STIRILE TRANSILVANIEI

Autor: Redacția ST

  • INTERVIU | DR. ING. FLORIN GHEORGHE ILIESCU, EXPERT PENTRU INFRASTRUCTURA DE APĂ: “NE SALVĂM PLANETA NUMAI EDUCÂNDU-NE COPIII!”

    INTERVIU | DR. ING. FLORIN GHEORGHE ILIESCU, EXPERT PENTRU INFRASTRUCTURA DE APĂ: “NE SALVĂM PLANETA NUMAI EDUCÂNDU-NE COPIII!”

    Apa potabilă și permanența de care ne bucurăm astăzi, majoritatea dintre noi, în apartamentele sau casele noastre, pare a fi o banalitate. Ei bine, nu este chiar așa! Expertul pentru infrastructura de apă, Dr. ing. Florin Ghe. Iliescu a avut amabilitatea să răspundă pentru Știrile Transilvaniei unor întrebări legate de subiectul potențialei crize a apei potabile, dar și despre importanța educației în protecția apei în particular și a mediului înconjurător în general.

    Florin Ghe. Iliescu este absolvent al Facultății de Instalații pentru Construcții, Institutul de Construcții București, promoția 1977, finalizându-și și studiile de doctorat la Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, în domeniul Managementului Serviciilor Publice, cu distincția “summa cum laude”, pentru teza “Cercetări și contribuții privind îmbunătățirea activității operatorilor în realizarea produsului industrial apă și a serviciului de furnizare a acesteia”. A lucrat și colaborat timp de 25 de ani cu organizații profesionale de prestigiu, precum: Asociația Română a Apei – A.R.A. și Asociația Internațională a Apei-I.W.A., Clusterul CLEMS, și nu în ultimul rând a fost Dir. General la S.C. AQUABIS Bistrița, între anii 1990-2002.

    Și-a făcut meseria cu mult devotament, iubește colectivitatea și dezvoltă, an de an, proiecte ce țin de educarea copiilor în domeniul apei și al mediului, sub egida Clubului Rotary Bistrița Nosa și la nivelul Districtului Rotary 2241, România & Republica Moldova.

    R: – După o viață întreagă pusă în slujba științei apei, cum vedeți știrile apocaliptice ce se vehiculează în presă cu privire la inevitabila criză a apei potabile?

    Florin Ghe. Iliescu: În primul rând mulțumiri pentru invitația de a împărtăși cu dvs și cititorii acestor rânduri preocupările noastre, ale specialiștilor din domeniul serviciilor de apă-canalizare, dar care se pot răsfrânge asupra consumatorilor finali, adică asupra unei pături largi de populație.

    Evident că există multe zone din lume care sunt tot mai afectate de insuficienta resursă de apă, respectiv de cantitatea de apă și de calitatea ei, existentă într-o anumită regiune, de “stresul apei”, cum îl numesc specialiștii.

    Situația este complexă, deoarece cantitatea de apă existentă pe Pământ, în formă lichidă, solidă sau gazoasă este aceeași de la începutul formării acestuia, în urmă cu milioane de ani. Se schimbă doar raportul între cele 3 forme de agregare și din păcate și calitatea apei. Nu trebuie uitat faptul că deși apa este mai multă decât uscatul pe Terra, 98 % din acestă apă este sărată și nu poate fi folosită ca atare, cu excepția faunei maritime. Plantele, animalele și oamenii folosesc pentru viețuire apa dulce, tratată corespunzător în multe cazuri. Prin dezvoltarea unor tehnologii moderne din ultimii 30-40 de ani se poate folosi și apa de mare, prin desalinizare, cu costuri însă mari și doar acolo unde nu există alte resurse de apă dulce.

    Un alt element perturbator al ultimilor zeci de ani este poluarea industrială a surselor de apă, izvoare, lacuri și râuri, care doar după anii 1970 au început să fie în atenția țărilor dezvoltate pentru protejarea lor, continuând și în alte țări, după aceea.

    Creșterea populației, urbanizarea accelerată din ultimii 20 de ani, solicită cantități mai mari de apă atât pentru alimentație, cât și pentru igienă. Și nu trebuie uitată agricultura, care consumă 70 % din cantitatea de apă și care trebuie să producă hrană pentru populația în creștere.

    La toate aceste aspecte și în paralel cu ele, au apărut în ultimii 25-30 de ani schimbările climatice, pe care le resimțim cu toții, călduri excesive, cu perioade de secetă și apoi ploi și furtuni, care provoacă alte calamități naturale.

