Autor: Sebastian Rusu

Volumul a fost îngrijit de politologul și istoricul Sabin Drăgulin, iar traducerea din engleză în română a fost realizată de către Antoaneta Ancuța Brașoveanu.

Politologul și istoricul Sabin Drăgulin (n.a profesor universitar doctor și decan al Facultății de Științe Politice și Administrative din cadrul Universității ”Petre Andrei” din Iași) din postura de îngrijitor al acestui volum are meritul că împreună cu reprezentanții Editurii Junimea din Iași au investit într-o lucrare de nișă inedită, care acoperă un ”spațiu gol” din universul culturii politice românești.

Lucrarea lui Vasileios Syros (n.a profesor și cercetător, director al programului de cultură greacă timpurie la The Medici Archive Project din Florența – Italia și membru la Clare Hall, Universitatea din Cambridge) este un efort sistematic de a pune în oglindă (dialog) tradiția islamică timpurie cu umanismul renascentist.

Astfel, cititorul are șansa ca pe parcursul lecturării acestui volum să descopere modalitățile prin care reprezentanții majori ai gândirii politice arabe (Ibn al-Muqaffa, Ibn al-Tiqtaqa), indo-islamice (Baranī), persani (Iskandar Beg Munshi) și ai Renașterii (Leonardo Bruni, Machiavelli) au cercetat câteva dintre întrebările de bază legate de conducere, cum ar fi exercitarea și manifestările puterii politice, caracteristicile guvernării de succes și/sau eșuate, apa­riția autocrației și dacă oamenii de stat buni se nasc sau devin, de-a lungul vieții.

În plus, volumul cercetătorului Vasileios Syros atrage atenția asupra legăturilor importante dintre teoriile pre­mo­derne și moderne despre leadership, concentrându-se pe distincția dintre soft power și hard power, „sindro­mul omului puternic”, teoria „Omului Măreț” și demon­strează modul în care studiul comparativ al diverselor tradiţii şi curente de gândire politică pot oferi un nou cadru de analiză a fenomenelor şi evoluţiilor politice din vremurile noastre.

De asemenea, acest volum poate fi un îndreptar util pentru cei pasionați de științele politice, cât și pentru publicul larg pentru înțelegerea și aprofundarea evoluțiilor politice din vremurile noastre.

”Gândirea politică islamică medievală în dialog cu tradiția umanistă a Renașterii italiene” cuprinde următoarele: Cuvânt însoțitor – Cary J. Nederman, Texas A&M University; Capitolul I. Soft și hard power în literatura islamică din Evul Mediu; Capitolul II. Domni răi, istorici benigni: Politica omului puternic în Italia Medievală și Florența Renașterii; Capitolul III. Safavidul Machiavelli. Shah Abbas I și teoria omului măreț revizuită; Posfață -Sabin Drăgulin și Bibliografie.

”Autorul abordează prin intermediul metodelor descriptive și comparative, dialogul de la distanță dintre gândirea politică islamică medievală și tradiția umanistă a renașterii italiene. Argumente precum SOFT și HARD POWER în literatura politică islamică, din Evul Mediu, Politica omului puternic în India Medievală  și Florența Renașterii sunt analizate prin intermediul unui limbaj accesibil, care permite cititorului, în urma unei lecturi atente, să înțeleagă modul în care conceptual de ”guvernare”, în formele sale de ”Bună guvernare” sau ”Rea guvernare”, în formele sale de ”Bună guvernare” sau ”Rea guvernare”, a fost teoretizat de-a lungul timpului, în spații atât de îndepărtate și diferite”, subliniază politologul și istoricul Sabin Drăgulin, îngrijitorul acestui volum în Postfață.

Capitolul I. Soft și Hard Power în literature politică islamică din Evul Mediu

Tradiția politică islamică medievală nu a articulat niciodată o doctrină deplină asupra dreptului la nesupunere sau rebeliune, înlocuirea unui conducător nedrept în comparativ cu cele formulate de autorii latini – Ioan de Salisbury (1110-1180) și Monarchomachs în Franța secolului al XVI- lea.

În scrierea politică islamică o utilizare ilegitimă a puterii și a violenței este condamnată ca anathemă la existența unei societăți pașnice și prospere (p.17).

Natura umană care stă la baza gândirii politice islamice diferă de cea a tradiției occidentale evidențiate de doctrina Sfântului Augustin (354-430) asupra păcatului originar. De asemenea, autorii politici musulmani nu sunt străini de aplicarea forței fizice nu numai în timpul războiului, dar și la nivelul intern mai ales când se ocupă de răufăcători sau grupuri care destructurează ordinea politico-socială.

Un model de literatură islamică timpurie care se ocupă de aceste chestiuni este lucrarea al- Fakhrî, scrisă de Ibn al-Tiqtaqa (1262-1310) în timpul unei șederi la Mosul (n.a. oraș din nordul Irakului), pentru conducătorul local Fakhr al-din Isaab Ibrahim (p.18). 

Al-Fakhrî este potrivit autorului un document istoric bine documentat despre perspectivele referitoare la dinamica acțiunii politice reale. Practic, Ibn al-Tiqtaqa proiectează în această lucrare o imagine favorabilă stăpânirii mongole și este partial încorporată în efortul de a înțelege resorturile care au dus la erodarea puterii regale a Califatului Abbasid (750-1258).

De asemenea, acesta oferă sfaturi inspirate din greșelile și problemele cu care s-au confruntat Abbasizii cu respective societate (p. 20).

Astfel, interfața SOFT și HARD POWER formează o abordare importantă ce vizează interpretarea istoriei islamice și expunerea de către Ibn al-Tiqtaqa a principiilor conducerii de succes.

Acesta împărtășește un set comun de problematici cu Niccolo Machiavelli (1469-1527), care a teoretizat configurația dintre soft power specific puterii colective și comanda dură reprezentate prin dragoste și respectiv frică în lexicul lui Machiavelli.

Comparația dintre cele două tipologii de gândire al-Tiqtaqa și Machiavelli sunt utile astăzi în înțelegerea noțiunilor de leadership (p.20).

Profesorul Joseph Nye jr. de la Universitatea Harvard este cel care a făcut distincția dintre soft și hard power în încercările sale de analiza diferitele stiluri de conducere, abilități și competențe legate de societățile și democrațiile moderne.

Hard power implică o componetă coercitivă întruchipată în puterea poliției, abilitatea de a angaja și a concedia care întărește implicit puterea de comandă. În schimb, soft power presupune determinarea cadrului și delimitarea parametrilor unei dezbateri, fără recompense și amenințări.

Soft power necesită capacitatea de a modela comportamentul, atitudinile și preferințele celorlalți, prin puterea exemplului liderului (p.21). Potrivit lui Nye, liderii regimurilor autoritare pot exercita constrângerea și forța în timp ce oamenii de stat din mediile democratice se bazează mai mult pe soft power adică stimulare și atracție.

Ceea ce a dezvoltat profesorul Nye la Universitatea Harvard în mecanismul său de a înțelege mecanismele puterii politice se regăsește într-unul din textele fundamentale ale literaturii islamice, Kitab al-Adab al-kabir, un tratat de conduită scris de Ibn al –Muqaffa (724-757), care va fi continuat de Ibn al-Tiqtaqa (p.24).

