Autor: Sebastian Rusu

În România, este dificil să vorbim astăzi despre existența unei forțe politice relevante care să promoveze ideile extremei drepte din perioada interbelică. Este adevărat că avem persoane/personalități care vehiculează idei, pe care le putem identifica ca având pattern-ul în acel tip de ideologie, dar eu cred că mai degrabă avem difuză, la nivelul maselor autohtone un tip de viziune asupra istoriei noastre, care este mai degrabă specific naționalismului comunist promovat de PCR în deceniile șapte și opt ale secolului trecut, mi-a declarat, într-un interviu, în exclusivitate, prof. univ. dr. Sabin Drăgulin, decan al Facultății de Științe Politice și Administrative – Universitatea „Petre Andrei” din Iași. De asemenea, acesta împreună cu ambasadorul Dan Mihalache a coordonat lucrarea „Regimuri politice totalitare și autoritare. Italia și Europa Orientală în perioada interbelică”, Editura Curtea Veche, care va fi lansată joi, 30 mai, la Bookfest. Pe parcursul acestui interviu, mai puteți citi despre regimuri politice, totalitarism, fascism, ideologii politice în România interbelică și Europa Orientală.

Sebastian Rusu: Domnule profesor, peste câteva zile la Bookfest, veți lansa o noua lucrare  dedicată regimurilor totalitare împreună cu domnul ambasador Dan Mihalache în care au publicat autori din Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Grecia și Albania. Care este miza acestei noi lucrări dedicate regimurilor politice totalitare și autoritare? Este democrația liberală astăzi într-un pericol mai mare decât a fost în perioada interbelică?

Sabin Drăgulin: Proiectul dedicat regimurilor politice din această parte a Europei a fost conceput de cei doi coordonatori ai volumului deoarece în ultimele patru decenii de istoriografie autohtonă nu a mai apărut o lucrare de specialitate care să acopere această temă. În plus, în perioada comunistă, temele istorice erau puternic ideologizate și aveau ca scop primordial să valideze o teză sau o abordare istoriografică agreată de Partidul Comunist.

În altă ordine de idei, la trei decenii de la căderea regimurilor comuniste din această parte a Europei, putem să observăm că avem o renaștere a unui tip de naționalism care este opus celui de tip liberal democrat ce a creat România Mare, ci se apropie mai mult de cel de tip extremist, etnocentrist și exclusivist care a cunoscut o amploare importantă în perioada interbelică, atât în România, cât și în țările ce se regăsesc în volum. Istoria, pentru generațiile care au urmat Marelui Război, celui de – Al Doilea Război Mondial și în fine, Războiului Rece, ne-a învățat că un regim politic democratic, care pare consolidat, poate în orice moment să cunoască un derapaj datorat unor forțe politice antisistem, care în mod fundamental luptă împotriva regimurilor democratice cu scopul de a le invalida și înlocui cu alte tipuri de regimuri.

În acest moment istoric dificil, datorat războiului din Ucraina, spectrul revirimentelor regimurilor autoritare sau totalitate a reapărut. Situația este diferită, atât pentru România, cât și pentru Europa continentală, deoarece în ultimele decenii aceste state au devenit parte a construcțiilor geopolitice, economice, cultural și civilizaționale specifice UE și NATO.

A fost fascismul italian un model pentru regimurile politice autoritare din Europa Orientală în perioada interbelică? Cum s-au raport aceste societăți aflate atunci în criză la acest model politic?

Fascismul a avut un impact major asupra Europei, în general, și în această parte în particular. A fost văzut de către contemporani ca o ideologie menită să transforme în mod radical, chiar prin violență, regimurile politice liberale, care erau considerate învechite și depășite. Mirajul violenței care aduce modernizarea, fusese sădit în conștiința Europei încă de la 1789, odată cu izbucnirea Revoluției franceze. Ceea ce uitau să spună sprijinitorii și susținătorii fascismului era că tocmai 1789 a permis apariția regimurilor democratice într-o Europă feudală, în care societățile fondate pe conceptul de status a guvernat societatea și a construit statele mai bine de un mileniu.

Rezultatul Marelui Război a avut, desigur, un rol foarte important în apariția fascismului, însă, în opinia mea, și a unei întregi școli de gândire istoriografice, ce nu a îmbrățișat ideile școlii de stânga, care din păcate este dominantă în acest moment, este că apariția acestei ideologii totalitare s-a datorat impunerii unei alte ideologii totalitare, comunismul, în fostul Imperiu Țarist. Din păcate, regimurile liberale s-au găsit într-o situație incredibil de dificilă, în care nașterea comunismului și fascismului, cu extensia sa național-socialismul au adus pe scenele politice și geopolitice, regimuri, care aveau ca principal obiectiv distrugerea democrației și revizionismul. La acestea s-a mai alăturat și marea depresiune economică din 1929 – 1933 care a „completat”, în mod nefast tabloul. Rezultatul a fost că societățile din statele Europei Orientale au cunoscut mișcări care au distrus regimurile liberale.

Care au fost sursele politico – ideologice de legitimare ale extremei drepte în România interbelică? Cât a contat în opinia dvs. carisma Căpitanului în atragerea de noi adepți în raport cu lipsa de cultură politică și analfabetismul unui electorat profund rural?

Sursele ideologice ale mișcărilor de extremă dreaptă din România le regăsim în mișcările revoluționare de la 1848 din Țările Române. Dacă ar fi să facem o extrapolare în timp, așa cum revoluția de la 1789 din Franța a produs două tipuri de regimuri: democratic (liberal sau conservator) și totalitar (de dreapta sau de stânga), tot așa 1848 în România a fost matca din care au pornit mișcările democratice (liberale, conservatoare sau social-democrate) și cele de extremă dreapta (cuziștii, legionarii, etc).

Corneliu Zelea Codreanu a fost o personalitate carismatică, care a atras masele rurale, mai ales, promovând o imagine care venea să aducă aminte de cea a vechilor domnitori români și promovarea unor idei de tip naționalist, extremist, antisemit și rasist. Lipsa de cultură politică a maselor care au început să primească dreptul politic de a vota după încheierea Marelui Război a avut un rol important, dar nu a fost singurul. Naționalismul a fost ideologia care a fost îmbrățișată și promovată atât de pașoptiști, din care au provenit liberalii, cât și de junimiștii, care au reprezentat forța activă, culturală al conservatorismului autohton.

Diferența majoră dintre cele două abordări politice este că liberalismul autohton având naționalismul ca forță ideologică a creat statul român modern și România Mare, rezolvând în mare parte problema modernității statului român prin adoptarea Constituției de la 1923. A doua variantă a naționalismului, prin intermediul junimismului și a sămănătorismului, a creat fondul ideologic pentru apariția extremei drepte în perioada interbelică. Este suficient să observăm cum A. C. Cuza este personalitatea politică și culturală, care face legătura dintre ultima fază a junimismului ieșean cu apariția Legiunii Arhanghelului Mihail.

Astăzi, mai mulți formatori de opinie din societatea românească clamează existența unui pericol extremist fascist și putinist  pe eșichierul politic dâmbovițean. În opinia dvs, chiar există acesta? Dacă da, ce ar trebui să facă statul român și societatea pentru a-l izola?

În zilele noastre, în România, este dificil să vorbim despre existența unei forțe politice relevante care să promoveze ideile extremei drepte din perioada interbelică. Este adevărat că avem persoane/personalități care vehiculează idei pe care le putem identifica ca având pattern-ul în acel tip de ideologie, dar eu cred că mai degrabă avem difuză, la nivelul maselor autohtone un tip de viziune asupra istoriei noastre care este mai degrabă specific naționalismului comunist promovat de PCR în deceniile șapte și opt ale secolului trecut. În acea perioadă avem un melanj între protocronism, naționalismul extremist, exaltarea eroilor neamului și a personalităților în istorie.

Ceea ce avem acum în spațiul politic autohton este o combinație ciudată între acel tip de ideologie, promovată, cum am mai spus de ideologii comuniști și o admirație/frică față de Rusia actuală, care a provocat războiul din Ucraina. Din fericire, acest curent de gândire nu este îmbrățișat de oameni puternici și carismatici, care dețin o cultură politică solidă. Și din această cauză, impactul la nivelul populației este limitat.

Partidele politice pro-UE și NATO care se regăsesc în Parlamentul României ar trebui să aibă o poziție proactivă și să îmbrățișeze un naționalism, cum a fost cel de tip liberal din perioada interbelică, care era democratic, incluziv și promova dezvoltarea unei societăți democratice în spiritul valorilor democratice de tip occidental. Desigur, componenta națională, a intereselor cetățenilor statului român trebuie să fie mult mai prezentă atât la nivelul discursurilor, cât și a măsurilor efective.

Finalul pandemiei de COVID -19 a readus pe scena politică globală o serie de crize (politice, economice și sociale) care au zdruncinat tot mai mult și profund democrația liberală prin restrângerea unor drepturi și libertăți. Cum vă explicați în acest context apetența unor lideri globali către regimuri autoritare și neomarxism digital?

 Pandemia a fost un moment foarte dificil pentru societățile moderne, de tip occidental, deoarece a provocat rupturi la nivelul solidarităților naționale. Momentul în care a apărut pandemia a fost pe cât se poate de inoportun, deoarece a venit după alte două mari crize, care au afectat Europa democratică, mai exact marea criză economică care a izbucnit în 2009 și intensificarea fluxurilor migratorii, ce au avut un nivel foarte ridicat odată cu izbucnirea revoltelor democratice din Siria. Aceste evenimente au afectat societățile europene, care au un nivel de democratizare și dezvoltare economică diferit.

Globalizarea, care a fost efectul prăbușirii bipolarismului în 1991, a impus deschiderea granițelor și a piețelor, ceea ce a facilitat răspândirea virusului. Restrângerea unor drepturi și libertăți, pentru o perioadă limitată în timp, a fost o reacție a statelor pentru a putea să controleze un virus, care ar fi putut provoca dezordini sociale imense. La momentul în care statul, în calitate de unic deținător legitim al forței de coerciție și – a impus acest atribut, o parte a societății s-a simțit afectată, ceea ce este de înțeles. Problema reală este aceea a raportului dintre coerciție și capacitatea de supraviețuire. Desigur, din acest discurs nu-i iau în considerare pe antivacciniști, deoarece agenda acestora în multe situații a fost paralelă cu cea a regimurilor democratice.  Teoriile de tip conspiraționist au avut un moment de înflorire și au reușit să se răspândească permițând apariția unor grupuri de putere și de interese care, în multe situații, au pus în discuție legitimitatea democrațiilor actuale.

La nivel mondial, avem două tendințe extremiste: globalizarea în toate sensurile și anarhia. De ce consider că aceste tendințe au tendințe extremiste? Răspunsul este că acestea au o agendă care în numele unor valori de tip egalitarist sau iluminist, în realitate provoacă crize în interiorul statelor naționale care sunt dificil de gestionat. Controlul, fie că se realizează prin intermediul rețelelor de socializare sau prin intermediul măsurilor de forță, cum regăsim în interiorul societăților actuale, care sunt autoritare are ca scop reducerea evantaiului de libertăți de alegere a cetățeanului, fie că acestea se reflectă în plan economic, fie în cel al drepturilor fundamentale ale omului. Apetența este dată de dorința de putere și dominare.

După 35 de ani de la revoluție, democrația din România este încă fragilă și la fiecare ciclu electoral își arată limitele ei. Cum credeți că va face față acestor transformări globale?

România și cetățenii săi a trecut prin mai multe crize economice, sociale și politice, dar de fiecare dată a știut să se reinventeze. Capacitatea noastră de a identifica lideri noi și propuneri politice ale partidelor a fost ridicată în ultimele decenii. Nu înțeleg la ce vă referiți atunci când vorbiți despre limite.  Trecerea de la un regim totalitar, cum a fost cel comunist, la regim capitalist, de tip democratic nu s-a realizat cu ușurință, mai ales că a fost o noutate pentru societatea umană. În aceste condiții este dificil să dai note și să afirmi că a fost un parcurs ușor sau greu, pentru că nu avem un sistem de evaluare, dar, cu abordarea unui specialist în domeniul istoriei politice pot să afirm că parcursul a avut succes.

Desigur, niciodată, în nici un regim politic, nu se poate afirma că toți membrii societății vor beneficia în mod egal de schimbarea de regim. Cu toate acestea, este evident că drumul României este către integrarea din ce în ce mai mare în cadrul unei societăți globale. Este de văzut, în următoarele decenii, cum evoluțiile geopolitice vor influența în mod pozitiv sau negativ acest parcurs. Oricum, pentru ca acest demers să-și urmeze un parcurs care să reflecte interesele unor grupuri din ce în ce mai mari din interiorul societății românești este necesar ca la nivelul fiecărui individ să se dezvolte conștiința politică, de om al cetății care se implică direct sau indirect. Numai prin acest parcurs, pe care îl consider obligatoriu, poate să se reflecte, din ce în ce mai mult, o apropiere între nevoile cetățeanului și interesele grupurilor de putere.

Rezultatele alegerilor locale de acum o săptămână reprezintă o ocazie perfectă de a reconfigura sau reseta și pașii care urmează a fi făcuți pe plan extern de către Turcia. Pe 9 mai președintele Erdogan se va întâlni pentru prima dată la Casa Albă cu președintele Biden. În plan intern, regimul autocratic al președintelui Erdogan nu mai poate fi o soluție întrucât Turcia se confruntă cu mari probleme cum este cea a minorităților etnice și religioase, a terorismului, a refugiaților, dar principala problemă cu care se confruntă statul turc la momentul actual este cea din domeniul justiției, mi-a declarat într-un interviu, în exclusivitate, jurnalista Violeta Stratan Ilbasmiş. Aceasta locuiește în Turcia din 2013, iar în prezent este editorialistă la platforma  www.12punto.com.tr din Turcia.

Sebastian Rusu: Rezultatele deloc satisfăcătoare ale partidului președintelui Recep Tayyip Erdoğan (AKP – Partidul Justiției și Dezvoltării) în alegerile locale desfășurate pe 31 martie în Turcia reprezintă un punct de cotitură în politica și-n societatea turcă? Cum va gestiona Erdogan acest insucces?

Violeta Stratan Ilbasmiş: Indiscutabil este un punct de cotitură în politica din Turcia. Acest lucru, spre suprinderea tuturor, l-a declarat chiar președintele Erdogan în noaptea de după alegeri. În cadrul ședinței Comitetului executiv central al AKP (islamist-conservator), acesta a declarat că principalul motiv al înfrîngerii partidului pe care îl conduce este faptul că cei ce au votat pentru AKP în urmă cu 10 luni, de această dată nu s-au prezentat la vot. Bineînțeles, nu a putut face abstracție de la problemele grave din economia Turciei. Un alt motiv invocat, care mi-a atras atenția este că nu au fost pierdute doar voturi, ci în interiorul AKP a avut loc o pierdere de „sânge și suflet”, ceea ce semnalează o lipsă de elan, de entuziasm al partidului pe interior.

Timp de o săptămînă au fost discutate în spațiul public mai multe scenarii de gestionare a acestui insucces. Unii analiști politici nu au exclus că președintele Erdogan, pentru a-și consolida puterea și pentru a-și lustrui imaginea ar putea recurge la inițierea unei incursiuni armate în Siria sau Irak. Este una dintre strategiile la care recurg mulți șefi de state în astfel de momente. În provincia Van, candidatul partidului DEM (partid pro-kurd),după ce câștigase alegerile a fost descalificat, retrăgându-i-se dreptul de a ocupa fotoliul de primar. Acest lucru a dus la proteste în masă și instituirea stării de asediu în mai multe orașe.  Doar după ce a fost depusă contestație, Curtea Supremă Electorală a Turciei i-a dat câștig de cauză reprezentantului Partidului DEM (Partidul Egalității și Democrației Populare). Un alt scenariu ar fi conștientizarea greșelilor făcute în timpul campaniei electorale, resetarea politicilor de partid și apropierea conducerii statutului de cetățeanul simplu. AKP a folosit toate resursele administrative ale statului, toți cei 17 miniștri au făcut campanie pentru Murat Kurum, candidatul AKP la primăria Istanbului, dar totuși populația a decis să dea un „cartonaș galben” conducerii AKP.

Guvernarea s-a îndepărtat de populație și de problemele acesteia. Spre exemplu, discursurile președintelui Erdogan destul de incisive la adresa medicilor: „Cine vrea să plece din țară, nu are decât!” au determinat mulți medici să părăsească Turcia, optând pentru țările UE, SUA sau Canada.