    Categoric, toate acestea afectează sursele de apă, calitativ și cantitativ, și pentru unele situații (extreme) nu există soluții tehnice rapide. Se impune o regândire a modului de proiectare și realizare a infrastructurii de apă-canalizare, introducerea de noi tehnologii și materiale care să ofere soluții reziliente, și nu în ultimul rând un alt mod utilizare din partea consumatorilor, o schimbare de atitudine.

    Apa este o resursă limitată, tot mai scumpă ca preț, și e de dorit să fie prețuită ca atare.

    Sigur ca situația diferă de la un continent la altul și de la o zonă la alta.

    Vorbind despre Europa, cele mai expuse zone în viitor sunt sudul, respectiv zona Mediteranei, țări ca Grecia, Italia sau Spania, acestea având și în prezent probleme în resurse de apă potabilă, incendii de pădure, consumuri restricționatesau apă reutilizată pentru diverse alte scopuri decât potabilitate.  

    În România, zonele cele mai afectate sunt sudul Moldovei, Dobrogea și parte din sudul Munteniei, unde sunt resurse mai limitate de apă dulce.

    R: – Țin problemele de mediu, inclusiv cele privitoare la ineficienta gestionare a resurselor planetare de apă și de educație?

    Florin Ghe. Iliescu: – Categoric da, problemele de mediu depind de managementul resurselor și în aceeași măsură de educație și mentalitate, pentru că numai prin educația tinerei generații: “Ne mai putem salva planeta Pământ!”

    Și acest lucru l-am învațat de-a lungul întregii cariere profesionale de peste 45 de ani, dedicate infrastructurii de apă. Scopul asociațiilor profesionale și al altor ONG-uri este să aducă în fața specialiștilor, dar și a consumatorilor, problemele majore din acest domeniu esențial al vieții și apoi prin diferite programe și activități să le implementeze, dar și să atenționeze populația asupra nevoii de schimbare a obiceiurilor  privind consumul de apă și de protejare a mediului înconjurător într-un mod sustenabil, astfel încât și generațiile viitoare, care vor viețui pe acest Pământ, să poată beneficia de condiții normale de viață.

    Aceste aspecte le-am văzut foarte bine implementate în Israel, unde resursele de apă limitate i-au obligat pe specialiști să dezvolte tehnologii novatoare și în paralel să desfășoare programe în școli, cu scopul de a educa tinerii și viitoarele generații să respecte această resursă, APA, prin diverse metode care să devină practici zilnice și aplicabile pe termen lung.      

    R: – Ce ne puteți spune despre frumoasele proiecte rotariene privind apa și igiena sanitară pe care le-ați inițiat și pe care le coordonați de câțiva ani încoace?

    Florin Ghe. Iliescu: Organizația Rotary, din care fac parte de peste 25 de ani, are la nivel internațional câteva teme majore pe care le dezvoltă prin proiectele sale, iar apa împreună cu mediul înconjurător, sănătatea și educația sunt doar 3 direcții de lucru pentru comunitățile din care facem parte.

    Este și motivul pentru care, acum 7 ani, am inițiat un asemenea proiect la nivelul Districtului 2241, România și Republica Moldova, “Educația privind apa și igiena sanitară”, care include informații teoretice și practice privind consumul de apă și spălatul pe mâini, igiena zilnică necesară pentru a ne proteja de boli, precum și chestionare pentru identificarea problemelor existente în școlile și comunitățile din România, pe baza cărora se pot dezvolta apoi alte noi proiecte.

    Ghidul pus la dispoziția profesorilor din școli reprezintă un instrument de lucru pe care îl pot folosi atât la orele din curriculă, cât și la activitățile școlare din ”Săptămâna verde” sau “Școala altfel”. Pliantul pe care îl primește fiecare elev din clasă îi oferă acestuia informațiile generale legate de consumul apei și igiena mâinilor și îl poate ajuta și la educarea – în acest sens – a familiei lui.

    Acest proiect a fost implementat cu sprijinul multor Cluburi Rotary și a Districtului Rotary 2241, începând cu anul 2017 în 30 de județe din țară și în Republica Moldova, beneficiind de el peste 125.000 de elevi. Proiectul continua, și în fiecare an numărul beneficiarilor crește, deoarece ghidul pe care l-au primit profesorii poate fi folosit pentru mai multe generații de elevi, informațiile fiind general valabile.

    R: – Cum va continua proiectul rotarian dedicat apei în anul care vine?