Al-Muqaffa este o figură intelectuală deosebit de importantă din perioada islamică timpurie, fiind katib (secretar) al diferiților oficiali omeiazi și abbasizi.

Aceasta a realizat o serie de traduceri din persona în arabă care au diseminat ideile politice iraniene, indiene și grecești în lumea islamică (p.24). Forța în opinia lui Ibn al-Muqaffa este oportună la început conducătorului pentru întărirea puterii sale și chiar îl ajută să își atragă partea sa de putere. Această, potrivit gânditorului arab, emană din popularitate, iar religia este unul din principalele instrumente de soft power.

Ibn al-Muqaffa a revoluționat gândirea islamică care înglobează distincția dintre soft și hard power (p.25) în contextul relației dintre oamenii învățați (ahl al-qalam) și armată (ahl al-sayf). În acest context, bărbații sabiei (armata) sunt protectori în timp ce bărbații penei (intelectuali, functionary) sunt furnizori de servicii (p.27).

Pentru istoricul Ibn Khaldun (n.a. autorul Muqaddina- Introducere în istorie) pana și sabia sunt cele două instrumente pe care conducătorul le are la dispoziție.

În acest sens, lucrarea sa este un document fundamental pentru înțelegerea relației dintre oamenii sabiei și cei ai penei în consolidarea dinastiilor conducătoare (p.27). În faza timpurie a unei dinastii, oamenii se concentrează pe consolidarea puterii, de aceea nevoia de sabie este mai acută decât cea a penei, a cărei funcție este auxiliară autorității conducătorului.

În perioada declinului, conducătorul se bazează din ce în ce mai mult pe ajutorul armatei, iar sabia predomină și are prioritate în fața penei. De asemenea, în faza de mijloc a dinastiei, conducătorul și-a consolidat puterea și caută să îndeplinească sarcinile și să profite de beneficiile asociate autorității regale. În acest sens, sabia trece progresiv într-o stare de inactivitate, fiind utilizată numai în cazuri excepționale (p.28).

Relația dintre istorie și buna guvernare în tradiția islamică timpurie o regăsim în teoria politică a lui Ibn al-Tiqtaqa, care sugerează că studierea istoriei este la fel de utilă pentru tineri, cât și pentru bătrâni, pentru cei care aspiră să conducă, pentru erudiți (p.30).

În lucrarea Al-Fakhri, Ibn al-Tiqtaqa a cercetat contextual pe baza materialelor legate de viața și faptele diferiților conducători, califi și dregători. Acesta observă în studiile sale o cunoaștere a istoriei care îi evidențiază pe conducători mai mult decât pe oamenii obișnuiți. Scopul lucrării lui Ibn al-Tiqtaqa, este de a oferi o expunere a caracteristicilor bunei guvernări și a organizării politice, biografii și materialul istoric care conține povești și anecdote remarcabile (p.31).

Principlalele îndatoriri ale conducătorului în opinia lui Ibn al-Tiqtaqa sunt rezolvarea plângerilor, protejarea celor vulnerabili din societate și respectarea statului de drept. Unul din pilonii bunei guvernări este cunoașterea care derivă din inteligență și îi permite astfel conducătorului să stabilească obiective concrete și implicit să evite erorile din deciziile sale (p.34).

Ibn al-Tiqtaqa l-a menționat drept exemplu în analiza sa pe califul Abbasid al-Nasir care a avut o abilitate înnăscută în selectarea corectă a dregătorilor săi. Acesta plantase spioni în toate straturile societății pentru a avea o multitudine de informații cu privire la statusul social astfel încât deciziile sale să se bazeze pe o judecată corectă (p.44).

Repercursiunile violenței sunt o temă centrală în lucrările politice medievale timpurii occidentale pentru conducători și le regăsim la Principele lui Nicollo Machiavelli. Acesta expune în această lucrare procesul de accedere la putere prin cruzime, invocându-l pe Agathocle Sicilianul care în ciuda originii sale umile a devenit rege al Siracuzei.

Agathocle a uzurpat puterea în baza unui plan prin metode violente. Machiavelli îi recunoaște abilitățile și vitejia lui Agathocle, însă nu este de acord cu uciderea concetățenilor săi pentru că o asemenea metodă nu îi garantează gloria (p.46).

Pentru Machiavelli, principala preocupare a conducătorului trebuie să fie cultivarea războiului și studierea disciplinei sale. Prin arta războiului, conducătorii ereditari pot să rămână la putere (p.47).  La fel ca Ibn al-Muqaffa și Ibn al-Tiqtaqa, Machiavelli îndeamnă la utilizarea echilibrată și proporțională a violenței.

Principele trebuie să se asigure că atitudinea sa emană măreție, spirit și fermitate

Analiza lui Machiavelli și distincția lui Nye între soft și hard power sunt adunate în scrierile timpurii islamice ale lui Ibn al-Muqaffa, Ibn al-Tiqtaqa astfel încât cititorul (p.55) poate distinge clar diferențele dintre natura umană și caracterul fluid al puterii politice.

Capitolul al-II-lea. Domni răi, istorici benigni: Politica omului puternic în India Medievală și Florența Renașterii

Considerațiile despre sindromul omului puternic au o lungă descendență în gândirea politică europeană și islamică premodernă în contextul funcției istoriei ca vehicul pentru îndrumare și inspirație etică și ca sursă de narațiuni relevante legate de sfaturi pentru utilizarea corectă a puterii.

Leonardo Bruni (1370-1444) s-a ocupat de relația dintre studiul istoriei și conduita politică. Acesta a ilustrat caracterul didactic al istoriografiei în lucrarea sa despre domnia de zece luni a lui Walter al VI-lea de Brienne (p.57) la Florența, între 1304-1356. Bruni se concentrează cu precădere asupra metodelor de control și a modalităților prin care nobilul francez a luat puterea, profitând de fărămițarea societății Florentine.

Scriind cu o sută de ani mai devreme decât Bruni, istoricul Ziya al-Din Barani (1285- 1357) confident al sultanului din Delhi, Muhammad n. Tughlug a teoretizat modurile în care educația istorică are la bază guvernarea.

Observator al vieții politice din India medieval, Barani oferă în Tarikh-I Firuz Shahi o descriere atentă a mecanicii interne a regimului (p.58).  

De asemenea, Barani indică provocările care au apărut în faza timpurie a stăpânirii musulmane în India în perioada lui Muhammad care a condus o țară majoritar hindusă. Ca și-n cazul lui Bruni și Machiavelli, Barani prezintă vicisitudinile domniei lui Muhammad despre exercițiul bunei guvernări din domnia acestuia  la fel cum a procedat și Machiavelli în Principele (p.61).

În schimb, Leonardo Bruni consideră că istoria este un subiect care trebuie cercetat de oricine este angajat în actul politic întrucât este vital  să studiezi apariția și acțiunile conducătorilor din trecut (p.63).

În acest sens, istoricul florentin îl analizează pe Brienne care avea un comportament politic volatil și era predispus la schimbări autocratice astfel încât să își consolideze regimul său. În ciuda precauției sale, Brienne nu a putut evita furia supușilor săi care l-au pus pe fugă și implicit l-au determinat să abdice. 

Pe de altă parte, ideile islamice medievale despre legătura dintre istorie și guvernare ating un grad ridicat de rafinament în Introducerea lui Barani în narațiunea sa despre istoria politică a Sultanatului Delhi, Tarikh-I Firuz Shahi (p.77).