Cu toate că poate e un pic târziu, partidul AKP ar putea încerca să revină la „perioada de aur” a anilor 2002, în care Turcia a cunoscut un ritm de dezvoltare rapid, dar pentru asta este nevoie de reforme esențiale și de specialist, care ar avea libertatea de a înfăptui aceste reforme.

Care sunt principalele cauze ale înfrângerii candidaților AKP în marile orașe? Ne putem aștepta la diminuare a importanței AKP odată cu finalul mandatului de președinte al lui Erdogan?

Aceste alegeri au unit și consolidat cetățeni de diferite etnii, confesiuni religioase sau viziuni ideologice. Aproximativ 67% din populația Turciei câștigă doar salariul minim pe economie. Criza economică și-a spus cuvântul în toate segmentele populației.  La nivel local primarii CHP au implementat cu succes politici sociale, care au dus la redresarea sau ameliorarea  vieții femeilor, tinerilor, vârstnicilor sau altor categorii ale populației, prin deschiderea de creșe, grădinițe, cantine sociale, magazine cu prețuri mai reduse la produse alimentare. În Izmir, de unde scriu aceste rânduri, cantinele mobile pentru studenți sau cafenelele studențești au contribuit la creșterea simpatiei publicului tânăr pentru candidații CHP.

Trebuie să menționez aici că și mesajul pacifist, constructiv al candidaților CHP a prins la public. Turcii nu își mai doresc să fie dezbinați pe criterii religioase, etnice sau ideologice, turcii își doresc un standard decent de viață.  AKP ar putea pierde din influența și importanța pe care o are la moment o dată cu expirarea mandatului actualului președinte. Pentru a evita acest lucru este nevoie de o schimbare de cadre. Cu toate că Erdogan este unul dintre cei mai experimentați politicieni din Turcia și se mai bucură de simpatia multor cetățeni, AKP ar putea lua exemplul CHP-ului, care are în fruntea sa un politician tînăr (50 ani), ambițios și un bun orator, în persoana lui Ozgur Ozel. Dânsul a fost liderul care a putut mobiliza electoratul. Președintele Erdogan, care are deja o vârstă respectabilă (70 ani), nu mai are energia pe care o avea odată. Poate de aceea a declarat că aceste alegeri sunt ultimile alegeri la care participă.

Ce a pierdut Erdogan odată cu aceste alegeri? Cum se va reflecta acest insucces în politica externă a Ankarei la Marea Neagră, Siria, Libia și Cauzaz?

Pe plan extern, imaginea președintelui Erdogan a avut de suferit destul de mult. Dacă aruncăm o privire la titlurile din presa de limbă rusă sau engleză, putem vedea clar acest lucru. De altfel, imaginea președintelui a fost șifonată încă înainte de scrutin, când în presa din Turcia s-a scris că relațiile comerciale cu Israelul continuă, în pofida criticilor, acuzațiilor președintelui Erdogan la adresa Israelului. Această greșeală l-a costat mult, pentru că votanții fideli ai AKP au ales să își dea votul în semn de protesc pentru YRP (Noul Partid al Bunăstării – radical islamist), condus de Fatih Erbakan, fiul fostului prim-ministru al Turciei, Necmettin Erbakan.

Astfel poate fi explicată ascensiunea acestui partid, care s-a situat pe locul 3 (6,16%) în topul partidelor câștigătoare.  Cu toate că pe plan extern la începuturile regimului AKP a fost lansată politica „zero probleme cu vecinii” şi „stabilirea echilibrului între libertate şi securitate”, izbucnirea războiului din Siria şi pozitia categorică a Turciei împotriva regimului lui Başar Al-Assad, înrăutățirea relațiilor cu Iranul au transformat aceste doctrine naționale în nişte amintiri vagi.

Atât guvernul de la Damasc, cât și cel de la Bagdad și-au exprimat în nenumărate rânduri indignarea privind prezența trupelor turcești pe teritoriul acestora. Semnarea acordului cu Libia de delimitare a zonei de interes economic exclusiv în estul Mării Mediterane a trezit nemulțumirea celorlalte state riverane din zonă: Grecia, Egipt, Cipru, Israel. Bazinul estic al Mării Mediterane, acolo unde au fost descoperite rezerve semnificative de gaze naturale poate cauza multe probleme nu doar Turciei, ci tuturor statelor riverane, dacă toate acestea vor fi antrenate într-o competiție acerbă pentru extragerea acelor resurse de gaz natural.

În ultimii ani Turcia a fost tot mai des acuzată că duce o politică părtinitoare de imixtiune în treburile interne ale altor state, cum este în cazul Libiei sau Egiptului. Ankara sprijină politic, dar și militar regimul libian de la Tripoli, care este o emanație a Frăției Musulmane. În ultimul timp, relația Turciei cu Emiratele Arabe Unite s-a îmbunătățit considerabil, din motive pragmatice ale președintelui Erdogan de a atrage bani și investiții din lumea arabă.

În pofida rolului de mediator activ pe care încearcă să îl joace Turcia în contextul războiului din Ucraina, acesta nu ezită să îşi declare deschis sprijinul pentru Ucraina şi să condamne acțiunile Rusiei. Medierea periculoasă pe care o face Turcia în acest conflict a stârnit nemulțumirea unor state europene, fiind deranjate de acțiunile Turciei. De cele mai multe ori, AKP foloseşte agenda politicii externe ca ingredient pentru politica internă a statului, iar rolul de mediator în conflictul ruso-ucrainean este un exemplu vădit în acest sens.

Unii comentatori s-ar grăbi să caracterizeze relația dintre Rusia și Turcia ca fiind una de încredere, prietenie și solidaritate reciprocă totală, în realitate însă această relatie este una destul de pragmatică, bazată pe interese și oportunități urmărite de ambele țări, o relație de concurență, dar și de cooperare. Pentru continuarea nestingherită a proiectelor deja începute, Putin nu și-ar dori o schimbare de putere în Turcia.

Dacă AKP ar pierde alegerile prezidențiale în 2028, aceste proiecte de colaborare, criticate dur de către opoziție ar putea fi stopate sau reevaluate, ceea ce nu i-ar conveni Rusiei.  Turcia rămâne a fi unul dintre cei mai mari importatori de gaz şi petrol rusesc, aproximativ 2/3 din gazul natural consumat în Turcia vine din Rusia. Totodată, Turcia își doreşte să fie un coridor energetic de tranzit al gazului dinspre Marea Caspică, Asia Centrală și Rusia. Prin aceste planuri Turcia își propune să își consolideze și amplifice rolul său geopolitic şi strategic la nivel regional, dar şi internațional.

Transpunerea acestor aspirații în practică depinde mai întâi de existența unor relații bune cu statele vecine, cum ar fi Siria şi Irakul, relații care nu există la momentul actual. Nici cu Iranul relațiile nu sunt cele mai bune, fiind cunoscută rivalitatea istorică dintre aceste două țări. În ultimii ani însă, din cauza circumstanțelor geopolitice, dependenței energetice totale față de Rusia, dar şi din cauza pierderii sprijinului şi suportului instituțiilor europene, tot mai multe voci vorbesc despre reorientarea vectorului politicii externe spre Est. Este posibil pe viitor ca Turcia să părăsească NATO şi să adere la Organizația pentru Cooperare de la Shanghai? Se îndepărtează oare Turcia de Vest?  Acestea sunt doar câteva dintre întrebările din ce în ce mai vehiculate în spațiul public turcesc.

La general vorbind, Turcia este o țară cu puteri limitate, dar cu vise și aspirații nelimitate, realitate de care guvernarea adesea uită. Doctrina politică de la începutul anilor 2000 „zero probleme cu vecinii” s-a dovedit că nu a fost una efectivă, din contra problemele cu statele vecine înmulțindu-se vădit, Turcia optând pentru o altă doctrină cu un titlu foarte sugestiv: „singurătate prețioasă”. Rezultatele alegerilor locale de acum o săptămână reprezintă o ocazie perfectă de a reconfigura sau reseta și pașii ce urmează a fi făcuți pe plan extern. Pe 9 mai președintele Erdogan se va întâlni pentru prima dată la Casa Albă cu președintele Biden. Multă lume stă cu ochii pe această vizită, mai ales Rusia.   

Dacă opoziția turcă are doi prezidențiabili cerți pentru alegerile din 2028 Ekrem Imamoglu și respectiv Mansur Yavaș, care ar fi posibilul succesor al lui Erdogan?

Spre deosebire de tabăra CHP-ului, unde numele lui Ekrem Imamoglu și Mansur Yavaș se aude tot mai des în spațiul public, regimul AKP, aș putea spune că nu are un candidat prezidențiabil concret. Există două nume care sunt menționate în presă. Primul este cel al actualului ministru de externe al Turciei, Hakan Fidan și cel de-al doilea este Selcuk Bayraktar, ginerele președintelui Erdogan, coproprietar al companiei de apărare, Baykar, care a fabricat renumita dronă Bayraktar. 

Selcuk Bayraktar critică fără reținere războiul Rusiei împotriva Ucrainei, iar recent numele acestuia se regăsește pe lista miliarderilor lumii din topul Forbes. Bineînțeles, al treilea nume este cel al președintelui actual al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, dar pentru a putea candida a treia oare este nevoie de modificarea Constituției.

Alegerile locale din 31 martie au adâncit și mai mult clivajele din societatea turcă pe fondul crizei economice și a scumpirii costului vieții. Mai poate fi o soluție regimul autocrat al Erdogan pentru turcii de rând?

Nu cred că mai poate fi o soluție. Chiar dacă o altă persoană l-ar înlocui pe actualul președinte, sistemul nu mai este funcțional. Turcia se confruntă cu mari probleme cum este cea a minorităților etnice și religioase, a terorismului, a refugiaților, dar principala problemă cu care se confruntă Turcia la momentul actual este cea din domeniul justiției. De aici, trebuie de început reforma or fără un sistem de justiție corect și funcționabil are de suferit o țară întreagă. Separarea clară a puterilor în stat, respectarea legii, reforme economice viabile, guvernarea bazată pe transparență și responsabilitate, respectarea drepturilor omului ar putea scoate Turcia din impas și ar putea transforma țara într-o democrație liberală autentică.  

Rezultatele acestor alegeri reprezintă un vot de încredere pentru republicanii laici, dar aceștia nu ar trebui să uite că diferența de voturi dintre CHP și AKP este doar de 939 de mii la nivel general. La alegerile locale diaspora turcească nu are dreptul să voteze, pe când la alegerile generale și prezidențiale, turcii din străinătate votează mai mult pentru AKP.

De aceea CHP trebuie să conștientize faptul că are o responsabilitate istorică. Munca depusă la nivel local, fără îndoială, va influența rezultatele alegerilor generale. Chiar dacă s-a situat pe locul doi la alegerile locale din 31 martie, AKP va continua lupta pentru întâietate, pentru că președintele turc nu va ceda ușor sau cum a declarat chiar el: „Nu putem permite nimănui, indiferent cine ar fi, să irosească 22 de ani de experiență și 22 de ani de luptă grea. Nu vom permite acest lucru”.         

„Clasa politică de la București a reușit la admiterea în spațiul Schengen exact așa cum a reușit și la liceele și facultățile absolvite – parțial și în condiții rușinoase. Poate că pentru politicieni cu studii neterminate, examene de bacalaureat susținute după 30 de ani, licențe luate la 10 ani de la absolvire și doctorate plagiate, ceea ce s-a întâmplat în planul Schengen este un succes, dar pentru noi, ceilalți, nu este decât încă o palmă nemeritată”, mi-a declarat, într-un interviu acordat în exclusivitate, generalul SIE (r) Silviu Predoiu, membru fondator al Partidului Liga Acțiunii Naționale (PLAN). De asemenea, pe parcursul acestui interviu mai puteți citi despre lumea în 2024, BRICS, admiterea României în Schengen, eșecul de politică internă și externă al coaliției PSD-PNL și strategia electorală a PLAN.

Sebastian Rusu: La sfârșitul războiului rece s-a crezut că odată cu prăbușirea URSS-ului și a lumii comuniste lucrurile vor fi liniștite și calme, dar astăzi asistăm la un război în Ucraina, la un altul în Gaza și „la lovituri aeriene chirurgicale” în Yemen. Încotro se îndreaptă lumea la început de 2024? Va fi BRICS o contrapondere la SUA și implicit la lumea euro-atlantică?

Silviu Predoiu: Mă tem că pe tema așteptărilor după căderea „lumii comuniste” suntem în dezacord, nu cred că cineva a crezut că va fi liniște. Războiul rece s-a sfârșit ca urmare a prăbușirii imperiului sovietic, iar un cutremur geopolitic de asemenea amploare este inevitabil urmat, întotdeauna, de replici semnificative. Poate că avem senzația că există mai multe tensiuni și conflicte în prezent decât în urmă cu, să spunem, 25 ani, dar acest fapt se datorează capacității noastre de a uita, pe de o parte și, pe de altă parte, proximității geografice și/sau temporale cu războiul din Ucraina sau cu cel din Gaza, care se întâmplă acum.

  Dar nu avem voie să uităm de conflictele din anii ‘90 din proximitatea noastră geografică – adică de războiul din fosta Iugoslavie și de atrocitățile comise de toate părțile implicate în procesul de retrasare al granițelor balcanice, de confruntările militare sângeroase din fostul spațiu sovietic, inclusiv de cel din Moldova, dar și de invazia Kuweit-ului urmată de răspunsul militar al unei coaliții internaționale, etc. De altfel chiar și pentru cei mai încăpățânați optimiști, entuziasmul începutului de mileniu a dispărut după atacul terorist din 11 septembrie 2001 din SUA, cei mai mulți dintre noi înțelegând că problemele omenirii nu doar că nu au dispărut dar, dimpotrivă, se amplifică. Au urmat intervențiile militare multinaționale în Afganistan  și Irak, conflictul prelungit din Siria cu valul uriaș de migranți pe care l-a generat, numeroasele atacuri teroriste în chiar inima continentului nostru, crize economice majore, pandemia, accelerarea încălzirii globale și, din păcate, lista poate continua, inclusiv cu exemplificările dumneavoastră.

Cât despre ce urmează, încotro ne îndreptăm …. Rămân la convingerea că „lumea liberă” a avut la cârmă, cel puțin în ultimul deceniu, cea mai slabă garnitură de lideri politici. Au mai fost conducători nepotriviți în istoria modernă, dar niciodată atâția concomitent, iar rezultatul conjugat al acțiunilor sau inacțiunilor lor este realitatea dramatică cu care ne confruntăm. Subliniez acest lucru pentru că, întrebându-ne cum va arăta viitorul, nu ar trebui să uităm că 2024 este, pentru populația a mai bine de 70 de state, de la SUA, Marea Britanie, India și până la, cu permisiunea dumneavoastră ultima pe listă, România, un an electoral dificil. Dacă înțelegem că viitorul nostru va fi cel construit de politicienii pe care îi vom alege, poate vom realiza că 2024 reprezintă șansa unui nou început.

Nu știm cum va arăta 2024, putem specula dar, în mod paradoxal, știm cum vor arăta 2025 și anii ce urmează: vor semăna cu opțiunile noastre din 2024, vor fi ani câștigați sau pierduți în aceeași măsură în care noi vom fi înțelepți și implicați sau superficiali și comozi. Referitor la BRICS, mă aștept ca acesta să se extindă în continuare, dar nu îl văd neapărat ca o contrapondere la SUA. Nu cred că BRICS, în actuala sa formă, are potențialul de a fi un actor cu adevărat important în politica internațională, este încă o organizație tânără, fragilă, fără un statut coerent, fără criterii de admitere, un amalgam de ideologii cât se poate de diferite și de țări marcate de conflicte interne și de frontieră, iar lista vulnerabilităților poate continua.

Până când organizația va căpăta coerență, evoluție posibilă sub coordonarea cea mai probabilă a Chinei, unii dintre membrii BRICS au însă potențialul de a deveni actori majori independenți în lumea multipolară spre care ne îndreptăm. Sper ca și UE să se trezească și să își aleagă în 2024 reprezentanți capabili să includă continentul în categoria polilor de putere de mâine și nu aceea de anexă a unuia, cu care pare să se simtă confortabil în prezent. 

Cum ar putea profita în opinia dvs. România de aceste schimbări globale? Ar fi o perspectivă să ne revitalizăm industria de apărare sau să ne reîntoarcem către piețele tradiționale pe care le-am abandonat odată cu schimbarea de regim din decembrie 1989? 

