ce castiga), sau palma la frunte precum militarii, sau capul aplecat symbolic sub greutatea importantei momentului (cum fac protestantii in biserica) sau … Tenismenii sunt cei mai grozavi maestrii la inventat simbolistica prin gesturi. Fiecare a creat un nou fel de a-si exprima dragostea fata de public si suporteri prin pozitia mainilor lor fata de corp.

In SUA, insa, de unde vine moda cu tinutul mainii deasupra inimii, exista U.S. Flag Code care defineste clar si precis ca imnul american trebuie intotdeauna ascultat cu capul descoperit, indreptat cu fata spre steag si cu mana deasupra inimii. Asta este regula si nu exista alternative. Inainte de asta, pozitia in timpul imnului era alta si exista o explicatie precisa la cum s-a ajuns la actuala regula. Si de ce a fost necesara introducerea unei reguli care sa spuna cum sa stai in timpul imnului? Institutul Smithsonian spune ca pentru a introduce o oarece uniformitate intre oameni, care aveau diferite interpretari la ceea ce inseamna un imn, deoarece veneau din toate colturile lumii.

Inainte de a-mi obtine doctoratul in SUA, am obtinut unul si in Romania. In prima jumatate a anilor nouazeci, una din cerintele de pe parcursul studiului era sa propunem echivalentul in romaneste la trei termeni tehnici din engleza. Cerinta nu era tocmai idiotica pentru ca orice traducere trebuie sa cuprinda corect toate fatetele semnificatiei unui termen. Eu cred ca era o cerinta utila. De ce nu se mai practica? Poate vorba lui Sorin I.: “Este mai usor sa furi termenii dintr-o alta limba. Ce sa-ti mai bati atata capul?”

Si atunci intreb si eu mai in gluma mai in serios, de ce este lumea asa de rea cu “20-20”-ul d-nei Veorica Vasilica? Ca doar aici spunem twenty-twenty si nu two thousand and twenty. Ca doar si bullying este din aceeasi categorie cu twenty-twenty. Stie d-na Veorica Vasilica ce stie.