Importanța cunoașterii istoriei este fundamentală în narațiunea lui Barani astfel liderul trebuie să cunoască acțiunile și viețile tuturor personalităților religioase și politice importante. Suveranul trebuie să folosească frica și puterea pentru a obține obediența supușilor săi. Conduita eficientă a treburilor politice și punerea rapidă în aplicare a acestora este bazată pe capacitatea suveranului de a insufla speranță supușilor săi (p.86).

Capitolul al III-lea. Safavidul Machiavelli: Shah Abbas I și Teoria ”Omului Măreț” Revizuită

Istoricul și eseistul Thomas Carlyle (1795-1881) a lansat în prelegerile sale teza potrivit căreia liderii excepționali sunt înzestrați cu calități înnăscute care îi propulsează către un statut eroic. Astfel, în acest capitol, profesorul Vasileios Syros își propune să revizuiască acest aspect prin prezentarea cazului Persiei Safavid Shah Abbas I (1571-1629).

Ascensiunea către măreție a celor trei imperii (p.94) islamice moderne ( n.a. otoman, safavid și mongol) în sec 16-17 și apariția a trei lideri de success: Suleyman I, Akbar și Shah Abbas  ridică potrivit autorului volumului probleme legate de dezbaterea lui Carlyle și de validitatea teoriei Omului Măreț.

Autorul analizează în acest capitol pe accederea la putere a shahului Shah Abbas și politicile pe care acesta le-a aplicat în consolidarea și reoganizarea statului Safavid (p.95). Cel care s-a ocupat de analiza faptelor șahului Abbas a fost istoricul Iskandar Munshi, care a servit ca scrib în cancelaria regală și l-a însoțit în cele mai importante expediții militare pe Shah Abbas.

Istoria lui Iskandar Beg are la bază o abordare pragmatică care evidențiază calitățile și defectele șahului persan. Istoricul persan identifică o serie de calități excepționale și trăsături de personalitate care l-au distanțat de conducătorii anteriori pe Shah Abbas (p.97).

Narațiunea lui Iskandar poate fi comparată cu Principele lui Nicollo Machiavelli astfel încât faptele și modul de acțiune al lui Shah Abbas se aseamănă foarte mult cu cea ce descrie autorul florentin despre cazurile conducătorilor care au dobândit puterea datorită propriei lor virtuți sau averi (p.98).

Lucrarea lui Iskandar Beg se referă la unele dintre preocupările  majore ale principelui lui Machiavelli și provocările prin care a trecut Shah Abbas pentru a menține sub control său o populație indisciplinată care se revoltă cu ușurință (p.99).

Originile omului măreț le regăsim în eseul lui Thomas Carlyle care susâine că istoria realizărilor omenirii este în esență istoria oamenilor măreți care au identificat lideri modelatori (p.100). Istoricul person îl descrie pe Shah Abbas drept un lider puternic care se onora de promisiunile făcute.

De asemenea, Shah Abbas a suferit și multe eșecuri și amenințări din care a trecut cu bine, reușnd să ajungă la putere în pofida faptului că avea mulți dușmai și foarte puțini aliați (p.107). Încă de la început, șahul și-a propus garantarea bunăstării supușilor săi, susținerea păcii și a securității interne. De asemenea, Abbas a interacționat cu toate păturile sociale, desi întotdeauna a avut o înclinație spre un comportament autoritar și încăpățânat (p.111).

În acest context, Iskandar Beg asubliniază faptul că Shah Abbas era un amestec de trăsături de caracter și calități contradictorii: impetuozitate, clemență, splendoare regală.  Lucrarea lui Iskandar Beg și cele ale lui Nicollo Machiavelli abordează subiecte similar legate de reforma politică și societală (p.113).

Potrivit secretarului florentin, marile înteprinderi sunt o sursă de stimă pentru conducător și indică exemplul dat Ferdinand de Aragon, regale Castiliei pentru a devein unul dintre cei mai puternici conducători ai lumii creștine (p.114). Astfel, pentru Machiavelli, inovatorii care depind de propriile lor forțe, sunt mai siguri. Acesta mai precizează faptul că motivul eșecului este determinat de faptul că oamenii sunt nestatornici (p.115).

Legătura dintre virtute și avere este o preocupare majoră pe care Machiavelli o împărtășește cu Ikandar Beg. De asemenea, marii conducători machiavelieni s-au născut în Principele; unul dintre ei a fost realizat în mediul fluid al Persiei Safavide, concluzionează autorul volumului, cercetătorul Vasileios Syros.

”Gândirea politică islamică medieval în dialog cu tradiția umanistă a Renașterii italiene” acoperă un teren aproape gol în piața ideilor politice din România și totodată este un îndreptar util pentru toți cei care pasionați de studiul științelor politice.

Pe 4 iunie 2020 s-au împlinit 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, care a consfinţit la nivel juridic internaţional încheierea păcii între Puterile Aliate cu Ungaria la finalul Primului Război Mondial. Astfel, tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele între statele succesoare ale Austro-Ungariei: Austria, Ungaria, Regatul Sârbilor Croaţilor și Slovenilor, Cehoslovacia, precum şi între România şi Ungaria. La Trianon, Ungaria a redevenit independentă și întâia dată stat național.

În perioada 1938-1941, Budapesta nu a ezitat să încerce să revizuiască prevederile Tratatului de la Trianon, profitând de situația internațională prielnică. Atunci, Ungaria a anexat sudul Slovaciei – în 1938, Ucraina Subcarpatică – în 1939, nordul Transilvaniei – 1940 precum şi mai multe teritorii din Serbia, Croația și Slovenia – în 1941. În pofida acestor anexări teritoariale, frontierele Ungariei prevăzute în actul semnat la Trianon au fost restabilite în 10 februarie 1947, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, între Puterile Aliate și  Budapesta.

În acest context, istoricul si politologul Sabin Drăgulin a coordonat un volum colectiv dedicat Centenarului semnării Tratatului de la Trianon, un veritabil omagiu adus tuturor celor care pe parcursul unui secol (1821-1920) au trudit la desăvârșirea și modernizarea statului modern român.

Volumul ”Tratatul de la Trianon și destinul României Mari” cuprinde într-o formulă mai complexă studiile și analizele dedicate acestei teme publicate pe parcursul a trei numere din revista de științe politice ”Polis”, editată de Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității ”Petre Andrei” din Iași.

De asemenea, ar fi bine de evocat faptul că Sabin Drăgulin a mai coordonat în perioada 2018-2020 mia multe volume de interes conex precum: ”România în Marele Război”, ”România Mare. De la Alba Iulia la Trianon” și ”100 de ani de la Trianon”.

Cele paisprezece studii cuprinse în acest volum aduc o nouă perspectivă asupra temei Trianon, prin interpretarea și valorificarea unor noi materiale din domeniul istoriei, geopoliticii și diplomației, la  Centenarul tratatului care și astăzi stârnește nemulțumiri elitei politice de la Budapesta, neîmpăcată încă cu sfârșitul Ungariei Mari.