Se spune că orice criză ascunde și oportunități. La câte crize avem astăzi, este evident că nu ducem lipsă de oportunități, dar pentru a le valorifica este nevoie de viziune, de planificare și coordonare, este nevoie de curajul de a-ți asuma proiecte în interes național, este nevoie de oameni care să privească mai departe de propriul câștig, care să nu gândească în termeni de ciclu electoral. Trebuie să ne hotărâm cum vrem ca să arate țara noastră în 10, 20 de ani și apoi să decidem care este calea de atingere a acestei proiecții, care sunt resursele necesare. Iar în acest demers, de ce nu, o industrie de apărare puternică poate reprezenta o componentă importantă – dar numai dacă înțelegem că războaiele viitorului nu vor mai fi ca cele trecute, iar acest domeniu trebuie regândit și nu doar revitalizat.

Acest lucru nu se întâmplă însă doar făcând achiziții de miliarde și miliarde, îmbogățind de zor pe alții și primind în schimb echipamente „reșapate” sau promisiuni de viitor. Cât despre piețele tradiționale, după 35 de ani de absență, nu știu dacă mai există vreo „piață tradițională” pentru România și nu doar din cauza globalizării, ci mai ales pentru că nu cred că economia funcționează așa. Economia înseamnă competiție și dacă te retragi de pe o piață, locul tău va fi ocupat instantaneu de altcineva.

Sigur, ne putem întoarce și către piețele tradiționale, dar asta doar dacă identificăm compatibilități între nevoile lor și oferta noastră. Ori multe din aceste piețe au evoluat semnificativ în ultimele trei decenii în timp ce noi …. Și oricum revitalizarea relațiilor „tradiționale” nu se face prin vizite ca cele ale președintelui Klaus Iohannis în America de Sud sau Africa. De fapt ce face dumnealui este un exemplu perfect de „așa nu”. Am văzut vreun rezultat în urma acestor excursii prezidențiale sau a vizitelor repetate ale politicienilor noștri la Muntele Athos? 

Vedeți dumneavoastră, ca să pătrunzi sau să păstrezi o piață, trebuie să fii competitiv. Iar pentru a fi competitiv, este nevoie să fii la un nivel tehnologic apropiat de cel al concurenților. Suntem noi acolo? Avem noi aceleași preocupări tehnico-științifice precum ceilalți? Statul român înțelege asta? Aș zice că nu și dau un singur exemplu – în timp ce în toată lumea dezvoltată există dezbateri nesfârșite privind Inteligența Artificială, la București dezbaterea este despre dacă să introducem sau nu Religia la Bac. 

Clasa politică de la București a ratat parțial admiterea în spațiul Schengen, iar proasta negociere cu Comisia Europeană pe teme cerealelor ucrainene a ruinat fermierii români. Protestul transportatorilor și al fermierilor din aceste zile este în opinia dvs. un argument ca tandemul PSD-PNL „să bată cu pumnul în masă” la Bruxelles pentru obținerea unor compensații corecte? Cum ar fi trebuit procedat pe tema Schengen ca Bucureștiul să fi evitat batjocura impusă de Austria pe care liderii PSD-PNL o văd ca pe un mare succes? 

Clasa politică de la București a reușit la admiterea în spațiul Schengen exact așa cum a reușit și la liceele și facultățile absolvite – parțial și în condiții rușinoase. Poate că pentru politicieni cu studii neterminate, examene de bacalaureat susținute după 30 de ani, licențe luate la 10 ani de la absolvire și doctorate plagiate, ceea ce s-a întâmplat în planul Schengen este un succes, dar pentru noi, ceilalți, nu este decât încă o palmă nemeritată. Înțelegerea semnată de România cu Austria ar fi fost rușinoasă chiar și dacă ar fi fost prevăzută data admiterii depline în Schengen.

Dar nu, nu este nici vorbă de așa ceva, ceea ce primim este doar binecuvântarea Vienei ca în cadrul acordului „să se discute o dată în cursul anului 2024 pentru o posibilă ridicare ulterioară a controalelor la frontierele terestre”, iar asta doar funcție de îmbunătățirea situației migrației în cazul Austriei.  Și nu putem vorbi de batjocură din partea acesteia din urmă. Nimeni din executivul de la Viena nu s-a gândit peste noapte să-și bată joc de România. Dincolo de provocările mai vechi ridicate de migrația ilegală, executivul austriac se confruntă și cu o serie de probleme majore de credibilitate în plan intern.

Demersul României și Bulgariei de admitere în Schengen a fost identificat de cancelarul federal Nehammer și asociații acestuia drept o oportunitate dacă nu de rezolvare, chiar și doar temporară, a unora dintre problemele cu care se confruntau. Arătau în acest fel fiecărui austriac că guvernul lor își înțelege exact prioritățile și pentru securitatea și bunăstarea lui sunt pregătiți să înfrunte întreaga UE. Când privim poziția Austriei în problema extinderii Schengen nu trebuie să uităm că politica externă nu poate fi separată de cea internă, că obiectivul final al acesteia este să sprijine țintele politicii interne, iar asta este ce Viena a făcut.

Că politicianul român nu a fost în stare să anticipeze și să contracareze eficient și că s-a rezumat la a accepta noi umilințe, nu mai este problema austriecilor. Cât despre bătut cu pumnul în masă la Bruxelles sau oriunde altundeva în afară de București, actuala coaliție de guvernământ nu o va face din exact motivul pentru care nu a făcut-o niciun alt executiv român pe tema Schengen, confruntate de-a lungul timpului, pe rând, cu opoziția Germaniei, Franței sau Olandei. Aceste state, ca și Ungaria, Polonia și altele, au definite obiective clare în planul politicii interne, obiective pe care le susțin fără compromisuri și în planul celei externe. Noi, dacă nu avem niciun obiectiv serios de susținut în plan intern de ce ne-am manifesta altfel în plan extern? Singura noastră preocupare este să fim de acord. Cu cine, cu ce ….. mai că nu contează, atât timp cât ne iese de o poză, de o cină oficială sau, dacă avem noroc, chiar de o șapcă. 

2024 este un an cu patru alegeri importante: europarlamentare, locale, parlamentare și prezidențiale. Susțineți comasarea localelor cu alegerile prezidențiale? Ce ar obține coaliția PSD-PNL din această strategie electorală mult vehiculată în aceste zile? Cum ar trebui organizate aceste alegeri în opinia dvs. astfel încât să se evite „combinațiile electorale” ale coaliției PSD-PNL? 

Nu, nu susținem niciun fel de comasare. În cazul de față, localele și prezidențialele sunt alegeri cu tematici extrem de diferite, cum se va desfășura campania electorală??? Sunt diferențe în privința listelor electorale, în privința locului unde ai dreptul să votezi. De fapt, cred că dintre toate tipurile de alegeri, cea mai incompatibilă comasare, dacă pot spune așa, este cea dintre locale și prezidențiale.

Da, avem patru runde de alegeri și da, asta însemnă cheltuieli foarte mari. Așa este, dar nimeni nu a spus că libertatea și democrația sunt ieftine. Dacă votăm cu responsabilitate  aceste alegeri își vor merită fiecare bănuț cheltuit. Depinde doar de noi. Iar dacă politicienii sunt preocupați de economii, să facă bine să renunțe la zecile de milioane de euro pe care partidele politice parlamentare le primesc de la buget, adică de la noi toți, să nu mai tot amâne reducerea numărului de parlamentari la 300, iar lista de sugestii poate continua. 

În urmă cu aproximativ 2 ani, ați înființat Partidul Liga Acțiunii Naționale (PLAN) ca un răspuns al dvs. la minciuna și impostura actualei clase politice. Știu că este oarecum prematur, însă eu aș dori să vă întreb dacă luați în calcul participarea PLAN la cele 4 cicluri de alegeri de anul acesta în alianță cu alte formațiuni politice sau veți merge singuri? Este politicianul Silviu Predoiu pregătit să intre în cursa pentru Cotroceni din toamnă?

Partidul Liga Acțiunii Naționale (PLAN) a fost înființat în urmă cu 14 luni, iar întrebarea dumneavoastră nu este nicidecum prematură. Avem deja organizații active la nivel județean, de sector și municipal în București, dar și în alte municipii reședințe de județ. PLAN își propune să participe la toate rundele electorale din 2024 și lucrăm intens în acest sens dar decizia va fi luată în baza unei analize realiste a nivelului de pregătire al partidului înaintea fiecărei confruntări electorale.  Fără a respinge ideea de alianță, nu ne propunem un asemenea obiectiv.

Nu credem în alianțele de conjunctură, construite pe promisiuni de posturi sau alte beneficii. Am primit asemenea oferte pe care le-am respins. Compromisul în politică, mai ales când vorbim de interes național, este o soluție, dar nu atunci când încalcă principiile și valorile asumate. Am spus repetat că democrația este sistemul care ne dă exact ceea ce merităm. Vrem mai mult, vrem mai bine, vrem politică altfel? Să fim mai buni, să fim altfel – mai implicați și mai responsabili, să fim mai mulți, cât mai mulți, la vot. Cât despre mine, da, sunt pregătit și sunt hotărât să candidez la președinție. 

Alegerile prezidențiale care se vor desfășura în luna mai a.c în Turcia vor fi strânse, dar o înfrângere a lui Recep Tayyip Erdogan  ar fi o surpriză și nu una imposibilă, deoarece imaginea acestuia este afectată de criza economică în care Turcia se află, criză ce afectează cel mai mult popularitatea sa și în câmpia Anatoliei, acolo unde se află principalul bazin electoral, mi-a declarat, într-un interviu, Răzvan Munteanu, președinte al Chamber of Excellence in International Affair și realizator al emisiunii Check Media de la postul B1 TV. De asemenea, pe parcursul acestui interviu mai puteți citi despre rolul Turciei în războiul din Ucraina, centenarul Republicii, Fetullah Gullen și neootamanism.

Sebastian Rusu: Preşedintele Turciei Recep Tayyip Erdogan este la putere de 20 de ani, iar cutremurele din 6 februarie par că i-au șifonat serios imaginea de lider autocrat. Cu ce șanse pleacă aceasta în cursa pentru încă un mandat în campania pentru alegerile prezidențiale din luna mai a.c.?

Răzvan Munteanu: Erdogan pleacă cu prima șansă în alegerile următoare. Turcia este un regim autoritar competitiv, care îmbină autoritarismul cu valențe ale democrației liberale. Nu vorbim de autoritarism total, așa cum este în Rusia, ci de un competitivism în care opoziția are șanse de a câștiga, mai ales dacă este unită ca în momentul de față. Cu toate acestea, în acești ani de guvernare, Erdogan a reușit să controleze media la nivel național, motiv pentru care are un aparat puternic de propagandă. Apoi, prin controlul instituțiilor publice și a celor militare are capacitatea de a putea frauda un număr semnificativ de voturi. Poate chiar 10 procente. Prin intermediul justiției, ne putem aștepta la arestări în rândul opozanților, însă este greu de crezut că va recurge la acest gest cu câteva luni înaintea alegerilor, pentru că ar putea crește tensiunile sociale. Nu este însă exclus acest lucru.

Ați punctat foarte bine că tragicul cutremur afectează imaginea președintelui, pentru că a evidențiat corupția endemică, care a cuprins Turcia în ultimii ani. Mai apoi, slaba reacție a autorităților a ridicat numeroase semne de întrebare privind capacitatea regimului de a gestiona astfel de momente. Dar, cel mai mult, imaginea lui Erdogan este afectată de criza economică în care Turcia se află, criză care afectează cel mai mult popularitatea sa și în câmpia Anatoliei, acolo unde se află principalul bazin electoral.

Tot acest tablou, prezentat pe scurt, ne arată că viitoarele alegeri prezidențiale din Turcia vor fi strânse, dar înfrângerea lui Erdogan ar fi o surpriză, dar nu o surpriză imposibilă.

Sebastian Rusu: Care este rolul pe care l-ar putea juca Rusia în contextul alegerilor din Turcia? Are Putin un interes aparte că epoca lui Erdogan să continue în Turcia și după alegerile din mai? Credeți că i-ar putea influența direct pe alegătorii turci?

Răzvan Munteanu: Aș începe cu ultima întrebare. Putin poate influența electoratul prin modelul său politic. Așa cum Putin este privit ca un țar pentru o parte a electoratului său rus și în Turcia se regăsește o parte a electoratului care dorește să îl portretizeze pe Erdogan cu imaginea sultanilor. Acest lucru este datorat și naționalismului și islamului politic promovat în Turcia ultimilor ani.

Apoi, Moscova are tot interesul ca Erdogan să mențină puterea la Ankara. Pentru Putin, Erdogan este un lider cu care poate comunica în stilul său propriu și în același timp un actor care poate scinda, mai mult sau mai puțin, coeziunea membrilor NATO. Achiziția Turciei de sisteme militare din Rusia a fost o dovadă în acest sens. Totodată, presa internațională  a relatat că Putin l-a ajutat pe Erdogan cu informații privind puciul eșuat din Turcia, în vara lui 2016, fiind unul din motivele pentru care relația dintre Ankara și Moscova a ajuns la acest nivel. Inclusiv presa din Rusia a vorbit despre sprijinul oferit de Moscova la acea dată.

Nu în ultimul rând, pentru Vladimir Putin pierderea puterii de către orice lider autoritar este un semnal negativ. O Turcie democrată, un Belarus democrat sau state din Asia Centrală cu o democrație funcțională vor fi percepute ca amenințări care pot exporta valorile democratie în interioriul Rusiei. Acesta este și cazul Ucrainei, de altfel.

Sebastian Rusu: Cum s-a poziționat Erdogan în războiul din Ucraina? Ar putea aceasta să fie un vector al păcii în regiune în contextul în care Turcia este jucător important în bazinul Mării Negre?

Răzvan Munteanu: La nivel național, Erdogan a câștigat aprecierea turcilor pentru modul în care s-a implicat în războiul ruso-ucrainean. Pe plan extern, a menținut relațiile atât cu Moscova cât și cu Kiev, reușind câteva acorduri importante. Mai mult, Turcia nu recunoaște anexarea ilegală a peninsulei Crimeea și nici nu poate susține anexarea altor teritorii de către Federația Rusă. Ar deschide o cutie a pandorei, care ar putea fi fructificată, cel puțin la nivel de discurs, de către kurzii din Orientul Mijlociu. Cu atât mai mult, Turcia ar vedea o amenințare a cuceririi litoralului ucrainean al Mării Negre de către armata rusă, ceea ce face ca viziunea strategică a Ankarei să poate fi susținută și de către actori occidentali, crescând rolul de mediator al Turciei. Dar, pentru acest scenariu, Turcia are nevoie de stabilitate internă, nu doar socio-economică, ci mai ales politică, motiv pentru care, rezultatul alegerilor ce vor veni ne va arăta cât de mult poate conta Turcia în regiune pe termen scurt și mediu.

Sebastian Rusu: În contextul celebrării centenarului Republicii Turcia, îl putem compara pe Erdogan cu Ataturk? Care sunt asemănările și deosebirile celor doi mai lideri?

Răzvan Munteanu: Îi putem asemăna în contextul în care sunt cei mai remarcabili lideri politici ai Turciei moderne. Ataturk a creat Turcia seculară, Erdogan este promotorul islamului politic, fiind chiar închis la începutul carierei sale politice pentru recitarea în spațiul public a unui poem islamic. Ataturk a orientat politica externă turcă către Vest, în timp ce Erdogan, prin neo-otomanismul său a reîntors Ankara din punct de vedere în geopolitic în Orientul Mijlociu. Nu în ultimul rând, Erdogan a pus capăt democrației tutelare, unde odată cu puciul eșuat din 2016, dar și prin unele politici anterioare, a diminuat rolul armatei și a început o luptă acerbă împotriva mișcării Hizmet și a liderului său, Fetullah Gulen.

Sebastian Rusu: Vorbiți despre Fetullah Gulen, fiind totodată unul dintre experții români care l-au cunoscut personal. Ce părere v-a lăsat clericul turc?

Răzvan Munteanu: Gulen este autoexilat în Statele Unite, acolo unde am avut ocazia să-l și întâlnesc. Am vizitat campusul său din Pennsylvania și am rămas impresionat de modul modest de viață. Este un emerit, cunoscător al Coranului și bun vorbitor de limbă arabă, dar cel mai important aspect este dat de energia pe care o emană în jurul său și în interiorul mișcării Hizmet, ceea ce a ajutat la menținerea unității și a consolidării acesteia.