Lucrarea coordonată de politologul și istoricul Sabin Drăgulin cuprinde următoarele: O Introducere semnată de coordonatorul volumului, un Interviu acordat de profesorul universitar Doru Tompea (n.a. președinte al Consiliului de Administrație a Universității ”Petre Andrei” din Iași) care are și rol de Prefață și 14 studii organizate în 4 capitole. Astfel,  Capitolul I – Rolul oamenilor politici în realizarea și recunoașterea Marii Uniri, cuprinde următoarele studii:

Dumitru Preda, Acțiune politică și diplomatică în apărarea și recunoașterea internațională a unirii românilor. De la Alba Iula – 1 decembrie 1918 la Pacea de la Trianon – 4 iunie 1920; Alexandru Oșca, Diplomația militară în apărarea interesului național pe timpul Conferinței de Pace de la Paris. Cazul maiorului Livius D.Teiușanu; Ștefania Dinu, Anul 1920 și Curtea Regală a României : Conferința de Pace de la Paris și vizita suveranilor în Transilvania, Bucovina și Basarabia (15-25 mai 1920) și Mihai Milca, Ungaria post-Trianon și provocările geopolitice în zona Europei Centrale. Un punct de vedere maghiar: Oscar Jaszi.

Capitolul II. Masoneria: actorul nevăzut la masa trativelor cuprinde următoarele:

Florian Bichir, Francmasoneria și Marea Unire. Aspecte ale activității masonilor români în lupta pentru realizarea și consolidarea României Mari; Attila Varga, Morile de Vânt ale Zeilor. Masoneria maghiară, Trianonul și Scandalul Secolului; Ion Calafeteanu, România și democratizarea vieții internaționale în opinia lui Ion I.C.Brătianu. Expunerea liderului liberal în Parlamentul unit al României- decembrie 1919; Gabriel Dolinschi, Anul 1920-Trianon-România Mare. Lipsa coeziunii politice și necesitatea relegitimării prin alegerile parlamentare din luna mai; Gheorghe Sbârnă, Primul Parlament al României Mari. Ratificarea hotărărilor privind Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.

Capitolul IV. Trianonul în memoria contemporanilor:

Alexandru Ghișa, Transilvania și Marile Puteri-de la Trianon (1920) la Paris (1947); Nicolae Păun, România în vâltoarea istoriei (Conferințele de Pace de la Paris 1919 și 1947); Victor Rizescu, Multiculturalismul ca memorie colectivă. Disocieri în jurul Tratatului de la Trianon; Constantin Hlihor, O sută de ani de contestare a ordinii internaționale în centrul și sud-estul Europei. Trianon și imaginarul geopolitic al granițelor fantomă; Ioan Lăcătușu și Vasile Stancu, Mass-media maghiară și română din spațiul european, privind problematica Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920). Anexe și Biografiile autorilor. 17 autori: istorici, politologi și filosofi.

Conceptul în jurul căruia s-a structurat volumul a fost acela al acoperirii unor zone largi de problematici care s-au evidențiat în intervalul 1 decembrie 1918 – 4 iunie 1920, subliniază Sabin Drăgulin.

Studiile cuprinse în acest volum reunesc noi abordări istoriografice asupra Trianonului și totodată identifică noi surse de informații utile dezbaterilor istiorografice asupra acestei teme.

”Consider totodată că tema Trianonului, acum – la un secol de când au avut loc evenimentele- poate fi abordată cu mai multă relaxare, cu mai puțină patimă sau influență ideologică și mai ales cu mult calm și cumpătare, în afara contextelor care au inflamat spiritele naționaliste de-a lungul timpului”- a subliniat politologul și istoricul, Sabin Drăgulin, coordonatorul volumului.

Interviul acordat de profesorul univ.dr. Doru Tompea (n.a. președinte al Consiliului de Administrație a Universității ”Petre Andrei” din Iași, sub titlul sugestiv ”Să nu uiți Darie!” (n.a. Zaharia Stancu, romanul autobiografic Desculț -1948) coordonatorului dă greutate acestui volum prin maniera de interpretare a principalelor momente istorice prin care a trecut statul român în intervalul 4/17 august 1916 -1 decembrie 1918, cât și prin franchețea răspunsurilor la întrebările deloc ușoare ale profesorului Sabin Drăgulin.

”Tratatele de Pace de la Paris, semnate între 1919 și 1920, au marcat constituirea Statelor Independente, configurate pe principiul majorității etnice, ridicate pe fundalul ruinelor fostelor imperii multinaționale, consfințite la Conferința de la Viena (1815). Principiul autodeterminării, fixat la punctul 10 al Declarației lui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918, a fost fundamental pentru recunoașterea internațională a designului noilor state naționale, îndeosebi pentru țările din Europa Centrală și de Est, iar diplomația românească a desăvârșit noile ecuații de pe fronturile Marelui Război. Nu același lucru putem spune acum, la 100 de ani, despre politicienii români; aceștia nu au reușit să marcheze într-un program coerent, vizionar, cu deschidere și-n complementaritate cu noile realități europene și nord-atlantice, un monument de evenimente derulate în perioada 1916-1920.S-au alocat resurse foarte mari în manifestări locale, într-o manieră pașoptistă sau în anumite situații cu accente specifice din perioada național-comunistă, fără deschidere și impact spre opinia publică, mediul academic, etc. În toți acești ani, pe baza acelorași evenimente istorice,autoritățile din țările care au fost neîndreptățite de prevederile Tratatelor de Pace de la Paris, au demarat programe finanțate cu sume uriașe, pentru a-și manifesta la 100 de ani, nemulțumirea”, punctează profesorul universitar Doru Tompea (p.13).

Potrivit acestuia, Tratatul de la Trianon la care România este doar unul dintre semnatari, este cu atât mai important, cu cât a reușit să echilibreze o regiune plină de contradicții istorice, etnii care își doreau realizarea unei unități statale cu aspirații naționale (p.14).

Partea a doua a interviului acordat de profesorul universitar Doru Tompea coordonatorului volumului este mărturia unui om care a cunoscut România totalitară și democratică, s-a născut în Ardeal, dar și-a petrecut o mare parte din viață în Vechiul Regat. De asemenea, acesta și-a construit un set de valori înainte de revoluția din decembrie 1989 și a activat  în spațiul culturii și al învățământului superior în deceniile scurse de la momentul decembrie 1989.

”Trăim într-o epocă a globalizării, a interdependențelor planetare, a proiectelor de țară, care presupun viziune și dezvoltare, privire către viitor, dar și conservarea memoriei istoriei, a apărării identităților naționale , a învățămintelor trecutului, a păstrării valorilor culturale și proiectării lor în această lume emergentă, complexă, de culturi și civilizații”, a punctat profesorul universitar, Doru Tompea.

În Introducere, istoricul și politologul Sabin Drăgulin arată că subiectul Trianon a fost abordat pe parcursul mai multor ani în funcție de modul în care și-au pus amprenta regimurile politice experimentate de România. Potrivit acestuia, ”indiferent de cheile de interpretare folosite există o realitate istorică de necontestat: la încheierea ”Marelui Război” sau a ”Primului Război Mondial” poporul și elitele politice ”de dincoace și de dincolo de Carpați și Prut” au reușit să unifice teritoriile locuite de români”.

”Privind retrospectiv, după încheierea Marelui Război, la nivel european se institue primatul ideologiilor. Prăbușirea imperiilor a condus la apariția mai multor rupturi în interiorul societăților naționale. Vor apărea și se vor dezvolta idei care vor fi puse în practică de partide extremiste, de extrema stângă sau dreaptă care vor însângera Europa încă odată după 3 decenii. Pentru România și pentru români, încheierea războiului de întregire (1916 -1920) a însemnat îndeplinirea obiectivelor naționale, realizarea unui stat consacrat în plan internațional”, a subliniat coordonatorul volumului, în Introducere (p. 30).

Astfel, Primul Război Mondial a reprezentat oportunitatea încheierii proiectului politic început de generația pașoptistă. Prin modul cum a evoluat, războiul a contribuit la schimbarea unei întregi construcții geopolitice prin disoluția unor imperii multinaționale care au apărut în timpul feudalismului.

În acest context, istoricul și politologul Sabin Drăgulin subliniază faptul că încheierea ostilităților militare a produs o disoluție nu doar a Marilor Puteri, ci și a unor structuri sociale, politice și culturale care supraviețuiseră odată cu trecerea de la statul feudal la cel modern, determinând apariția societății de masă și implicit a unor noi tipuri de mentalități (p.29).

Pentru România, încheierea războiului de întregire (1916 -1920) a însemnat îndeplinirea obiectivelor naționale și realizarea unui stat consacrat în plan internațional, subliniază, coordonatorul volumului, istoricul și politologul Sabin Drăgulin.

Acesta mai arată în finalul Introducerii că ”în ultimul secol, în mass-media au fost încercări care au încercat să acrediteze ideea că Tratatul de la Trianon a fost semnat doar între România și Ungaria și a reglementat probleme bilaterale. Nimic mai fals. Pentru România, acest tratat a fost esențial: a reglementat din punct de vedere juridic și a recunoscut la nivel european (mondial) o stare de fapt care s verifica în teritoriu. Mai mult, documentul juridic menționa anumite condiții cu privire la statutul minorităților care nu fuseseră negociate de România și Antanta, în momentul intrării țării noastre în război, cu toate acestea a fost semnat deoarece consacra la nivel internațional existența României Mari (p.37)”.

Capitolul 1 se intitulează sugestiv ”Rolul oamenilor politici în realizarea și recunoașterea Marii Uniri” și conține studiile semnate de Dumitru Preda, Alexandru Oșca, Ștefania Dinu și Gheorghe Sbârnă.

Articolul elaborat de diplomatul și istoricul Dumitru Preda, ”Acțiunea politică și militară în apărarea și recunoașterea internațională a unirii românilor. De la Alba Iulia -1 Decembrie 1918 la Pacea de la Trianon – 4 iunie 1920” deschide acest capitol, unde autorul prezintă etapizat acțiunea politică și diplomatică a Guvernului de la București pentru recunoașterea Marii Uniri în noul context geopolitic marcat de Conferința de Pace de la Paris.

Astfel, studiul diplomatului și istoricului Dumitru Preda este o sinteză utilă pentru înțelegerea coordonatelor acțiunilor de politică internă și externă, în cadrul cărora rolul factorului militar a fost evident.”Preluarea puterii la Budapesta de către comuniști, în alianță cu social-democrații, la 21 martie 1919, avea să modifice sensibil proiectele inițiale ale conducerii militare ungare. Instaurarea Republicii Sfaturilor nu a schimbat natura raporturilor militare dintre România și Ungaria. Noul guverb Garbai -Kun și-a manifestat de la început intenția de a se opune executării dispozițiilor organismelor Conferinței de Pace și a trecut la mobilizarea generală a Armatei Roșii Ungare”, subliniază diplomatul și istoricul Dumitru Preda (p.55).

În fața amenințărilor venite de la Budapesta, premierul Ion I.C. Brătianu a pledat în fața Puterilor Aliate pentru importanța morală a recunoașterii revendicărilor românești și necesitatea solidarizării statelor desprinse din fostul Imperiu Austro-Ungar în fața pericolului bolșevismului ungar.

Astfel, la 10 aprilie 1919, în urma apelurilor disperate ale populației românești din regiunile încă neeliberate din Transilvania, guvernul român sub chibzuită analiză a Regelui Ferdinand I a stabilit începerea unei ofensive militare într-un timp cât mai scurt (p.57).

Potrivit diplomatului Dumitru Preda, forțele armate române din Transilvania erau pregătite să înceapă ofensiva în zorii zilei de 16 aprilie 1919, dar în noaptea de 15-16 aprilie 1919 atacul a fost devansat de forțele ungare pe trei axe: Cicârlău-Dej, Zalău-Ciucea și Ciucea-Cluj. De rezultatul confruntării militare depindeau viitoarele granițe ale statului român (p.57).

”Guvernul și Înaltul Comandament român (p.67) vor continua demersurile menite a apăra statul național unitar înfăptuit în 1918 și a-și aduce totodată contribuția alături de Aliați, la restabilirea păcii în această parte a continentului european”, subliniază Dumitru Preda. Războiul româno-ungar s-a desfășurat în două faze: ofensiva maghiară (20-23 iulie) și contraofensiva română (24 și 27 iulie). Cea de-a doua a debutat cu o etapă pregătitoare (27-30 iulie), pentru ca la 30 iulie să se producă forțarea Tisei de către armata română, continuată cu operațiunea de urmărire (cca 130 km), prin lupte pe teritoriul ungar și ocuparea Budapestei (p.78).

”Drumul parcurs de neamul românesc de la 1 Decembrie 1918 la 4 iunie 1920 – se constituie într-un exemplar parcurs în care voința politică a reușit să îmbine cu succes acțiunea diplomatică consecventă și perseverentă cu efortul disciplinat și curajos al armatei sale, caracterizată de contemporani  drept o contribuție valoroasă la stabilitatea și pacea pe continentul european care a împiedicat propagarea bolșevismului în Europa Centrală), concluzionează Dumitru Preda (p.82).

”Diplomația militară în apărarea interesului național pe timpul Conferinței de Pace de la Paris. Cazul maiorului Livius D. Teiușanu”, semnat  de Alexandru Oșca, este cel de-al doilea articol din acest capitol și este o reconstuire inedită a biografiei unui erou, care deși rămas invalid în timpul bătăliei de pe Jiu (toamna anului 1916) a continuat din postura de atașat militar al Legației României la Washington să apere și totodată să lupte pentru recunoașterea Actului Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Eroul se numește Livius Teiușanu, născut la 1 septembrie 1888 în localitatea Drăgănești – Olt la, a îmbrățișat cariera militară, după efectuarea studiilor de specialitate la București și Frankfurt (p.90).

În septembrie 1917, șeful Marelui Cartier General, Constantin Prezan i-a încredințat misiunea de a activa la Legația României din Washington, în calitate de atașat militar. În ciuda infirmității severe căpătate pe front, Teiușanu a fost cea mai potrivită persoană în această funcție înaltă întrucât fiind un bun orator a reușit să sensibilizeze opinia publică americană pentru cauza românilor (p.90).

Înzestrat cu un talent oratoric deosebit, purtând aura unui erou, Livius Teiușanu a fost primit în cercurile cele mai înalte și influente americane, prin intermediul cărora se putea interveni direct la președintele Wilson (p.93).

În pofida activității sale, maiorul Teiușanu a fost retras după 1920 de la post, fără a primi vreo explicație. Potrivit istoricului Alexandru Oșca, după 23 august 1944, Livius Teiușanu a făcut cunoștiință cu închisorile de exterminare comuniste (p.96).