Gândiți-vă că sunt mii de oameni aflați în spatele gratiilor în Turcia încă din 2016, doar pentru că nu s-au dezis de valorile Hizmet și nici nu au de gând să facă acest lucru. Deschiderea lui Gulen către dialogul intercultural, către iudaism, către creștinism – este o scenă celebră când acesta îi sărută mâna Papei Ioan Paul al II lea- îl face postează pe Gulen în rândul celor mai influenți gânditori ai islamului.

Astfel, Hizemt rămâne privită ca o amenințare sistemică pentru Erdogan, motiv pentru care lupta împotriva mișcării nu s-a încheiat nici până acum.

Guvernul Gavrilița a fost unul  de sacrificiu încă din prima zi și a fost înlăturat printr-un proces controlat întrucât  ajunsese un pietroi de gâtul Maiei Sandu și al PAS. Așteptările oamenilor au fost mari, iar posibilitățile au fost mici ca urmare a inflației, a economiei nefuncționale și a crizei gazului, mi-a declarat, într-un interviu, consultantul politic Cristian Hrițuc. De asemenea, mai puteți citi pe larg în acest interviu, despre războiul hibrid rus de la Chișinău, planurile tandemului oligarhilor fugari: Shor-Plahotniuc și despre proiectul reunirii.

Sebastian Rusu: Ce s-a schimbat în R.Moldova la un an de la declanșarea „operațiunii speciale” ruse de pe teritoriul Ucrainei? Mai poate fi neutralitatea Chișinăului în opinia dvs. un scut de apărare în fața tensiunilor de pe axa EST-VEST?

Cristian Hrițuc: Republica Moldova suportă cu greu efectele acestui război. Un stat mic, fără resurse, cu o economie pe butuci, cu o opoziție dependentă de Federația Rusă trebuie să facă față altei crize, după cea generată de Covid 19. Într-adevăr, războiul din Ucraina i-a adus și o oportunitate și aceasta este obținerea statului de țară candidat la UE, dar… mai este mult până la aderare, dacă va fi un astfel de proces în următorii 15 ani.

Neutralitatea nu a fost niciodată un scut de apărare. Republica Moldova nu este Elveția și nu va fi niciodată. Dacă este să vorbim serios, fără să ne ascundem după deget, Republica Moldova nu este neutră, atât timp cât pe teritoriul său sunt trupe rusești și aici mă refer la Transnistria. Suntem neutri, dar avem trupe de ocupație. Pentru Kremlin „neutralitatea” Republicii Moldova este luată în seamă doar când la Chișinău este la putere un partid pro-rus, În rest, nu se împiedică nimeni de acest statut.

Sebastian Rusu: Ce interese strategice urmărește Kievul în R.Moldova și cum se vede în plan diplomatic colaborarea dintre Zelenski și Sandu? Este, în opinia dvs., România scoasă din jocurile geopolitice de la Chișinău în contextul războiului?

Cristian Hrițuc: Interesul major al Kievului este ca Republica Moldova să nu fie condusă de un regim pro Putin, care să permită folosirea aeroportului Chișinău, ca bază logistică pentru trupele din Transnistria sau ca poartă de intrare pentru aducerea altor forțe la granița dintre Transnistria și Ucraina. Este normal ca președintele Zelenski să o ajute pe Maia Sandu și să facă tot posibilul ca vecinul său să nu se transforme într-o posibilă amenințare.

Chiar dacă unii și-ar dori ca România să fie scoasă din jocurile geopolitice de la Chișinău sau să aibă un rol mult mai mic în această regiune, acest lucru nu se va întâmpla. Influența României este foarte mare în Republica Moldova. Da, uneori ne flagelăm singuri și spunem că avem un rol minor sau că facem un joc prost, dar atât timp cât statul român ajută Chișinăul cu gaz,  curent,  fonduri, expertiză, lucrurile acestea creează punți, legături, percepții și într-un final ajută la păstrarea influenței. La Chișinău au fost multe formule politice. S-au încercat mai toate variantele politice, mai toate alianțele posibile și imposibile, dar România și-a păstrat obiectivele indiferent de guvernare și a sprijinit parcursul european al Republicii Moldova.

Nicio țară din UE nu poate înțelege mai bine situația din Republica Moldova ca România. Nici Germania, nici altă țară. Nici nu au același trecut comun și, dacă vreți, nici același sânge și asta s-a văzut în timp. S-a văzut în timp care a fost raportarea unor țări din UE la Federația Rusă, s-a crezut că „bani contra gaz” poate aduce liniște dar s-a dovedit că nu a fost așa, iar în toți acei ani abordarea asta față de Moscova a avut pe cale de consecință și efecte  în Republica Moldova.

Sebastian Rusu: Cum poate rezista R.Moldova atacului hibrid al Kremlinului? Este statalitatea R.Moldova în pericol în contextul în care Zelenski și Sandu au devoalat un mare plan putinist de lovitură de stat la Chișinău?

Cristian Hrițuc: Eu cred că nu este un pericol iminent. De ce? Planul este cunoscut. Republica Moldova are deja o experiență destul de lungă. Războiul hibrid în Republica Moldova nu este început de ieri de azi. Serviciul de informații moldovean beneficiază de ajutorul partenerilor externi. Toată Lumea Liberă este alături de Republica Moldova și nimeni nu vrea ca aceasta să intre pe alt drum. Pot spune că au fost momente „mai fierbinți” în Republica Moldova în trecut. Am spus chiar în ziua anunțului lui Zelenski că nu va reuși niciun plan. Știam că Shor organizează mitingul în acest scop, dar asta s-a mai încercat și în toamnă. A eșuat. Nu trebuie să minimizăm puterea rușilor, dar nici să o supraestimăm. FSB nu mai înțelege „spiritul moldovenilor” și asta s-a văzut de la ultimele alegeri prezidențiale, când oamenii FSB-ului, care îl consiliau pe Dodon, l-au pus să intre pe aceeași strategie: „jandarmul român -Occidentul decadent”. Iar despre „succesele FSB din Ucraina”, ampla operațiune cu costuri uriașe care avea ca scop primirea cu „pâine și sare” a trupelor eliberatoare, ne-am convins.

Este vital însă ca Chișinăul să asigure o bună guvernare, să diminueze sărăcia, să țină criza economică sub control. Pentru că este important fondul. O schimbare de regim printr-o lovitură de stat trebuie să aibă și fondul necesar. Dacă sunt nemulțumiri majore, dacă este o situație socială extrem de tensionată, atunci se ivește terenul propice. Noul guvern are „luna de miere” și poate să își facă treaba.

Nu cred că se va ajunge la anticipate, nu cred că sunt șanse ca actualul regim să fie schimbat prin ample manifestări de stradă care să degenereze. În schimb, la acest moment, nu avem de ce să fim optimiști cu privire la continuarea unei guvernări pro-europene după alegerile din 2025. Partidele pro-ruse au prima șansă când vine vorba de câștigarea unor alegeri democratice.

Sebastian Rusu: Ce influență mai are tandemul oligarhilor fugari Plahotniuc-Shor în R. Moldova în contextul în care PAS a declanșat o mare operațiune de lichidare a rețelelor de corupție a celor doi? Ar mai putea fi recuperat vreodată miliardul furat?

Cristian Hrițuc: Cred că trebuie împărțite lucrurile în două. Shor (n.r. Ilan Shor) este una dintre noile stele ale Moscovei. Are un partid parlamentar și ca urmare are și instrumentul. Are cu ce să pună presiune, are oameni cu care să creeze agitație. Are resurse disponibile. Are cauza. Luptă prin orice mijloc ca să își aducă partidul la putere și să ajungă din nou la resurse. Are încă influență, dar mijloacele îi sunt limitate pe zi ce trece. Plahotniuc nu mai are partidul. Nu mai are instrumentul necesar cu care să poată pune presiune. După plecarea lui, PDM s-a rupt în două. Partidul are o nouă conducere, încearcă un proces de rebranding, dar e aproape mort.

Rețeaua lui Plahotnicu s-a autonomizat. Oamenii din instituții s-au grupat în funcție de interesele lor și joacă în special ca să își păstreze privilegiile, blocând reformele sau măsurile PAS, care le-ar distruge afacerile. Plecarea intempestivă a lui Plahotniuc a dus atât la slăbirea rețelei dacă vreți cât și la trecerea unui joc de supraviețuire.  Rețeaua a rămas fără cap și fără perspectivă și acum încearcă să își facă propriul joc. Și unul și altul mai au oameni și probabil ar face orice să mai recupereze din active, din bani, dar capacitatea lor de acțiune este mult redusă.

Real, influența lui Shor astăzi e mult mai mare decât a lui Plahotniuc, dar acesta este ținut în vitrină ca omul negru și de multe ori i se exagerează implicarea doar pentru că „dă bine”, este perceput ca răul suprem. Din informațiile mele, Plahotniuc își vede bine mersi de afaceri în continuare, dar aici probabil serviciile de informații occidentale pot ști mai mult, dacă are un „plan” sau nu. Eu cred că el e prea deștept ca să nu știe că vremea lui a trecut și că nu va mai putea pune piciorul vreodată în Republica Moldova. Dacă vreți așa, în afară de bani, nu are pentru ce să lupte.

Pentru Dodon? Dodon a fost primul care l-a trădat când s-a făcut alianța PSRM-PAS. Dodon chiar l-a avertizat că rușii l-au forțat să bată palma cu Maia Sandu. Așa că… mi-e greu să cred că Plahotniuc îl va ajuta pe Dodon să recâștige puterea. A, dacă vorbim de recuperat niște bani din Moldova, da, dar nu mai mult. Interviul pe care el l-a dat, prin care spunea că se regândește la o întoarcere, a fost pur și simplu un test. Cred că e conștient că dacă se implică din nou în Republica Moldova va fi până la urmă arestat.

Sebastian Rusu: Cum se explică eșecul economic al guvernării PAS în pofida sprijinului venit de la București și Bruxelles? Care au fost resorturile debarcării guvernului Gavrilița? S-a simțit cumva în pericol președintele Sandu?

Cristian Hrițuc: Criza gazului, inflație, economie nefuncțională. Investiții străine puține, într-o țară aflată la câțiva km de război. Cam asta e pe scurt.

Gavrilița a fost înlăturată printr-un proces controlat. Ajunsese un pietroi de gâtul Maiei Sandu și al PAS. A fost un guvern de sacrificiu încă din prima zi. Așteptările oamenilor erau mari, dar posibilitățile erau mici. La asta s-a mai adăugat și un lipsa de autoritate a doamnei Gavrilița și apariția luptei interne în interiorul PAS. Spînu a fost văzut ca un politician implicat în scheme de corupție pe zona de energie. A fost scandalul interceptărilor Telegram, când s-a putut vedea cum se truchează un concurs. Toate acestea au contribuit la o percepție extrem de proastă. Dacă îmi permiteți o glumă, cota de încredere a doamnei Gavrilița era mai mică decât a unui partid neparlamentar.

Maia Sandu cred că a conștientizat că nu se mai poate merge așa. Din punctul meu de vedere, schimbarea trebuia să aibă loc în vara trecută. S-a amânat și așa prea mult, dar unora din interiorul PAS li se urcase puterea la cap și procesul a fost îngreunat.

Alegerile prezidențiale vor fi înaintea celor parlamentare. Așadar, prestația PAS va influența și scorul Maiei Sandu. Momentan, ea aleargă singură pe culoar. Dodon este un candidat bătut încă dinainte de începerea alegerilor. Să vedem însă dacă Ceban nu va putea face o surpriză și să primească sprijinul partidelor pro-ruse. Dacă aș fi strategul Kremlinului, eu aș alinia forțele pro-ruse în spatele lui Ceban și l-aș înlătura pe Dodon. Se pot gândi și ei la o mișcare de genul ăsta.

Maia Sandu a făcut acum o alegere foarte bună. Dorin Recean are toate calitățile pentru a fi un premier bun și pentru a da un restart și PAS ului. Să sperăm că așa se va întâmpla.

Sebastian Rusu: În ultimele luni într-o anumită parte a presei de la București s-a tot vehiculat ideea unei candidaturi a Maiei Sandu la președinția României și chiar pe rețelele de socializare au apărute multe articole elogioase la adresa acesteia. Ce se urmărește prin promovarea acestui narativ?

Cristian Hrițuc: O prostie. Un scenariu infantil. Acest scenariu a fost dezmințit chiar de Maia Sandu. Din informațiile mele, scenariul a plecat de la niște „deștepți” din PAS, care credeau că așa îi pot spori cota președintei pe teritoriul moldovean. În Republica Moldova contează foarte mult cum ești privit în România. De aici, probabil a plecat calculul așa-zișilor strategi care au lansat scenariul în România și care cu ajutorul unora de pe aici l-au împins mult pe presă. Copilării.

Sebastian Rusu: Ce șanse dați unui plan de unire cu R. Moldova în contextul în care Ucraina ar câștiga războiul, iar Transnistria ar fi demilitarizată de ucraineni?

Cristian Hrițuc: Eu cred că la un moment dat Reunificarea se va face. Poate nu de drag, ci de nevoie. Statul moldovean nu are cum să reziste. Este un stat creat artificial și trăiește pe aparate. Dacă mâine îi tai sprijinul, moare, dă faliment. Cetățenii pleacă, emigrează. Universitățile nu mai au studenți. În curând, nu o să mai fie forță de muncă. Predicția mea e că în 20 de ani vor fi doar 3 orașe mari, iar în rural nu va mai fi nimeni.

Moldovenii văd de la zi la zi discrepanțele, diferențele dintre România și Republica Moldova. Acum pot circula, pot vedea care este nivelul de trai aici, care sunt condițiile de muncă, văd ce înseamnă să ai garanții de securitate, să fii stat NATO.

Nu trebuie însă să privim Reunificarea ca ACT, nu trebuie neapărat ca acest proces să fie precum cel din 1918. Reunificarea e un proces. Și vreți să vă spun ceva? A început din prima zi în care firmele românești au trecut Prutul, din prima zi în care moldovenii și-au recăpătat cetățenia românească. Că va mai dura 20 de ani sau 25… se poate. Dar pe termen lung Republica Moldova nu poate rezista. Îi pleacă cetățenii, cum să construiești un stat fără oameni? Are o economie la pământ. Cum să construiești o economie puternică fără forță de muncă?

Politicieni moldoveni care acum 20 de ani nu se gândeau la Reunificare, acum vorbesc despre asta ca soluție, pentru că realizează că la un moment dat lucrurile se vor rupe.

Nu e despre “dacă” e despre “când”. Puterea actuală de la Chișinău nu este unionistă, ba din contră. Nu mai există partide parlamentare unioniste în Republica Moldova. Cu toate acestea, unionismul e cotat în sondaje cu 30% . De ce? Da, o mare parte este un ”unionism pragmatic”, dar credeți că acest curent nu va mai crește când oamenii vor vedea că Republica Moldova nu are resursele să devină un stat cu condiții de viață decente?

Credeți că dintre acei 1 milion jumătate de cetățeni plecați în diaspora, care nu sunt prinși de sondaje, nu vor fi oameni care vor spune da Reunificării la un moment dat? Eu știu că în România cine plusează pe Reunificare este făcut de unii și de alții ”revizionist, naționalist de rit vechi” și ce naiba mai primesc ei pe punctaje, dar realitatea din teren e alta.

Credeți că Republica Moldova va adera la UE? Nu există niciun element optimist la acest moment, că acest lucru se poate întâmpla în următorii 10-15 ani. O declară chiar Maia Sandu. O schimbare de putere la Chișinău la alegerile din 2025 poate însemna încă o perioadă pierdută. Am detaliat pe blogul meu:  Republica Moldova și aderarea la UE. Avem de ce să fim optimiști? – Hrituc.ro.  Și să nu uităm că și raportarea țărilor din UE la momentul acela poate fi diferită. Am mai auzit și noi de la Președinta Comisiei – „Welcome București” și când a fost votul în Jai, Austria a spus „NIET”. Așadar, Reunificarea va fi la un moment dat singura opțiune.

„Operațiunea specială” declanșată de Vladimir Putin în Ucraina a arătat clar limitele Rusiei în plan militar și, în același timp, potențialul extrem de ridicat, politico-militar, al alianței nord-atlantice, mi-a declarat, în exclusivitate, într-un interviu, generalul SIE (r) Silviu Predoiu.

Sebastian Rusu: Peste aproximativ o săptămână se va împlini un an de la debutul „operațiunii speciale ruse” din Ucraina, iar Kremlinul a făcut progrese mici pe front deși în prima fază a ocupat circa 20% din teritoriul ucrainean. Cum credeți că va evolua războiul? Va avea acesta un deznodământ imediat?

Silviu Predoiu: Da, iată că se împlinește un an de la începutul războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Rezultatele acestei „operațiuni speciale” se pot măsura în procente de teritoriu ocupat de agresor, dar o asemenea abordare ar spune prea puțin despre ce se întâmplă cu adevărat în țara vecină. Mult mai realist este reflectată tragedia ce se derulează în inima Europei de numărul de vieți umane nedrept curmate, de cele 8 milioane de refugiați, de distrugerile materiale uriașe, de localitățile transformate în ruine, de visele spulberate, de turbulențele economice și financiare declanșate la nivel continental.

Cât despre o prognoză privind perspectivele de evoluție ale războiului, despre deznodământul acestuia ….. răspunsul îl găsim în precedente. Câte din conflictele militare declanșate în ultimele decenii, indiferent de motivații și justificări, s-au încheiat până în prezent? Irak, Siria, Libia, Georgia, Armenia, Afganistan și lista poate continua… Niciunul. Au devenit conflicte înghețate sau au intrat în faza de insurgență, sau de război civil…. În ultimele decenii, câte conflicte militare declanșate cu scopul de a cuceri teritorii s-au finalizat cu succesul agresorului? Niciunul.

Nu, războaiele acestui mileniu arată cu totul altfel decât ceea ce credeam că știm, nu mai vorbim de armate care se confruntă față în față, cu cel rămas în picioare pe câmpul de luptă declarat învingător iar cel învins supunându-se voinței câștigătorului, cedând teritorii sau suveranitate. Nu, nu cred că războiul din Ucraina poate fi câștigat de vreuna din părți și de altfel este și greu de imaginat cum ar putea arăta o victorie. Auzim frecvent politicieni ruși, ucrainieni sau occidentali spunând că sunt hotărâți să meargă până la capăt, dar niciunul nu ne spune cum va arăta acesta. Nu cred că va exista prea curând un deznodământ și cu siguranță nu unul imediat. De altfel, în acest moment, în comparație cu alte variante, o evoluție spre statutul de conflict înghețat începe să pară o soluție tot mai probabilă pentru războiul din Ucraina. 

Sebastian Rusu: Cât de mare este riscul de a se ajunge la un conflict Rusia-NATO pe fondul înarmării continue a Ucrainei din partea SUA și a Occidentului? Este posibil să avem un Armaggedon nuclear dacă Rusia pierde acest război?

Silviu Predoiu: În ciuda retoricii agresive a Kremlinului, este puțin probabil ca Putin să ia în calcul o confruntare militară directă, deschisă cu NATO. „Operațiunea specială” declanșată de el în Ucraina a arătat clar limitele Rusiei în plan militar și, în același timp, potențialul extrem de ridicat, politico-militar, al alianței nord-atlantice. Implicarea activă financiară, umanitară, dar mai ales militară a Occidentului în susținerea Ucrainei, vitală pentru supraviețuirea Kievului, reprezintă o provocare pe care câtă vreme nu îl amenință direct, Putin va alege să o atace doar verbal. Referitor la riscul unui Armaggedon nuclear consider că, în condițiile actualului conflict, în care loviturile de artilerie grea, bombardamentele aeriene, ciocnirile cu drone și rachete, ofensive și defensive în aceeași măsură, sunt la ordinea zilei, este mult mai prezent riscul unui accident de proporții la oricare dintre cele 15 reactoare nucleare astăzi în funcțiune în Ucraina, decât un atac nuclear declanșat premeditat.

Problema este dacă într-o asemenea situație cineva va mai avea timp să analizeze la rece ce s-a întâmplat sau va da un răspuns pe măsura a ce va presupune că s-a întâmplat. Pe de altă parte, ar trebui să nu neglijăm niciodată profilul lui Putin. Acest om care este de 24 ani conducătorul absolut al Rusiei, care a schimbat constituția de 3 ori pentru a se putea perpetua la putere, care până acum a depășit toate obstacolele, este în același timp un lider care știe însă că, la prima dovadă de slăbiciune, va fi îndepărtat. Iar pentru el nu există retragerea la o dacha confortabilă, într-o pădure de mesteceni și nici măcar exilul în vreun stat micuț, insular, la capătul lumii. Și atunci când ai de ales între viață și moarte, între pușcărie pe viață sau chiar plutonul de execuție și a rămâne la putere prin orice mijloace, opțiunea nu mai este atât de dificilă, iar butonul nuclear nu mai pare atât de departe. Căci într-o situație limită pe Putin chiar nu-l va mai interesa ce va fi după el. 

Sebastian Rusu: Ce sorți de izbândă va avea în opinia dumneavoastră ”marea ofensivă rusă” din EST în contextul în care forțele ruse nu sunt capabile să cucerească orașul Bahmut de câteva luni bune? Există varianta ca Putin să dorească să ocupe Odessa?

Silviu Predoiu: Atât timp cât Ucraina beneficiază de susținerea puternică a Occidentului, indiferent cât de mare ar fi ofensiva rusă, rezultatele pot fi în cel mai bun caz mici. Problema este însă că noi tindem să cântărim raportul de forțe în teren măsurând în centimetri pe hartă mișcările liniei frontului. Nu putem ști cât de aproape sunt rușii de obiectivele lor de etapă decât dacă acestea ne sunt cunoscute. Altfel doar speculăm. Știm ceva mai bine ce vor ucrainienii, căci ne anunță periodic Zelensky, dar în cazul ofensivei ruse doar presupunem ce urmărește. Da, Putin își dorește să ocupe Odessa, da, își dorește să ocupe și Kievul și Lvov-ul și așa mai departe până ar ocupa toată Ucraina. Asta nu înseamnă că ar vrea să o și păstreze pe toată, probabil s-ar mulțumi cu o parte, iar restul l-ar lăsa spre administrare unor „patrioți ucrainieni antinaziști”. 

Sebastian Rusu: În cazul unui atac al Rusiei asupra Moldovei, SUA și Occidentul pot să livreze armament pe două fronturi? Există în opinia dumneavoastră premisele unei lovituri de stat putiniste la Chișinău după avertismentul recent al președintelui R.Moldova, Maia Sandu?

Silviu Predoiu: Nu cred ca Rusia este interesata în deschiderea de noi fronturi în condițiile în care are dificultăți evidente în menținerea celui actual. Retorica agresivă a unor oficiali de la Kremlin la adresa Chișinăului nu este un element de noutate. Tensiunile dintre cele doua state, frecvent cu accente militare sau pe zona serviciilor au o tradiție și poate s-au acutizat, dar nu au început, așa cum unii au impresia, cu instalarea președintei Maia Sandu. În 2016, avionului ce îl aducea la Chișinău pe vicepremierul rus pentru a-l reprezenta pe Putin la ceremonia de învestire în funcție pe atunci a noului președinte moldovean, Igor Dodon, i s-a refuzat ostentativ aterizarea la Chișinău, fiind obligat să facă o escală de alimentare în regim de urgență la Budapesta, pentru a reveni ulterior la Moscova.

În 2017, în ciuda protestelor și opoziției președintelui Dodon, cinci diplomaţi ruşi au fost declaraţi „persona non grata” la Chişinău de către guvernul moldovean, același care apoi a blocat repetat rotația cadrelor militare de comandă ale Grupului Operativ al Trupelor Ruse din Transnistria. După fiecare asemenea episod au urmat amenințări furioase și promisiuni de retaliere. Adevărul este însă că și atunci, ca și acum, Rusia a avut probleme mult mai serioase de rezolvat decât Moldova, fie ea a lui Plahotniuc sau a Maiei Sandu. Cât despre o eventuală schimbare a autorităților actuale de la Chișinău, în urma unor proteste de stradă, aceasta reprezintă o evoluție posibilă, dar nu și probabilă, oricum nu pe termen scurt. Iar dacă ar avea loc nu înseamnă că ar fi neapărat o “lovitura de stat putinistă”.

Protestele de stradă și mitingurile anti-guvernamentale, la Chișinău sau aiurea, pot fi stimulate de Rusia, dar nu sunt strict apanajul influenței ruse, oamenii se revoltă uneori din pricina proastei guvernări, a sărăciei, a disperării, a deziluziei față de o putere, care promite mult și face puțin. Dacă Occidentul dorește să ajute Moldova ar trebui să o facă din timp, nu să aștepte să fie atacată de ruși. Și nu ajutată neapărat în plan militar, ci prin susținere financiară, de exemplu cu o sumă echivalentă cu cea pe care ar fi dispus să o investească, în caz de conflict, în echipamente militare. Pentru că Moldova este unul dintre cele mai sărace state din Europa, iar democrația și sărăcia nu fac casă bună….

Sebastian Rusu: Departamentul 9 din cadrul FSB a pregătit planul pentru invazia Ucrainei în 2021. De ce au eșuat rușii în primă fază a operațiunii militare în domeniul informativ? Au pierdut războiul informațiilor cu NATO pe subiectul Ucrainei?

Silviu Predoiu: Am văzut și eu o serie de comentarii publice în acest sens, însă multitudinea de date atât de generos diseminate, cu denumiri de departamente și compartimente din FSB, nume  și grade de comandanți, termene, sarcini și obiective menționate m-au făcut să le privesc cu reținere, în cel mai bun caz. Dacă discutăm însă despre eșecuri în planul “războiului informațiilor” atunci ne aflăm în fața unuia uriaș, al tuturor serviciilor de informații, nu doar al celor ruse. Iar dovada, dincolo de orice dezbatere, o reprezintă acest război, ilogic și sângeros, purtat în inima continentului european.

Pentru serviciile ruse eșecul este că nu au evaluat corect potențialul și disponibilitatea de a rezista al ucrainienilor, dar și capacitatea Occidentului de a răspunde unitar agresiunii, iar pentru structurile de informații ucrainiene, dar și pentru cele vestice măsura insuccesului este dată fie de lipsa informațiilor anticipative privind intențiile Rusiei, fie de incapacitatea de identificare și propunere către politic a unor căi alternative de detensionare a situației, înainte de a se ajunge la declanșarea conflictului. 

Sebastian Rusu: Este normală în opinia dumneavoastră divizarea lumii între putiniști și atlantiști, ca o consecință directă a acestui război? Cât mai pot sprijini militar și logistic SUA și Occidentul Kievul dacă Rusia nu dă semne de implozie?

Silviu Predoiu: Lumea se afla deja într-un proces de polarizare accentuată, între tot felul de tabere, pe tot felul de idei și principii: între cei ce susțin și cei ce contestă fenomenul încălzirii globale, între promotorii și inamicii combustibililor fosili, între globaliști și suveraniști, iar enumerarea poate continua. Războiul din Ucraina nu a făcut decât să adauge încă un criteriu pe lista prea lungă de lucruri ce ne despart, în detrimentul celor care ar trebui să ne apropie.

Problema cu acest „nou criteriu” nu o reprezintă reperul în sine, ci ușurința condamnabilă cu care se aplică această etichetă. Cât despre intervalul de timp în care Occidentul poate sprijini Kievul, nu pot da un răspuns exact, dar cu certitudine Vestul a dovedit că poate susține economic, financiar și militar efortul de război al Ucrainei mult mai mult timp decât cel în care Rusia poate identifica resurse pentru continuarea agresiunii. Evident însă, acest suport are un preț, unul ridicat, pe care politicul l-a asumat fără ezitare și pe care noi îl plătim zi de zi. 

Sebastian Rusu: Este războiul din Ucraina un pretext de a se reîmpărți lumea într-o nouă paradigmă geopolitică odată cu declanșarea „Marii Resetări” simultan cu pandemia de COVID-19?

Silviu Predoiu: Și iarăși, procesul de tranziție către o lume multipolară este unul ce a început de ceva vreme. Un imbold major în acest sens a fost dat de declanșarea tranziției către surse regenerabile de energie, chiar dacă nu asta au anticipat promotorii acestui proces. Combustibilii fosili au influențat major harta geopolitică a ultimei sute de ani. Tranziția globală de la combustibilii fosili la sursele regenerabile de energie, la rândul ei, va duce inevitabil  la o schimbare geopolitică.

Astăzi, au loc modificări fundamentale în sistemul energetic global – modificări, care vor afecta aproape toate țările și vor avea consecințe geopolitice majore. Puterea economică și implicit cea politică a petrostatelor va scădea treptat, pe măsură ce accesul la energia curată va deveni mai facil. Aceasta înseamnă că state precum Rusia și țările din Golf și-ar putea pierde statutul de puteri în geopolitica energiei, iar o asemenea evoluție poate crea instabilitate internă cu potențiale riscuri de contagiune pentru regiuni întregi. 

Revenind însă la întrebarea dvs, răspunsul diferitelor state la războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, fie el independent exprimat sau asumat în cadrul unor alianțe, a venit să confirme că ne aflăm în pragul unei lumi multipolare. Vedem mai multe centre de putere, vedem opțiuni diferite în raport cu conflictul din Ucraina, vedem că dincolo de enunțurile generale, principialiste, fiecare actor cu ambiții reale la un loc fruntaș în lumea multipolară, dincolo de alianțele mai mult sau mai puțin conjuncturale, vede în acest război o oportunitate de a-și promova propriile interese. Iar multipolarismul este, cel puțin pentru UE, o perspectivă încurajatoare.

Timpul unipolarismului a trecut, iar o noua lume bipolară ar fi una ce ar trimite UE într-un plan secundar, cu relevanță scăzută și posibilități limitate de promovare a propriilor interese. 

Dacă Rusia ar fi „inversat cursul războiului”, azi ar fi pe drumul Kievului și nu ar bate pasul pe loc, cu prețul a mii de morți, pe la Cuca Măcăii, prin sate care nici nu apar pe hărțile rutiere. Dar propaganda rusească e bine lucrată și, în ochii necunoscătorilor, reușește să mascheze faptul că, de fapt, tigrul de acum un an este redus astăzi la dimensiunile unui râs, iar până în vară s-ar putea să ajungă cam cât un motan de curte, mi-a declarat, într-un interviu, acordat în exclusivitate, colonelul (r) Tudor Păcuraru, fost șef al Biroului de Analiză Sinteză al SRI.

Sebastian Rusu: Pe 24 februarie, se va împlini un an de la invazia militară rusă în Ucraina și Kremlinul este încă departe de o victorie decisivă în teatrul de operații ucrainean. Ce înseamnă acest lucru pentru Vladimir Putin? Dar pentru clasa politică rusă?

Tudor Păcuraru: În ultimul an, Vladimir Putin a făcut o serie de afirmații, promisiuni adresate popoarelor Rusiei:

– În primul rând, că nu va fi război – ci o simplă și scurtă ”operațiune militară specială”. Dar e război! În al doilea rând – că așa-zisa ”operațiune militară specială” vizează eliberarea ucrainenilor de sub dictatura unui regim ”nazist”, deci militarii ruși vor fi primiți ca eliberatori. Când colo, întreg poporul ucrainean s-a ridicat ca unul împotriva cotropitorilor asasini, violatori și jefuitori.

– În al treilea rând, că Armata rusă a fost modernizată din temelii, deci e de neînvins. De fapt, nu a fost modernizată, ci jefuită de unii membri ai anturajului prezidențial, care și-au făcut vile în Italia, palate la Londra, iahturi în Dubai și conturi în Elveția, dar au modernizat blindatele sovietice prin … revopsire, au făcut dispărute peste un milion de uniforme, iar acum livrează pe front alimente și muniție expirate. În al patrulea rând, domnul Putin a promis că nu va decreta mobilizarea. Dar în septembrie a decretat-o, iar în ianuarie a reintrodus armata obligatorie și recrutează contingentele din urmă, începând cu 1993.

– În al cincilea rând, că popoarele Rusiei nu vor avea de suportat costul acestui război de cotropire. Când colo, întregi ramuri industriale au fost blocate ca urmare a sancțiunilor: situația industriei de automobile este grăitoare. Ca și în a doua jumătate a anilor 1990, chiar înainte de căderea lui Elțîn, peste 10% din forța de muncă activă este în concediu fără plată. Situația socială este tensionată mai ales în orașele monoindustriale.

Pentru toate acestea, cineva va plăti. Elitele economice, politice și militare n-au poftă să dea socoteală în fața popoarelor Rusiei, drept care la momentul decisiv toți vor arăta cu degetul spre Putin: el și numai el e de vină, ne-a forțat, ne-a amenințat… Exact cum s-a întâmplat cu Nicolae Ceaușescu. Iar Putin știe că ai lui îi vor închide gura și sunt convins că, în cele mai negre coșmaruri, visează zidul de la Târgoviște. Mai mult. În ultimul an, Vladimir Putin a făcut o serie de afirmații, promisiuni adresate liderilor străini. Știm astăzi că i-a declarat liderului chinez, domnul Xi Jinping, că nu va invada Ucraina. L-a mințit de la obraz. La fel, i-a mințit în față și pe liderii Uniunii Europene. Domnul Putin l-a asigurat pe fostul prim-ministru israelian, Naftali Bennett, că nu îl va asasina pe președintele Zelenski. Dar a organizat 12 tentative de asasinare.