Acesta a murit la 5 februarie 1963 în mizerie și dezinteres, sub un stejar secular între Drăgănești-Olt și București întrucât lupta pentru recunoașterea drepturilor sale legale (p.97). După 55 de ani, semenii săi i-au cinstit memoria eroului care a militat pentru cauza României, murind în mizerie pe mărginea drumului.

Ștefania Dinu semnează cel de-al treilea studiu din cadrul acestui capitol care se intitulează ”Anul 1920 și Curtea Regală a României: Conferința de la Paris și vizita suveranilor în Transilvania (primăvara anului 1919) Bucovina și Basarabia (15-25 mai 1920).

Pentru afirmarea legitimității unității naționale a statului, Regele Ferdinand și Regina Maria au efectuat un turneu regal în Transilvani în primăvara anului 1919. Vizita a fost un succes pentru cuplul regal întrucât au fost primiți cu bucurie de populație și autoritățile civile și militare, în timp ce-n plan extern diplomația românească depunea eforturi considerabile pentru recunoașterea internațională a momentului de la 1 decembrie 1918 (p.99).

Cu aceeași bucurie, Regii României Mari au fost primiți în 1920 în Basarabia și Bucovina, fiind o vizită istorică, un act de confirmare a noii stări de fapt și de legitimare a monarhiei în noile provincii.

”Constituirea noului stat atrăgea după sine necesitatea evalării de către suveran a situației politice, economice și sociale a fiecărei provincii, mai ales că exista o stare de spirit necorespunzătoare în rândurile minorităților naționale”, subliniază istoricul Ștefania Dinu (p.110). Potrivit acestuia, turneul regal a fost un succes în cele trei provincii, iar Regele și suita sa au avut posibilitatea să vadă modul cum lucra administrația românească și cum acționau minoritățile naționale.

Sociologul Mihai Milca încheie acest capitol cu studiul: Ungaria post-Trianon și provocările geopolitice în zona Europei Centrale. Un punct de vedere maghiar: Oscar Jaszi.

Trianonul a dat maghiarimii nu doar pretextul pentru a expanda în spațiul Europei post-Versailles ca vector al unei politici revanșarde și revizioniste, ci și cauțiunea unei victimizări colective (p.119).

Potrivit autorului acestui studiu, Trianonul a fost privit de către elita ungară drept un Diktat infam care ar fi văduvit Ungaria de teritorii și populații.

În acest context, în cercurile conducătoare de la Budapesta s-a instalat un întreg ”concert propagandistic” în diferite state europene și-n SUA având drept laitmotiv nedreptatea făcută ungurimii de către Aliați, creionând o falsă impresie în rândul opiniei publice din aceste state că națiunea ungară a fost ultragiată.

Printre puținele vocile lucide și tolerante de la Budapesta care pleda pentru pace și implicit respectarea dreptului internațional a fost un intelectual de aleasă ținută umanist-democratică: Oscar Jaszi (p.120).

Acesta s-a născut la Carei în 1875 într-o importantă familie evreiască. Cu studii solide în științe sociale la Budapesta, Oscar Jaszi s-a remarcat prin studiile sale și articolele sale din presa vremii (p.120).

Acesta consideră că Austro-Ungaria reprezenta un exemplu tipic, anacronic de civilizație medievală transpusă în plin secol XX cu o putere concentrată în mâinile birocrației austriece imperiale, iar în Ungaria în cele ale clasei feudale maghiare reziduale cu marea finanță și un mic cerc de aserviți (p.121).

În acest sens, Oscar Jaszi susținea că Ungaria ”mutilată” ar fi avut șansa unui parcurs democratic dacă s-ar fi adoptat reforme și s-ar fi elimnat reminisciențele exponenților modului de dominație feudală astfel încât societatea ungară să se democratizeze (p.124).

Concluzia acestuia este că problema Ungariei trianonice constituie cheia multor chestiuni presante care contrapuneau statele din Europa Centrală. Practic, echilibrul și stabilitatea regiunii continuă să fie pereclitate fără o democratizare completă a Ungariei (p.126).

Capitolul II se intitulează ”Masoneria, actorul nevăzut la masa tratativelor” și cuprinde studiile istoricilor Florian Bichir și Attila Varga, care abordează rolul masoneriei în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920).

În acest sens, Florian Bichir deschide acest capitol cu studiul ”Francmasoneria și Marea Unire. Aspecte ale activității masonilor români în lupta pentru realizarea și consolidarea României Mari”.

Beneficiile aderării la francmasonerie, din punct de vedere al interesului național al Delegației României la Conferința de Pace de la Paris sunt recunoscute și de istoricul Ioan Scurtu care subliniază următoarele: ”Nu era posibil ca o țară mică, cu revendicări teritoriale, care trebuia să obțină unirea prin confirmarea tratatelor, să pretindă să fie egală cu SUA, Franța, Italia și Marea Britanie(p.132)”.

Conștient de acest aspect, Ion I.C. Brătianu l-a lăsat la conducerea Delegației României pe Alexandru Vaida-Voevod, după ce în prealabil l-a sfătuit să se înscrie în masonerie.

Foarte multe decizii importante se luau noaptea când frații se întruneau, iar Brătianu nu putea participa întrucât nu era membru în nicio lojă.

Acțiunea lui Alexandru Vaida Voevod de a adera la masonerie a fost un consens politic aprobat de premierul Ion I.C.Brătianu ca o soluție la rezolvarea crizei intervenite în relația României cu Marile Puteri(p.135).

Pe 28 iulie 1919, Alexandru Vaida-Voevod a fost audiat în clădirea Marelui Orient al Franței din strada Cadet, numărul 16.

A doua zi, maestrul Lojii ”Ernest Renan”, Marcel Huart l-a anunțat pe ministrul român că numeroasa audiență i-a fost favorabilă și intrarea sa în masonerie a fost votată în unanimitate (p.136).

”Morile de Vânt ale Zeilor”. Masoneria maghiară, Trianonul și Scandalul Secolului, semnat de istoricul Varga Attila reprezintă cel de-al doilea studiu al Capitolului al II-lea și reprezintă o analiză atent documentată asupra masoneriei ungare în contextul Tratatului de la Trianon.

Autorul acestui studiu susține că masoneria maghiară nu a avut un rol nefast în conturarea ”dezastrului de la Trianon” întrucât aceștia au fost primii care au sesizat pericolul ce pândea Ungaria.

Astfel, la 12 mai 1917, au creat o Comisie a Păcii al cărei scop era reluarea contactelor cu puterile masonice europene pentru falicitarea unei păci separate cu Antanta (p.145). Această inițiativă a masoneriei maghiare nu a avut succesul scontat întrucât Ungaria se afla în ”izolare internațională”, iar orice discuție cu Marile Puteri ar fi putut avea loc numai după încheierea păcii (p.146).

Trianonul a îngropat Monarhia Dunăreană, însă naționalismul radical a fost cel care a infectat spiritele alese ale epocii, inclusiv din masonerie, care i-au săpat groapa Ungariei Mari înainte de 4 iunie 1920 ( n.a. data când Ungaria a semnat Tratatul de la Trianon), concluzionează istoricul Varga Attila (p.159).