Ca urmare, domnul Putin e astăzi o povară pentru Rusia. Mai devreme sau mai târziu, armele își vor spune cuvântul. Fie că Rusia învinge sau e învinsă, formalizarea juridică a verdictului armelor implică niște înțelegeri. Dar cine va risca să semneze ceva cu un mincinos patologic? Din recentele relatări ale fostul prim-ministru israelian reiese indirect că exact acest aspect – credibilitatea nulă a domnului Putin în fața Franței, Germaniei și Statelor Unite – a blocat și blochează orice negociere. Urnirea din impas cere debarcarea acestui individ, care a pierdut principalul atribut al unui lider: credibilitatea.

Sebastian Rusu: Victoria grupării mercenarilor Wagner de la Soledar ar putea schimba cursul ofensivei militare ruse din Donbass? Când ar putea începe în opinia dumneavoastră „marea ofensivă rusă” mult clamată în presa mainstream occidentală?

Tudor Păcuraru: Să punem lucrurile într-o perspectivă concretă. Înainte de război, Soledar avea 20.000 de locuitori: o comună mai mare, cam cât Buftea. Pentru a cuceri această localitate, Grupul Wagner a luptat mai bine de o lună și a pierdut 5.000 de morți și 15.000 de răniți. Chiar și pentru bloggerii militari ruși este evident că mercenarii au fost deliberat folosiți ca și carne de tun, pentru a mai diminua puterea și tupeul șefului lor, domnul Evghenii Prigojin. Că prea se obrăznicise dânsul, de ajunsese să critice conducerea Armatei și chiar pe președintele Putin! Propaganda Kremlinului încearcă să ne prezinte aceasta drept o ”mare victorie”; de fapt, costul exorbitant al acestei victorii mărunte tocmai determină, precum vom vedea, o reorientare strategică a Rusiei.

În realitate, de mai bine de o lună de zile Armata rusă atacă pe frontul din Doneț ținte punctuale, că mai mult nu are putere să facă. Acum un an, Rusia lansa un atac concentric asupra Kievului, cu trei Armate blindate: 180 de batalioane! Acum, pe prima pagină a ziarelor e ofensiva Pavlivka – Vuhledar: două sate, cam cât Bobolia, respectiv Cocorăștii Căplii. Pe acest front de 5 kilometri luptă, de vreo 40 de zile, cele 6 batalioane ale Brigăzii 155 infanterie marină a Flotei ruse de Pacific. Și nu răzbesc! În perioada noiembrie 2022 – ianuarie 2023, Armata rusă a desfășurat operațiuni pregătitoare pentru preconizata ”Mare Ofensivă”.

Primul obiectiv operativ a fost extinderea ariei ocupate din Doneț, astfel încât să constituie un cap de pod, de unde trupele ruse ar amenința aripa stângă a dispozitivului ucrainean din Zaporojie. Fiindcă toată lumea e de acord că, în mai-iunie, ucrainenii vor declanșa în Zaporojie o ofensivă, încercând să ajungă la Marea de Azov, la autostrada M14, pentru a tăia în două frontul rusesc. Extinzând capul de pod Doneț, Armata rusă ar amenința cu o învăluire dinspre nord-est, dinspre Izium spre Dnipro, aripa stânga a preconizatei ofensive ucrainene, zădărnicind-o. Dar acum un an Armata rusă, pe atunci mult mai puternică, cu moralul intact, nu a reușit să ocupe orașul Dnipro; chiar nu văd cum ar putea să reușească acum, când ocuparea fiecărui sătuc îi cere un efort vădit sfâșietor…

Al doilea obiectiv operativ este reluarea controlului asupra magistralei feroviare care pornește din Doneț și coboară, prin Tokmak și Melitopol, spre Crimeea. În prezent această magistrală feroviară e inutilizabilă, fiind în bătaia artileriei ucrainene în zona nodului feroviar Volnovaka. La Moscova se evoca iminența unei ofensive mărețe, cu 300.000 de militari, dar pentru aceasta ar fi nevoie de peste un milion de tone de furnituri: muniție, combustibil, alimente, piese de schimb. De aceea, controlul asupra magistralei feroviare e strict necesar. După mult râvnita străpungere a defensivei ucrainene, pentru a exploata succesul, Armata rusă ar avea nevoie zilnic de 40.000 tone de furnituri: 25 de trenuri a 20 de vagoane! Axa logistică existentă, autostrada M14, Doneț – Crimeea prin Melitopol, asigură abia o treime din necesar. Iar să arunci cu 40 de kilometri spre vest liniile ucrainene, în sud-vestul Donețului, e un vis prea frumos: Armata ucraineană luptă de 8 ani în zonă și a avut timp berechet să fortifice acest aliniament. Fiecare kilometru cucerit îi costă pe cotropitori mii de vieți.

Pentru preconizata ”Mare Ofensivă”, Rusia avea două ferestre de oportunitate: fie înainte de luna martie, fie după 1 aprilie. În martie, în Ucraina are loc dezghețul, care transformă drumurile și câmpiile în mări de noroi. Timp de 3 – 4 săptămâni orice operațiune militară la scară mare devine imposibilă. E deja limpede că fereastra de oportunitate din februarie e pe cale să fie ratată: în lipsa căii ferate, rezervele logistice nu au putut fi constituite și chiar dacă Armata rusă sparge frontul și-i împinge vreo 40 de kilometri spre vest pe ucraineni (ceea ce pare greu de crezut), tot nu va putea menține noile poziții, fiind imposibil să aprovizionezi 90 de regimente peste o mare de noroi. Rămâne deci ofensiva din aprilie – mai. Aceasta va putea începe la 20 – 30 de zile după deblocarea magistralei feroviare!

Pe măsură ce se apropia primăvara, preconizata ”Mare Ofensivă” a Rusiei a intrat într-un cerc vicios: pentru a arunca spre vest liniile ucrainene fortificate, deblocând magistrala feroviară, ar fi nevoie de 300.000 de militari, dar o ofensivă de asemenea amploare nu poate fi susținută fără magistrala feroviară. Ale cărei linii au fost demontate, încă din 2018, pe kilometri buni, și în prezent nu pot fi reconstruite, fiindcă se află în bătaia artileriei ucrainene.

Datele de cercetare confirmă că domnul Putin a înțeles ceea ce Marele Stat Major rus se chinuie din 16 decembrie să-i explice: preconizata ”Mare Ofensivă de iarnă” e un plan fără sorți de izbândă. Ca urmare, în ultimele zile se remarcă intrarea treptată în defensivă a direcției operative Doneț – Zaporojie și o concentrare de forțe ruse în nordul provinciei Luhansk, în zona Kremina – Liman, unde legăturile feroviare ruse sunt intacte. E de așteptat ca, în preajma zilei de 24 februarie, de acolo să pornească o ofensivă limitată, ”de prestigiu”, pe care Kremlinul va încerca să o prezinte ca ”atac asupra Kievului”. Liderii Rusiei își pun speranța că asta-i va determina pe ucraineni să reia negocierile, acceptând cedarea Donbass și Crimeii.

Dar ucrainenii cunosc deja acest nou plan, știu că șocul inițial va fi puternic, dar după 12 – 14 zile ofensiva rusă va încetini puternic pe fond de dezgheț și insuficiență logistică. Timpul curge în favoarea ucrainenilor, care nu au intenția să negocieze, se vor retrage treptat, prin luptă, măcinându-i pe ocupanți, până când liniile rusești de aprovizionare vor fi suficient de lungi și fragile ca să nu mai poată fi ținute cu efectivele rusești disponibile. Va urma, în mai, o nouă înfrângere – posibil ultima din dezastruoasa carieră de lider militar a domnului Putin.

Sebastian Rusu:Tancurile se dovedesc a fi decisive pe câmpul de luptă de mai bine de 100 de ani, dar numai când sunt susținute de infanterie, artilerie și forță aeriană. Ar putea cele 300 de tancuri care vor fi donate Kievului de Occident să schimbe cursul războiului fără avioanele F-16?

Tudor Păcuraru: În războiul modern, pentru a-și realiza scopurile, comandantul are la dispoziție două unelte: manevra de foc și manevra de forțe. Ele se completează reciproc: când nu ai suficientă muniție pentru a efectua manevre de foc, recurgi la atacuri în ”valuri umane” și concentrezi sute de mii de recruți. Prin mobilitate și forță de foc, operațiunile de tancurile se situează undeva la mijloc între manevra de forțe și manevra de foc. De aceea, eficiența maximă de obține folosind tancurile ca ”liant” între puterea de foc (artilerie, aviație de asalt) și puterea efectivelor (infanterie). În războiul modern, covârșitoarea majoritate a manevrelor sunt de fapt operațiuni de arme întrunite: artilerie autopropulsată, aviație, tancuri și infanterie mecanizată, pentru a ține pasul cu tancurile. 

Armatele moderne au doctrine operaționale complexe, specifice – de aceea, și operațiunile de arme întrunite au un conținut diferit, de la o armată la alta. În consecință, și tancurile sunt gândite pentru utilizări diferite, în funcție de doctrina militară a țării care le fabrică și/sau le utilizează.  

Un exemplu în acest sens este tancul britanic Challenger-2. Este singurul tanc modern al cărui tun are țeavă ghintuită. Restul – tancurile germane, rusești, americane etc. – au tunuri cu țevi lise, adaptate proiectilelor de mare viteză, cu efect perforant. Britanicii au preferat altă soluție, fiindcă în doctrina lor tancul nu va lupta neapărat cu alt tanc, ci va angaja și alte tipuri de ținte, spre exemplu va ajuta la spargerea aliniamentelor fortificate. Tunul ghintuit are o mare precizie și proiectilul își menține energia la distanțe mai mari: Challenger-2 deține recordul mondial la vânătoarea de tancuri rusești T-72, cu … 5.100m. În ofensivă sau contraofensivă, chiar și un număr limitat de tancuri Challenger va putea angaja prin tragere directă de la 4.5 … 5 km. cazematele rusești construite în ultimele luni, rămânând înafara razei eficiente de acțiune a tancurilor rusești și a majorității sistemelor de rachete ghidate antitanc.

Concepția americană e diferită, inspirată din tacticile aplicate de Afrika Korps în al doilea război mondial: un pumn blindat care curăță terenul de mijloacele antitanc ale inamicului, deschizând drumul infanteriei mecanizate cu echipament relativ greu, care distruge celelalte ținte de pe teren. De aceea, accentul este pus pe blindaj. În 2003, în Irak, Statele Unite au angajat peste 2.000 de tancuri M1A1 Abrams, din care au fost pierdute 9: 7 distruse chiar de americani, care le-au confundat cu inamicul, și 2 avariate, pe care echipajul le-a aruncat în aer ca să nu cadă în mâinile inamicului. Niciun tanc ABRAMS nu a fost distrus de irakieni! Viteza (60 Km/h )și puterea (1500 CP) permit acestor monștri de 63 de tone să se apropie fulgerător de inamic, să supraviețuiască primei salve și, până să reîncarce dușmanul, să ajungă la o distanță letală. Recordul de eficiență a fost obținut tot în Irak, unde un proiectil de ABRAMS a trecut prin valul de nisip de 4m, a trecut de blindajul frontal al unui T-72B, a traversat rezervorul de motorină și camera de luptă și s-a oprit în blocul motor al tancului rusesc. Corect folosită, chiar și numai o companie de asemenea blindate, lucrând în cooperare cu mașinile de luptă a infanteriei M2 Bradley, poate schimba rapid și decisiv soarta bătăliei la nivel tactic, adică în zona de exploatare a rupturii.

În ce privește tancurile Leopard, înainte de Leo-2, cu tun de 120 mm, cele mai multe state NATO au avut în dotare, în Războiul Rece, tancuri Leo-1, cu tun ghintuit de 105 mm. Astăzi, aceste tancuri proiectate de Porsche în anii 1960 sunt în conservare, fiind considerate depășite. Curând vor pleca în Ucraina. Da, sub aspectul blindajului (oțel omogen) sunt depășite, dar tunul L7, cu sistem de stabilizare Cadillac, străpunge 450 … 500 mm oțel – deci e mai mult decât eficient împotriva tancurilor din familia T-72. În plus, pe câmpul de luptă din Ucraina operează, în prezent, un număr semnificativ de tancuri sovietice de generație veche, T-62, pradă ușoară pentru Leopard-1. Iar în Ucraina vor ajunge și urmașele lor, Leopard – 2, special proiectate să vâneze tancurile rusești din generația actuală.

300 de tancuri și câteva sute de mașini de luptă a infanteriei vor permite Ucrainei ca, până la bătălia decisivă din mai – iunie, să constituie trei brigăzi blindate performante, dar și cu o gamă de capabilități de care agresorul rus nu dispune. Dar vor fi, evident, probleme de mentenanță inerente unei dotări atât de diverse.

Operațiunile de arme întrunite se desfășoară, de obicei, în cooperare cu aviația de atac și sub acoperirea aviației de vânătoare. Totuși, în mare măsură, pe o arie restrânsă, artileria de precizie și mijloacele antitanc moderne pot suplini aportul aviației de atac, iar sistemele antiaeriene actuale pot asigura un grad semnificativ de acoperire antiaeriană, chiar dacă pe hârtie aviația agresorului este mai numeroasă. Exact de aceea, Germania a furnizat Ucrainei muniție antitanc SMART de 155 mm pentru obuzierele autopropulsate PzH 200 și va furniza sisteme antiaeriene Patriot.

În plus, sprijinul aerian în operațiunile de arme întrunite trebuie să fie oportun și adaptat mișcării rapide a blindatelor. Presupun că, până în vară, Statele Unite vor livra Ucrainei primele loturi de rachete GLSDB, cu rază de acțiune 150 km. Rusia va trebui să renunțe la aerodromurile de campanie, situate în apropierea liniei frontului. Iar atunci când trupele ruse vor solicita sprijin aerian, va trece cam o jumătate de oră până când acesta va putea sosi. Bătăliile de blindate la nivel de batalion nici nu durează atât! Trimiterea de F-16 în Ucraina cere constituirea unei infrastructuri de întreținere și utilizare, instruirea tehnicienilor și piloților. Durează. Având în vedere situația operativă, nu consider fezabil ca, în următoarele 6 luni, efective semnificative de aeronave F-16 să intre în dotarea Ucrainei. Se va încerca rezolvarea problemei prin alte mijloace.

Sebastian Rusu: Rusia, cu o economie „de mărimea celei a Italiei”, nu doar că a supraviețuit sancțiunilor economice impuse de UE, dar a inversat cursul războiului astfel încât asistăm la bătălii lente și sângeroase de uzură. Cât va mai putea rezista regimul de la Kremlin și implicit economia rusă? Am putea asista la o debarcare a regimului lui Vladimir Putin?

Tudor Păcuraru: Dacă Rusia ar fi ”inversat cursul războiului”, azi ar fi pe drumul Kievului, și nu ar bate pasul pe loc, cu prețul a mii de morți, pe la Cuca Măcăii, prin sate care nici nu apar pe hărțile rutiere. Dar propaganda rusească e bine lucrată și, în ochii necunoscătorilor, reușește să mascheze faptul că, de fapt, tigrul de acum un an e redus astăzi la dimensiunile unui râs, iar până în vară s-ar putea să ajungă cam cât un motan de curte…

Aceeași propagandă maschează, cu destulă abilitate, starea actuală a economiei ruse. Realitatea este alta. În vară, cu prilejul Forumului Economic Internațional de la St. Petersburg, German Gref, fost ministru al Economiei, directorul general al celei mai mari bănci din Rusia, SBERBANK, a declarat că sancțiunile economice opriseră deja jumătate din exporturile și importurile Rusiei, iar traficul maritim se redusese de 6 ori: ”Acesta este o amenințare pentru 15% din produsul intern brut al țării, cea mai mare parte a economiei este sub foc”. În opinia sa, economia Rusiei ar putea avea nevoie de un deceniu pentru a reveni la nivelurile anterioare sancțiunilor. Iar viceprim-ministrul Dmitri Cernișenko a insistat asupra înapoierii tehnologice a Rusiei, care creează dependență economică de străinătate. În aprecierea sa, trecerea la tehnologia autohtonă este ”dureroasă”: „Intrăm în competiție cu companii multinaționale care ne-au luat-o înainte cu generații întregi.”