Capitolul III se intitulează sugestiv ”România Mare la început de drum” și cuprinde studiile istoricilor: Ion Calafeteanu, Gabriel Dolinschi și Gheorghe Sbârnă. România și democratizarea vieții internaționale în opinia lui Ion I.C. Brătianu. Expunerea liderului liberal în Parlamentul unit al României-decembrie 1919 deschide acest capitol, iar istoricul Ion Calafeteanu în acest studiu prezintă o analiză a discursului rostit în Parlament de Ion I.C. Brătianu la 16 decembrie 1919.

Practic, marele om politic a trecut în revistă politica externă a României după 1877 până la izbucnirea Primului Război Mondial, accentuând faptul că statul român  nu era dintre acelea ”care aveau interese să pescuiască în ape tulburi și să tulbure apele nimănui”, ceea ce reușise prin politica sa să câștige respectul în plan internațional a vecinilor săi (p.175).

Anul 1920 – Trianon-România Mare. Lipsa coeziunii politice și necesitatea relegitimării prin alegerile parlamentare din luna mai este cel de-al doilea studiu din cadrul acestui capitol, iar autorul acestuia, Gabriel Dolinschi, reconstitue pașii pe care statul român reîntregit i-a întreprins în organizarea primelor alegeri parlamentare din 1919.

Noua arhitectură electorală cuprindea 15 decrete – legi, promulgate de Regele Ferdinand I. Votul universal a fost legiferat în 1919 pentru prima dată în România, un drept pe care îl aveau bărbații cu vârsta de 21 de ani împliniți.

În condițiile unei Românii preponderent rurale, țărănimea a căpat un rol important în jocul electoral (p.186). Atmosfera care a dăinuit în perioada premergătoare alegerilor se înțelege din comunicarea dintre Ministerul Justiției, de Interne, Război și alte instituții chemate să rezolve probleme logistice, etc (p.190).

Alegerile au fost organizate în noiembrie 1919, în zilele de 2,3,4 pentru Camera Deputaților și în zilele de 7 și 8 pentru Senat (p.193). Scrutinul național a generat o majoritate formată din : Partidul Național, Partidul Țărănesc, Partidul Naționalist-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina și Partidul Țărănesc din Basarabia (p.194).

 ”Primul Parlament al României Mari. Ratificarea hotărârilor privind unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei” închide Capitolul III, iar în acest studiu istoricul Gheorghe Sbârnă analizează actul ratificării de către Primul Parlament al României Mari al hotărărilor de unire cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.

Un moment de mare însemnătate în activitatea Primului Parlament al României Reîntregite s-a petrecut pe 29 decembrie 1919 când a avut loc ratificarea actelor Marii Uniri. Acestea au fost prezentate și adoptate de Cameră și apoi de Senat, pentru a putea fi promulgate de Regele Ferdinand (p.211).

Capitolul IV. Trianonul în memoria contemporanilor cuprinde studiile lui Alexandru Ghișa, Nicolae Păun, Victor Rizescu și Constantin Hlihor. ”Transilvania și Marile Puteri –de la Trianon (1920) – la Paris (1947), iar studiul semnat de istoricul Alexandru Ghișa deschide acest capitol.

Aceste ne propune o analiză a conceptelor de auto-determinare și stat națiune lansate de experții americani Inquiry care au fost îmbrățișate de elitele intelectuale ale națiunilor eliberate din imperii.

Potrivit acestuia, națiunea maghiară a fost nepregătită pentru schimbările din 1918 întrucât și-au imaginat eronat conceptul de stat național. Sentimentele identitare ale românilor din Austro-Ungaria au depășit coordonatele regionale ale Transilvaniei și Bucovinei, încă de la instaurarea compromisului dualist, între națiunile dominante austriacă și maghiară (p.220). După experiența acumulată în doi ani de război (1916-1918) în care a cunoscut înfrângerea și victoria, România se va manifesta în anii 1919-1920 printr-o sincronizare între segmentele politic și militar, între acțiunea politică și militară (p.227).

”România în vâltoarea istoriei(Conferințele de Pace de la Paris 1919 -1947)” este cel de-al doilea studiu din cadrul Capitolului IV.

În acest studiu istoricul Nicolae Păun se concentrează asupra modului în care Conferința de Pace de la Paris din 1947 a trasat granițele națiunilor europene.

Victor Rizescu a semnat cel de-al treilea studiu din cadrul acestui capitol care analizează tema multiculturalismului ca memorie colectivă în jurul Tratatului de la Trianon.

”O sută de ani de contestare a ordinii internaționale în centrul și sud-estul Europei. Trianon și imaginarul geopolitic al granițelor fantomă” este studiul semnat de istoricul militar Constantin Hlihor.

Tratatul semnat la Trianon nu a dus doar la reconfigurarea arhitecturii frontierelor din Europa Centrală și de Sud-Est, ci a avut și un efect imens asupra relațiilor internaționale, subliniază Constantin Hlihor (p.300).

Potrivit acestuia, nu statele mici au provocat prăbușirea arhitecturii geopolitice rezultate în urma Păcii de la Versailles-Paris, ci Marile Puteri.

Imaginarul geopolitic al frontierelor fantomă a generat prejudecăți, stereotipii negative și excluderi simbolice la nivel regional care au generat acțiuni de politică externă, cum au fost cele din Transilvania anului 1940 (p.314).

 ”Mass-media maghiară și română din spațiul central european privind problematica Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920)” este studiul semnat de istoricii Ioan Lăcătușu și Vasile Stancu care încheie capitolul și volumul.

Cei doi istorici au realizat o monitorizare a presei maghiare cu privire la problematica Trianonului, inițiativă derulată încă din 2005 de Centrul European de Studii Covasna-Harghita (p.321).

În 2005, filmul Trianon realizat de regizorul Koltay Gabor și istoricul Raffay Erno a generat o serie de dezbateri cu privire la situația maghiarimii din Ungaria și din afara granițelor acesteia de acum o sută de ani, precum și propuneri concrete pentru remedierea situației geopolitice generate de Tratatul de la Trianon (p.322).

Problematica Trianonului este tratată exclusiv din perspectiva nostalgiei după Ungaria Mare în presa scrisă și audiovizuală. Modalitatea concretă enunțată în mass-media ungară cu privire la soluționarea Trianonului o reprezintă obținerea autonomiei teritoriale (p.324).

Volumul coordonat de politologul și istoricul Sabin Drăgulin are meritul de a repune în circuitul istoric tema Trianonului prin studiile inedite publicate astfel încât să deschidă noi orizonturi de cercetare, prin prisma abordării interdisciplinare între elementele de istorie, geopolitică, diplomație, sociologie și științe politice.

Această lucrare nu este destinată numai istoricilor și specialiștilor, ci publicului larg care are șansă ca prin abordările inedite ale autorilor să înțeleagă resorturile și lupta elitei politice de la București pentru recunoașterea Unirii de la 1 decembrie 1918 la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920).

”Tratatul de la Trianon și destinul României Mari” este un instrument prețios de cercetare, cât și sinteză utilă tuturor care vor să înțeleagă ce reprezintă Tratatul de la Trianon pentru statul român.

Editura Muzeului Național Cotroceni oferă publicului larg o lucrare inedită, al cărei punct de plecare a fost expoziția ”Tradiție și actualitate. Evoluția sistemului național de decorații (secolele XIX-XXI)” realizată în anul 2019 la inițiativa Muzeului Național Cotroceni și cu sprijinul Cancelariei Ordinelor din cadrul Administrației Prezidențiale, al cărei subiect au fost decorațiile statului român și relația acestora cu marile momente ale istoriei contemporane românești.