Dacă aprofundăm remarcile domnului viceprim-ministru, constatăm că Rusia de azi, spre deosebire de Uniunea Sovietică, este o economie globalizată. Iată spre exemplu situația industriei petroliere. Între anii 1993 și 1999, producția de țiței a Rusiei s-a situat în jurul valorii de 6 milioane de barili pe zi. În 2000 – 2004, producția a crescut abrupt: +50% în numai 4 ani. Apoi, între 2014 – 2022, în pofida sancțiunilor ce au urmat anexării Crimeii, producția s-a situat permanent peste 10,5 milioane barili/zi. Creșterea s-a realizat prin evoluția tehnologiilor de prospectare, forare și exploatare, ca urmare a ridicării embargoului tehnologic.

Rusia a avut acces la tehnologiile celor trei mari companii care sunt liderii mondiali în domeniu:  HALLIBURTON, SCHLUMBERGER – CAMERON și BAKER – HUGHES. Sunt companii americane, cu zeci de mii de angajați, prezente în peste 70 de țări și cu venituri anuale de peste 20 miliarde $, capabile de investiții costisitoare în cercetare. Și au plecat din Rusia!

Dependența industriei petro-gazeifere ruse de tehnologiile deținute de aceste trei companii este comparabilă cu dependența tehnologică a căilor ferate ruse de ALSTOM – BOMBARDIER – SIEMENS – KNORR-BREMSE, iar a agriculturii ruse de JOHN DEERE și CLAAS. În domeniul aviației, BOEING și AIRBUS nu mai furnizează piese de schimb; Kremlinul a răspuns confiscând 400 de avioane în leasing (8 miliarde $), din care o parte au devenit donatoare de piese de schimb. În decembrie 2022, numărul de avioane în exploatare scăzuse deja cu 35%.

Ilustrativ e cazul industriei ruse de automobile, care are 600.000 de angajați și dă de lucru la aproape 3 milioane de persoane din industria orizontală. În 2001, FORD a fost prima companie multinațională care a investit 150 milioane $ și a început să construiască automobile în Rusia. În 2002, companiile străine au fabricat în Rusia 11.000 de automobile, dar în 2007 ajunseseră la 456.500! În 2016, opt mari producători străini ( RENAULT, VW, KIA, HYUNDAI, TOYOTA, MERCEDES, FORD și GM) realizau 63% din producția rusă de automobile. În mai 2022, toate aceste firme s-au retras din Rusia, iar producția de automobile a căzut cu 60%. Milioane de angajați au fost afectați. În orașul Togliatti, unde se află cel mai mare producător rus de autoturisme, AvtoVAZ, retragerea acționarului principal, Renault-Nissan, a însemnat trimiterea celei mai mari părți a muncitorilor în șomaj tehnic, cu 2/3 din salariu – circa 150$ pe lună.

Dincolo de propaganda Kremlinului, cifrele, faptele vorbesc de la sine. Iată spre exemplu situația Uzinelor MOTOVILIKHA din Perm, singurul producător pentru tunurile de tanc și pentru obuzierele 2S19. În 2011, uzinele au achiziționat de la GFM – Steyr (Austria) o linie modernă de forjare radială a țevilor de tun. În 2014, după invadarea Crimeii și sancțiunile internaționale, linia de forjare austriacă a rămas fără piese de schimb și consumabile, iar fabrica de țevi de tun a intrat în faliment (2018).

Nu trebuie însă să considerăm că starea economiei, cu ecourile sociale aferente, ar fi un factor primordial și direct de instabilitate a regimului. Nu prin demonstrații de stradă, ci prin lovitură de Stat va cădea Regimul Putin. Dacă însă, în economie, lucrurile continuă tot așa, situația va deveni cauza principală a destrămării Federației Ruse: regiunile mai competitive, cu posibilități de export și cooperare, vor profita de slăbiciunea Moscovei pentru a-și croi propriile debușee, spre China, Europa și Asia Centrală. Așa cum remarca recent economistul Daron Acemoglu (MIT), Rusia este un Imperiul extractiv: metropola, Moscova, supraviețuiește numai controlând strict schimburile provinciilor cu străinătatea, ceea ce-i permite să-și însușească peste 40% din profit. Când acest control, în prezent serios șubrezit, se va prăbuși, va dispărea și Imperiul neo-țarist pe care se străduiește în zadar să-l refacă Regimul Putin.    

Sebastian Rusu: În lipsa unor tratative de pace de pe axa Kiev-Kremlin, Occidentul și SUA ar putea depăși liniile roșii în războiul ruso-ucrainean prin sprijinul militar cu armament modern de ultimă generație. Am putea asista și la un scenariu nuclear care să ducă la Armageddon?

Tudor Păcuraru: La jumătatea lunii ianuarie, eram singurul, din presa românească, care scriam că fuseseră negocieri de pace, pe linia SUA – Germania – Belarus – Ucraina – China, iar aceste tatonări secrete eșuaseră pe fondul lipsei de credibilitate a domnului Putin. Iată, acum câteva zile fostul prim-ministru israelian, Naftali Bennett, a relatat despre aceste negocieri, dându-mi dreptate: au eșuat pe fondul lipsei de credibilitate a domnului Putin.

Domnul Putin nu este în poziția de a stabili ”linii roșii”: azi zice una, mâine zice alta. Nu poți să-l iei în serios. Iar de când președintele Xi Jinping i-a atras atenția să nu se mai joace cu amenințările nucleare, fiindcă indirect implică China, văd că dânsul a renunțat să mai amenințe cu al Treilea Război Mondial.

În ce privește armele nucleare tactice (rușii le spun ”non-strategice”), în 2010, Rusia mai avea numai 1.350 asemenea arme active. Două treimi păzesc țărmurile pustii ale Peninsulei Kamceatka, să țină la distanță flota americană. O treime – deci circa 450 – e în dotarea forțelor aeriene ”de front”: bombardiere Su-24M2, vechi de 50 de ani. Cine știe de ce, majoritatea acestora sunt în bazele militare situate de-a lungul frontierei cu China. Mai sunt câteva sute de arme destinate unor vectori scoși din uz, precum rachetele tactice OTR-21 «Точка». Dar nimeni nu riscă să pună o ogivă nucleară pe o rachetă expirată. Foarte puține – circa 70 cu totul – sunt în dotarea forțelor terestre: ogive pentru rachetele Iskander-M.

Deci, numai 70 de arme active în Rusia europeană. Această situație are cauze istorice: la lovitura de Stat din 1991, comandantul Forțelor Terestre, gl. Varennikov, a reușit să dobândească control independent asupra armelor nucleare tactice. Și a ordonat desfășurarea și activarea lor, fiind oprit în ultimul moment. De atunci, Kremlinul consideră ”nesănătos” ca același general să aibă sub autoritatea sa tancurile și armele nucleare. Arsenalul nuclear tactic terestru a fost redus la minimum și e retras în arsenale. În cazul specific al Ucrainei, singurele arme nucleare care ar fi disponibile sunt cele 10 – 12 ogive nucleare substrategice pentru rachetele Iskander, păstrate în 3 arsenale ”Tip S” de la graniță: FBKr–18 (Briansk), FBKr–45 (Voronej) și FBKr–22 (Belgorod). NATO cunoaște aceste amplasamente și le supraveghează permanent: acesta e sensul asigurărilor periodice că ”Rusia nu și-a schimbat postura nucleară”. Iar Rusia știe bine cum stau lucrurile.

În mod ciudat, amenințarea nucleară la adresa Ucrainei s-a bazat tocmai pe acest segment foarte redus și din ce în ce mai demodat al arsenalului nuclear substrategic. Și despre care experții ruși, ca și cei americani, sunt de acord că va fi în curând retras din dotare de ambele țări și înlocuit cu arme de mare precizie, non-nucleare, hipersonice. Fiindcă, din multiplele simulări efectuate în ultimele decenii, și unii și alții știu că folosirea armei nucleare, chiar și substrategice, s-ar solda cu izbucnirea unui război nuclear global.

În plus, folosirea armei nucleare nu ar impulsiona nicicum realizarea scopurilor operativ-strategice ale Rusiei în Ucraina. Din contră! Aceste arme erau concepute pentru a sparge apărarea NATO în Câmpia vest-europeană, pentru a distruge diviziile blindate americane, în contra-atac. În Ucraina, confruntările se dau la scară mică: vei folosi oare o armă nucleară pentru a ”elibera” Cuca – Măcăii – Vuhledar? Cu riscul ca Adunarea Generală a ONU să voteze o rezoluție de tip Coreea? Permițând desfășurarea în Ucraina de forțe de interpunere cu ”tot tacâmul”: zonă de interdicție aeriană și balistică, ca în Balcani sau în Irak. Asta ar aduce  NATO pe frontierele Rusiei: șah mat, terminus pentru Regimul Putin.

Sebastian Rusu: Cum vor juca în opinia dumneavostră în relația cu Vladimir Putin: Evgheni Viktorovici Prigojin (șeful grupării paramilitare Wagner) și Ramzan Ahmatovici Kadîrov (președintele Republicii Cecenia), doi vectori puternic implicați în război și critici visavis de eșecurile forțelor ruse de pe front?

Tudor Păcuraru: Domnii Kadîrov, respectiv Prigojin au avut fiecare câte un rol bine definit, repartizat de la Kremlin. Rusia a dorit să demonstreze lumii că motivele sale de cotropire a Ucrainei sunt ”întemeiate”. Pe vremea Uniunii Sovietice, asta se făcea prin prezența mai mult decorativă a trupelor bulgare, ungare și poloneze la ocuparea Pragăi. Acum, domnul Putin nu a reușit să convingă nici măcar pe vasalul său, președintele belarus Lukașenko, să participe la agresiune. Cu Kadîrov a fost mai simplu: colaboraționist vechi cu ocupanții ruși din Cecenia, a fost suficient să i se ordone să vină în Ucraina și a executat întocmai, la timp. Valoarea reală a combatanților ceceni s-a dovedit a fi derizorie, dar prezența lor dă ”culoare locală” și aspect ”internaționalist” unei aventuri militare din ce în ce mai compromise. În ultima vreme, kadîroviții și-au ieșit din rol, s-au apucat să violeze jurnaliste, ceea ce compromite suplimentar aventura militară rusă.

Rolul domnului Prigojin a fost altul: furnizor de carne de tun. Tacticile standard ale Armatei ruse, moștenite de la sovietici, se bazează pe acceptarea unor pierderi umane însemnate. Spargerea frontului inamic era prevăzută să se realizeze cu batalioane de pedeapsă. Ai violat, ai tâlhărit, ai comis alte crime de război? Ai acum prilejul să îți speli vina în sânge. Poate că aceste procedee, datând din vremurile staliniste, ar fi încă acceptabile pentru popoarele Rusiei, în cadrul unui război de apărare. Dar războiul din Ucraina e de agresiune, chiar și populația Rusiei știe asta. Și să trimiți rezerviștii la moarte sigură, în batalioane ”de șoc”, prezintă risc de destabilizare socio-politică. De aceea au fost aduși pe scenă Prigojin și ”voluntarii” săi, recrutați de prin pușcării: boasca societății, nimeni nu-i va regreta. Dar în ultima vreme și wagneriștii și-au ieșit din rol, au devenit un factor de risc.

 Semnalul de alarmă a sunat la Kremlin odată cu bătălia de la Soledar. Wagner a trimis acolo circa 50.000 de mercenari. 5.000 au murit, 15.000 au fost răniți, pe front mai sunt 10.000 – unde sunt restul de 20.000? Luat la întrebări, domnul Prigojin a declarat că nu are o evidență exactă a efectivelor. Adică, nu știe câți mercenari plătește lună de lună! Confruntat cu acest răspuns neverosimil, mai acum câteva zile Kremlinul a interzis domnului Prigojin noi recrutări din penitenciare și a cerut structurilor din teritoriu ale Ministerului de Interne să alcătuiască discret o listă a pușcăriașilor reveniți de pe front la încheierea contractului și să-i supravegheze. De ce îi este frică domnului Putin?

Păi îi e frică de o lovitură de Stat în stil rusesc. Strategia sovietică a loviturii de Stat a fost pusă la punct în toamna anului 1956 de Iuri Andropov, pe atunci ambasador la Budapesta. Confruntat cu revolta populației, guvernul Ungariei, condus de Nagy Imre, a început să cedeze, cerând retragerea trupelor sovietice din țară și ieșirea din Pactul de la Varșovia. Guvernul Nagy Imre trebuia dat jos, ceea ce era relativ ușor – dar cum să-i faci pe unguri să accepte un nou guvern, slugarnic față de Moscova? Păi mai întâi au apărut la Budapesta câteva zeci de grupuri înarmate, teroriste, care s-au pus pe spânzurat și împușcat ”securiști” și ”comuniști”. Oricine putea fi denunțat ca ”securist” sau ”comunist” și executat pe loc, ceea ce a înspăimântat populația. Iar atunci la radio s-a auzit vocea lui Kadar, care a promis că va veni pe tancurile sovietice să readucă liniștea, să izgonească din Ungaria cei „35.000 de horthyşti“, pasă-mi-te sosiți din Germania, care linșau oameni nevinovați. Atunci s-a produs o fisură și revoluționarii antisovietici au pierdut o bună parte din sprijinul popular. Mărturii contemporane arată însă că grupurile teroriste erau alcătuite din persoane care nici măcar nu vorbeau bine ungurește, dar ”trăgeau din orice poziție”. Nu degeaba ambasadorul Andropov, la terminarea misiunii în Ungaria, a fost numit președinte al KGB.

La fel, după rețeta Andropov, s-au desfășurat lucrurile și la Revoluția Română din 1989. A fost relativ ușor să-i bagi pe Ceaușești într-un elicopter și să-i trimiți spre temnița de la Târgoviște. Mai greu a fost să-i determini pe români să accepte pe Prietenul lui Gorbaciov! Să ne amintim: la prima ieșire publică, cea de la balconul fostului CC, Ion Iliescu a început cu ”dragi tovarăși!” și a fost huiduit. Iar atunci au intrat în scenă grupuri înarmate, teroriștii care ”trăgeau din orice poziție”. O parte, ca și la Budapesta, erau trupe Spețnaz venite de peste hotare. Iar o parte erau născocirea ciurdei de generali trădători a lui Nicolae Militaru, care se înstăpânise pe Ministerul Apărării Naționale. Singura diferență: în 1956 la Budapesta fuseseră „35.000 de horthyşti“, în 1989 au fost, zău, „35.000 de securişti“. Iar la 20 mai 1990, Prietenul lui Gorbaciov, sosit pe tancurile Armatei ca să ne ”salveze de teroriști”, a câștigat alegerile cu 85% din voturi.   

E de presupus că după aceeași rețetă KGB se vor petrece lucrurile și în Rusia, în vară, după încă o înfrângere militară în Ucraina. Brusc vor apărea la Moscova cei 20.000 de criminali înarmați ”dispăruți” de pe frontul de la Soledar, care vor înspăimânta populația cu atrocitățile lor. Temător pentru propria siguranță, cum îl știm, domnul Putin va lua un elicopter care-l va lăsa nu la aeroportul Vnukovo, ci undeva pe lângă Târgoviștea rușilor. Iar între timp, Prietenul Poporului, primarul Moscovei, Serghei Sobianin, va cere Glorioasei Armate Ruse să apere ”ordinea constituțională” împotriva bandiților wagneriști și kadîroviți. Generalii vor scoate tancurile pe stradă, vor împușca o mie-două de ”teroriști”, iar la alegerile anticipate Salvatorul Rusiei, sosit pe tancurile Armatei, va câștiga cu 85% din voturi. Exact ca Ion Iliescu la 20 mai 1990: rețeta e aceeași.   

Sebastian Rusu: Dacă forțele ruse vor declanșa cu succes o mare ofensivă spre Kiev –Odessa-Bugeac-Transnistria, am putea asista în opinia dvs. la o implicare directă a SUA în conflict?

Tudor Păcuraru: Păi să vedem. Acum un an, Marea Ofensivă spre Kiev a fost planificată exact pe șablonul intervențiilor sovietice de la Praga (1968) și Kabul (1979). Agenți KGB au sosit în toiul nopții, au pus stăpânire pe turnul de control și au ghidat la aterizare avioanele grele, IL-76, aducând trupele de aerodesant. Care odată ajunse la sol, au luat-o spre principalele instituții ale Capitalei, unde au arestat și/sau executat liderii locali. Abia la acel moment diviziile de tancuri de gardă au început să treacă frontiera, neașteptând ripostă: conducerea locală era neutralizată.

Unde sunt azi agenții KGB, din vreme trimiși cu misiunea să ocupe turnul de control de la Aeroportul Kiev-Hostomel? Au fost lichidați de SBU chiar în ușa aeroportului. Și unde sunt diviziile de aerodesant? Sub brazdă, pe câmpiile Ucrainei. Dar diviziile de tancuri de Gardă? După ce au pierdut aproape 1.700 de tancuri, 2.000 de mașini de luptă a infanteriei și 770 de alte blindate, rămășițele lor se luptă săptămâni în șir pentru câte un sat prăpădit din Doneț.

Adică, ce n-au reușit să facă acum un an diviziile de elită, profesioniste, crema Armatei ruse, vor reuși la primăvară diviziile de rezerviști sumar reinstruiți, dotați cu tancuri de pe vremea lui Hrușciov și echipați cu cizme de gumă, că bocancii au fost furați? În plus, după ce brigăzile de infanterie marină au fost decimate pe la Soledar, resturile lor vor sosi la Odessa, cu toate cele 6 nave de debarcare de care dispun, cea mai nouă datând din 1988? Adică, cu 1800 de militari, că atât e capacitatea navelor, vor cuceri deîndată Odessa, oraș pe care în 1941 Armata română l-a cucerit, în 100 de zile, cu 340.000 de militari? Păi asta ar fi o minune dumnezeiască de asemenea calibru, că Preafericitul gl. Kiril al Moscovei ar fi îndreptățit să-i sanctifice imediat pe domnii Putin și Șoigu!   

Dar oare domnul Putin ar risca o nouă înfrângere pentru a recompensa fidelitatea Transnistriei față de Ideea Rusă? Care ”fidelitate”? La Tiraspol și Râbnița, zeci de mii de tineri au pașaport rusesc în buzunar. Dar, de la declanșarea mobilizării, nici măcar unul nu s-a prezentat la recrutare! Deși e atât de înălțător să mori pentru Vuhledar… Iar domnul Putin le-a recompensat patriotismul tăindu-le gazul, apoi electrica, și înfine nemaiplătind pensiile, începând cu 1 ianuarie 2023.  

Sebastian Rusu: Corupția de la nivelul regimului militar al președintelui Volodimir Zelenski și modul cum a anihilat legislativ drepturile și libertățile minorităților naționale va afecta pe termen mediu și scurt sprijinul SUA și al Occidentului?

Tudor Păcuraru: Cred că nici Occidentul, nici SUA nu își fac iluzii: Ucraina este, în fond, o țară similară cu alte State din Europa Centrală și de Est care, în ultimele decenii, au făcut tranziția de la economia comunistă la economia de piață. Ucraina efectuează tranziția mai târziu, datorită apartenenței sale la spațiul ex-sovietic.

Să urmărim mecanismul. Eliberate parțial din chingile Statului, elitele sovietice hrăpărețe ale Epocii Gorbaciov ajunseseră demult la concluzia că, fără Partidul Comunist și KGB, s-ar descurca mult, mult mai bine. Când câțiva nătângi din Armată și Servicii au încercat să-l dea jos pe Gorbaciov, în 1991, aceste elite hrăpărețe au profitat pentru a demola sistemul sovietic, iar în anii care au urmat s-au îmbogățit în umbra lui Boris Elțîn, apoi a lui Vladimir Putin.

Exact la fel s-au petrecut lucrurile și la Kiev. Când Imperiul Sovietic s-a poticnit, elitele hrăpărețe locale au scăpat de chingile Partidului și KGB, îmbogățindu-se propulsate de valul resurecției naționalismului ucrainean, în umbra președinților Kravciuc (1991 – 1994) și Kucima (1994 – 2005).

Descendentă a lobby-urilor agrare, comerciale și industriale ale epocii sovietice, oligarhia ucraineană de tranziție a evoluat în strânsă legătură cu oligarhia rusă de tranziție: au rădăcini comune. Având acest sprijin extern, oligarhia de tranziție ucraineană a reușit în mare măsură să blocheze îndelung accesul intereselor Occidentului, pentru a menține Statul în acea zonă crepusculară, de corupție și trafic de influență, care-i era atât de profitabilă. Dar, ca urmare a maturizării treptate a noului Stat ucrainean, a apărut o contradicție între opțiunea națională a majorității populației și opțiunile acestor elite hrăpărețe.

Odată cu consolidarea puterii sale personale, președintele Putin a reimpus controlul Statului extractiv asupra oligarhiei ruse hrăpărețe: în schimbul participării la beneficii, le asigură securitatea și le furnizează noi oportunități de afaceri cu Statul. Am zis afaceri? Nu, ”blaturi”. Cu același sens ca în limba română, cuvântul ”blat” figurează încă din ediția 1934 a Marelui Dicționar Sovietic. Cam din 2003, domnul Putin a încercat să-și extindă ”blatul” asupra oligarhiei ucrainene: contra unei redevențe substanțiale, remisă Kremlinului, viceregii numiți de Moscova – Kucima, apoi Ianukovici –  au protejat și ajutat oligarhia de tranziție ucraineană, profund legată de Moscova.

După 15 ani de luptă pentru libertate, poporul ucrainean s-a trezit din nou într-o situație sovietică: îmbogățește și pe oligarhii locali, și pe patronii acestora de la Moscova. În 2005, când Moscova a binevoit să le trimită alt vicerege, pe Ianukovici, ucrainenii s-a revoltat și l-a votat pe pro-europeanul Viktor Iușcenko.

Abia de atunci, din 2005, a început reconstrucția Ucrainei, ca națiune liberă. Știm bine, e un proces anevoios: Kievul se găsește azi cam acolo unde era România la începutul anilor 2000. Atmosfera este aceeași: corupție extinsă, sistem oligarhic, rețele de trafic de influență. Situația este complicată de faptul că, spre deosebire de România, în Ucraina baronii tranziției sunt încuscriți cu verii lor ruși și propagă influența colonială a Moscovei în economie și politică. Fiindcă asta este miza războiului din Ucraina: menținerea unei oligarhii vândute Moscovei.

Războiul a acutizat relațiile dintre această oligarhie încuscrită cu Moscova și marea masă a poporului ucrainean. Acesta e contextul actualului șir de arestări din rândul oligarhilor, care a culminat recent cu Viaceslav Bohuslaiev, patronul Motor Sich, bănuit de trădare. A început și la Kiev Epoca Kovesi!

Fără îndoială arestările vor continua la nivel înalt, dublate de eforturi de destructurare a rețelelor de corupție subordonate. Noi știm însă, din experiență proprie, că trebuie decenii înainte ca asemenea eforturi să dea rezultate. Nici Occidentul nu se așteaptă ca lucrurile să evolueze peste noapte. De aceea, în niciun caz Occidentul nu va lua partea oligarhiei încuscrite cu Moscova: sunt cei care de 30 de ani blochează interesele occidentale în Ucraina. Iar în acest caz considerentele morale dubioase nu au ce căuta: ideea că ar trebui să pedepsești poporul ucrainean, prin retragerea sprijinului, în loc să-l sprijini să scape de dușmanul comun, mie mi se pare oarecum… barocă. Soră bună cu MCV-ul!

Războiul, survenit pe fondul acestei trădări a oligarhilor, a creat reacții naționalist-etnice în medii ample ale societății ucrainene. Ca și România după acel martie 1990 însângerat de la Târgu Mureș, Ucraina intră în Epoca Vadim. La noi a durat un deceniu – la unguri, nu s-a terminat nici la un secol după Trianon. Sper să nu se întâmple la fel în Ucraina. Dar din punctul nostru de vedere, merită să ne punem o singură întrebare: oare ne-ar fi mai ușor să discutăm despre drepturile minorității românești, cu o Ucraină redevenită gubernie rusească?

Mi se pare evident că nu. Asta nu înseamnă că trebuie să asistăm pasivi. Din contră, beneficiind de experiența proprie, ar trebui să sprijinim și să direcționăm evoluția țării vecine către aplicarea deplină a standardelor europene în materie. Fiindcă dacă nu, mediul minorităților etnice va constitui multă vreme de-acum încolo un mediu de risc, din care interesele neo-coloniale ale Moscovei vor putea recruta în voie. Ceea ce nici noi, nici decidenții de la Kiev nu ne dorim.

sursa foto: vocearomanului.ro

Filozoful și sociologul Petre Andrei a avut un cult pentru educație, iar acest lucru se observă în perioada în care a fost subsecretar de stat în Ministerul Instrucțiunii Publice (n.r. 1932-1933) și ministru al Educației Naționale (n.r. 1938-1940) deoarece întreaga sa concepție asupra educației nu a fost numai un capriciu teoretic, ci un proiect asumat care a funcționat cât timp acesta a avut pârghiile necesare, mi-a declarat, într-un interviu, rectorul Universității ”Petre Andrei” din Iași, prof.univ.dr. Sorin Bocancea. De asemenea, pe parcursul acestui interviu, mai puteți citi despre opera filozofică și sociologică a savantului Petre Andrei, cât și despre valorificarea acesteia la împlinirea a o sută treizeci de ani de la nașterea sa.

Sebastian Rusu: Anul trecut s-a împlinit o sută treizeci de ani de la nașterea savantului Petre Andrei. Cum ați marcat acest moment special pentru comunitatea academică și științifică ieșeană?

Sorin Bocancea: Universitatea „Petre Andrei” din Iași, care-l are patron spiritual pe sociologul, filosoful și omul politic Petre Andrei, a marcat cei 130 de ani de la nașterea lui prin realizarea unor proiecte editoriale. În primul rând este vorba de un număr special al revistei Polis (numărul 34/2021), dedicat vieții și operei lui Petre Andrei. Am reunit contribuțiile a cinsprezece specialiști în științe socioumane ce l-au avut ca subiect pe Petre Andrei.

Începând de anul trecut, am lucrat la reeditarea a două lucrări ce au apărut în anii ’90. Este vorba despre Jurnal, memorialistică și corespondență, volum ce reunea jurnalul și o mică parte din corespondența lui Petre Andrei, și de volumul Confesiuni, ce conține un interviu realizat cu Profesorul Petru P. Andrei – unul dintre cei patru fii ai lui Petre Andrei, cel care s-a ocupat de editarea și de valorizarea operei savantului. Am completat cele două cărți cu documente din mai multe arhiveși a rezultat volumul Memorii și istorii, apărut în condiții excelente la Editura Institutul European din Iași, ce-i are ca autori pe cei doi Andrei: Petre și Petru P.

Un proiect editorial care ar fi trebuit să fie lansat tot în anul aniversar este ediția în limba italiană a lucrării Fascismul – pe care Petre Andrei a publicat-o în 1927, când puțini intelectuali au putut să prevadă pericolele fascismului și ale bolșevismului. Este un proiect la care au lucrat Profesorul Angelo Chielli, de la Universitatea „Aldo Moro” din Bari, Doctor honoris causa al Universității „Petre Andrei” din Iași și colegul nostru, Profesorul Sabin Drăgulin, Decanul Facultății de Științe Politice și Administrative a universității noastre, traducerea fiind realizată de doamna dr. Ioana Drăgulin. Acest proiect a câștigat licitația organizată de ICR, dar nici după doi ani de la această reușită nu au fost deblocate fondurile necesare editării. Am mobilizat alte resurse care vor face posibil ca în acest an, când se împlinesc o sută de ani de la celebrul „Marș asupra Romei”, să lansăm în Italia Fascismul lui Petre Andrei.

Care este moștenirea științifică a savantului și omului de cultură Petre Andrei?

O întrebare grea, ce necesită un răspuns care ar putea fi cuprins în cel puțin zece volume, câte sunt în prezent cele ce-i reunesc opera. Sociologii cunosc foarte bine concepția lui cu privire la sociologie ca „știință integrală” și teoria sa cu privire la „sociologia revoluției”. De asemenea, este relevantă filosofia valorii pe care a elaborat-o în lucrarea omonimă și sunt de actualitate preocupările sale de filosofie și de pedagogie. Tocmai am vorbit despre lucrarea sa de politologie. De aici, putem merge spre opera sa politică și legislativă: redactarea proiectului de lege a descentralizării, a proiectului de lege cu privire la școlile profesionale, implicarea în proiectul gustian ce s-a soldat cu legea serviciului social, proiecte care, din păcate, odată cu venirea regimului comunist, au fost abandonate.   

Cât de importantă a fost activitatea sa din domeniul educației?

Petre Andrei avea un cult pentru acest domeniu, în fiecare dintre lucrările sale fiind prezent imperativul educației. El a fost un iluminist. Proiectul în care s-a implicat în „școala Gusti” presupunea tocmai transformarea învățătorilor și a profesorilor în reformatori sociali. În perioada interbelică, majoritatea populației României era analfabetă, iar Petre Andrei a susținut că nu se poate vorbi de o societate modernă și funcțională decât după aplicarea unui program educațional. Este suficient să urmărim ce a făcut în perioada în care a fost secretar de stat în Ministerul Instrucțiunii Publice și Ministru al Educației pentru a ne convinge că întreaga lui concepție asupra educației nu a fost doar un capriciu teoretic, ci o concepție asumată pe care el a pus-o la lucru atunci când a avut pârghiile necesare. Păcat că nu a mai avut timp să-și ducă proiectul la capăt.

Cum se explică faptul că marele savant și implicit opera sa se află încă „într-un con de umbră” în societatea românească?

Opera sa a avut de suferit în vechiul regim pentru că savantul a respins categoric bolșevismul. Deci, sub aspect ideologic era indezirabilă. Cele patru volume apărute la Editura Academiei, ca urmare a eforturilor lui Petru P. Andrei și ale sociologului Mircea Mâciu, au multe „croșete”, pasajele neconforme ideologiei oficiale fiind scoase. După căderea comunismului, piața cărții a fost invadată cu produsele altor intelectuali români, ale căror opere au valoare literară și științifică dar ale căror poziționări în perioada interbelică au fost clar de partea mișcărilor antidemocratice.

Petre Andrei, un intelectual democrat, dar nu atât de spectaculos în discurs, nu atât de metaforic și de mobilizator, a fost mai puțin prizat, rămânând un autor „de nișă”, de care mai vorbesc doar câțiva inițiați. Să ne uităm și la drama sociologiei în postcomunism. În România, sunt doar patru programe academice de sociologie, ce rezistă doar pentru că au și componenta „resurse umane”. În primul rând, știința pe care a slujit-o Petre Andrei are o problemă în România; de opera lui, ce să mai spunem? Când analizele sociologice le fac sportivii, cântăreții și „influencerii” cine se mai uită la un sociolog?

Societatea românească încă se află într-o tranziție prelungită și acest lucru se reflectă și asupra unor personalități de talia savantului Petre Andrei, peste care s-a așternut colbul neputinței și al uitării.

Nu aș putea spune că s-a așternut uitarea, proiectele despre care v-am vorbit fiind o dovadă. Și aș vrea să salut și aici eforturile echipei profesorului Zoltán Rostás în această direcție. Sunt în România oameni care se preocupă cu pasiune și chiar cu încăpățânare de opera lui Petre Andrei, dar eforturile și rezultatele cercetărilor lor nu deschid buletinele de știri. 

Este de ajuns ca numai universitatea care îi poartă numele grație eforturilor fiului său, Petru P. Andrei, să îi valorifice opera științifică?

Firește că nu este de ajuns. Important este că noi, cei de la Universitatea „Petre Andrei” din Iași, împreună cu o minoritate științifică, nu am abandonat acest efort de menținere în atenția publică a operei lui Petre Andrei. În anul 2001, Petru P. Andrei și Doru Tompea au primit premiul Academiei pentru editarea operei lui Petre Andrei. Și nu era editată în totalitate.

De atunci, s-au mai scris studii despre Petre Andrei, iar la două decenii de la acel moment de recunoaștere a valorii și importanței operei lui Petre Andrei ne gândim la o reeditare a acesteia, de această dată cu ediții critice ale lucrărilor. Avem de lucru.  

Ce ar putea învăța tânara generație din personalitatea și opera marelui savant Petre Andrei?

Iar o întrebare dificilă, la care am să răspund simplu, cu ideea din Petre Andrei: adevărul este posibil doar acolo unde există libertate. Deci: credeți în libertate și adevărul va prinde contur.

Foto copertă: Arhiva personală –prof.univ.dr. Sorin Bocancea