În acest context, cercetătoarea Ioana Drăgulin a realizat o analiză complexă, atât cronologică cât și statistică a evoluției sistemului național de decorații, pentru a înțelege stadiul actual al decernării distincțiilor naționale.

”Decorații acordate de președinții României în perioada 1991-2019” reprezintă o trecere în revistă a sistemului național de decorații al statului român care a fost reglementat legislativ la începutul anilor 2000, după schimbarea politică din decembrie 1989. Cercetătoarea Ioana Drăgulin are meritul de a prezenta publicului larg o reconstituire istorică a evoluției sistemului de decorații, cât și o analiză statistică și grafică pentru a înțelege tradiția începută în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza care continuă și astăzi în baza Legii nr.29/ 2000.

Lucrarea este structurată în trei capitole, alături de prefață, cuvânt înainte, argument și introducere, după cum urmează:

1. De la reprezentarea momentelor marcante ale istoriei la crearea medaliilor;
2. Sistemul național de decorații în vigoare; regimul juridic;
3. Sistemul național de decorații contemporane; analiza datelor statistice.

Având o bază de documentare solidă, cercetătoarea Ioana Drăgulin a reușit pe parcursul acestei lucrări să surprindă monografic ordinele naționale, decorațiile comemorative, decorațiile militare de pace și civile pe domenii de activitate în intervalul cronologic curprins între 1991 și 2019 (n.a sfârșitul primului mandat al președintelui României Klaus Iohannis) pe domenii de activitate, iar datele statistice sunt deosebit de utile pentru cei pasionați de evoluția sistemului național al decorațiilor, cât și pentru viitoarele cercetări din acest domeniu, încă inedit publicului larg.

”Sistemul actual de decorații a fost gândit ca o expresie a continuității sistemului instituit în perioadele regimului monarhiei constituționale”- precizează dr. Ioana Drăgulin.

În acest context, cercetarea a avut la bază două direcții:

1. realizarea unei prezentări a elementelor fundamentale care au permis organizarea sistemului național de decorații în perioada post-comunistă;
2. identificarea, centralizarea și analiza datelor statistice cu scopul de a înțelege stadiul actual al acordării distincțiilor naționale.

Cele două aspecte menționate mai sus îi dau acestei lucrări o notă de originalitate și greutate astfel încât cercetarea doamnei Drăgulin este o contribuție semnificativă în domeniul faleristicii, știința care se ocupă cu studiul decorațiilor, crucilor și semnelor onorifice.

În spațiul românesc, arta medalisticii a început să fie exprimată destul de târziu (p.23), iar primele mențiuni le avem din perioada medievală când Sigismund de Luxembourg în calitate de Rege al Ungariei i-a conferit lui Vlad Dracul însemnul de cavaler al ”Ordinului Dragonului”. De asemenea, în 1700 Țarul Petru I al Rusiei i-a conferit domnitorului Constantin Brâncoveanu Ordinul Sfântului Andrei.În perioada medievală, domnitorii români își răsplăteau dregătorii prin danii de pământ sau titluri medievale.

În secolul al XIX-lea apar în spațiul românesc primele preocupări pentru instituirea unui sistem modern de recunoaștere a meritelor prin acordarea de distincții. Astfel, primele mențiuni le avem consemnate din vremea lui Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) și respectiv Gheorghe Bibescu (1843-1848) în Țara Românesc, iar în Moldova în timpul domniei lui Mihai Sturdza (1843-1849). În 1851, Barbu Știrbei ar fi creat prima medalie românească- Destoinicie și Osârdie.

Crearea statului modern, după dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în Țara Românească și Moldova – drept domn, a constituit premisa realizării unui sistem național de decorații. Pro Virtute Militari (1860), Virtutea Militară, Devotament și Curagiu, Ordinul Unirii (1864) au fost primele decorații emise în acest răstimp.

Carol I a obținut în 1872 de la Poartă dreptul de a emite noi decorații, ordine și medalii. Acesta va institui o gamă largă de ordine, medalii, semne onorifice și cruci pentru militari și civile care sunt analizate pe larg în lucrarea doamnei Ioana Drăgulin. Dintre acestea, amintim: Medalia Carol I (1906), Semnul Onorific al Ofițerilor (1872), Bene Merenti (1876), Apărătorii Independenței (1878), Medalia comemorativă rusă a războiului din 1877-1878 (1878), Crucea Comemorativă Elisabeta (1878), Medalia Serviciul Credincios (1878), Medalia Virtutea Militară de Război (1880), Ordinul Național Coroana României (1881).

De asemenea, în acest prim capitol, cercetătoarea Ioana Drăgulin a analizat schimbările survenite în sistemul național de decorații etapizat odată cu preluarea puterii de către comuniști (înlăturarea monarhiei constituționale și proclamarea Republicii Populare Române-30 decembrie 1947). Dacă între 6 martie 1945 (impunerea guvernului condus de dr. Petru Groza) și 30 decembrie 1947 a fost o perioadă de tranziție în sistemul național de decorații, după proclamarea RPR se va aplica modelul din URSS. Astfel, prin legea 114 din 13 aprilie 1948, Prezidiul Marii Adunări Naționale a RPR obținea dreptul de emitere a decorațiilor. În acest context, cercetătoarea a identificat trei etape în evoluția decorațiilor, explicitate pe larg în lucrare, după cum urmează:

1. 1948-1964
2. 1965-1977
3. 1978-1989

În capitolul al II-lea, autoarea a realizat o amplă analiză legislativă pentru a creiona contextul legislativ de la începutul anilor 2000 care a stat la baza sistemului de acordare a decorațiilor. Astfel, în baza articolului 5 din legea 29/2000 Cancelaria Ordinelor din cadrul Administrației Prezidențiale este organismul care avizează propunerile pentru conferirea decorațiilor de către șeful statului. Capitolul al III-lea dă greutate întregii lucrări întrucât Ioana Drăgulin a reușit să realizeze o amplă analiză statistică și grafică asupra ordinelor naționale, decorațiilor comemorative, decorațiilor militare de pace și civile pe domenii de activitate în intervalul cronologic curprins între 1991 și 2019. Astfel, din datele centralizate de autoare pe parcursul acestei lucrări pentru Ordine Naționale, Militare, Decorații Comemorative și Civile pe domenii de activitate, rezultă că în perioada 1998-2019 au fost conferite circa 17.286 (p.279). Din punct de vedere al mandatelor prezidențiale (p.281) cel mai mare număr de distincții au fost conferite în vremea mandatului președintelui Emil Constantinescu în condițiile în care au fost acordate numai medalii în număr de 190.412. Ultimul loc este ocupat de primul mandat al președintelui Klaus Iohannis (2015-2019) cu 1215 ordine și medalii (p.281).

Tematica sistemului național de decorații reprezintă un prețios instrument de lucru care poate fi folosit pentru a înțelege mai bine dinamicile politice și sociale care s-au dezvoltat în cadrul statului român–concluzionează cercetătoarea Ioana Drăgulin.

 Lucrarea”Decorații acordate de președinții României în perioada 1991-2019” este o nouă apariție editorială a ”Editurii Muzeului Național Cotroceni” care se adresează publicului larg pasionat de istorie, fiind totodată o incursiune în lumea fascinantă a faleristicii.