    Florin Ghe. Iliescu: – Proiectul inițial a fost completat, începând cu anul 2020, prin publicarea poemului ”Steluța apei”, scris de Mihai Talpoș și Mihaela Dascălu, grafica Adina Lukacs, care a completat într-o manieră inedită informațiile despre circuitul apei în natură și a îmbogățit conținutul proiectului.

    Dorim să continuăm proiectul, cu sprijinul Rotarienilor din Districtul 2241 și la lansarea lui în diverse comunități să organizăm și evenimente interactive cu școlile de acolo. 

    Suntem în același timp în discuții privind extinderea Proiectului cu un spectacol de muzică și dans dedicat copiilor, alaturi de “Asociația Mario Atelier – Coregrafie, Teatru, Muzică”, ce vine să completeze printr-un moment artistic tema care ne preocupă: “Salvarea Pământului“, iar aceasta se poate face doar prin cunoaștere și educație. 

  • Diversitate și incluziune: Dance Romania, Cluj Edition 2021

    Diversitate și incluziune: Dance Romania, Cluj Edition 2021

    Center for Peace and Violence Prevention (CPVP) organizează în data de 25 septembrie, de la ora 14:00, în Parcul Iulius din Cluj-Napoca, evenimentul umanitar Dance Romania, Cluj Edition 2021.

    În cadrul acestuia, 14 instructori de dans din Cluj, Sibiu și București vor anima publicul cu pași din diverse stiluri antrenante: zumba, kuduro, salsa, dancehall, Bollywood, street dance, hip-hop, afro grooves, bachata și altele. Din cei 14 instructori, unul este de naționalitate indiană, unul, de naționalitate braziliană și 12 sunt români. DJ M.I.G din Nigeria va mixa pe tot parcursul evenimentului. Trei maeștri de ceremonii (MCs), Camelia din România, Diane din Burundi și Go Slo din Nigeria, vor însufleți atmosfera.

    „Dance Romania este un eveniment umanitar care își propune să unească toate comunitățile prin dans, înlăturând barierele ridicate de frică, discurs al urii și discriminare. Încurajează participarea oricui, indiferent de rasă, etnie, naționalitate, religie, gen sau vârstă. La Dance Romania ne cunoaștem și ne împrietenim prin dans. CPVP organizează acest eveniment în cadrul programului său „Diversity and Inclusion” (Diversitate și Incluziune),” spune Dr. Charles Wratto, fondator și președinte al Center for Peace and Violence Prevention.

    Programul evenimentului

    13:50 Cuvânt de deschidere (Dr. Charles Wratto, președinte CPVP)

    13:55 Moment acrobatic cu Knights of Trasylvania Cheerleaders

    14:00 Zumba cu Ramona, Lia, Mădălina și Andra

    15:00 Kuduro & Afrohouse cu Daria

    15:30 Breaking cu Simina

    16:00 Mexe Brazil cu Oliver

    16:30 Bollywood cu Giri

    17:00 Salsa cu Sabrina și Sorin

    17:30 La butoane: DJ M.I.G

    18:00 Hip-hop cu Maria

    18:30 Dancehall cu Gipsy

    19:00 Afro grooves cu Tina

    19:30 Bachata cu Victor

    20:00 Final eveniment

    Dance Romania are loc în Cluj anul acesta, după o ediție pilot derulată în 2020, care a avut peste 200 de participanți. Indiferent de cunoștințele de dans, la Dance Romania oricine se bucură de muzică bună, de prieteni noi sau vechi și de socializare într-un spațiu primitor. Evenimentul este organizat integral de către echipa CPVP și voluntarii organizației.

    CPVP este o organizație umanitară internațională dedicată culturii păcii și respectului pentru demnitatea umană, în zone de conflict și post-conflict. Principalele sale programe derulate includ: Protecție și Asistență, Educație pentru Pace, Arte și Pace, Diversitate și Incluziune.

    Evenimentul este gratuit și deschis oricui, dar cu respectarea integrală a regulilor recomandate de situația epidemiologică din momentul prezent. Echipa Center for Peace and Violence Prevention va verifica, conform obligațiilor legale, prezentarea certificatelor de vaccinare sau a celorlalte documente prevăzute de lege pentru participarea la evenimente în aer liber.

    Pentru mai multe detalii despre program sau instructori vă invităm pe paginile noastre: Facebook.com/cpvp.org, Instagram: cpvp_org, Twitter.com/cpvp_org, Tiktok.com/cpvp_org

    Partenerii evenimentului:

    Cluj24, Daisler Print House, EBS Radio, Occidentul Românesc, Perimetru Studio, TVR Cluj, ViaCluj TV

    Eveniment organizat cu sprijinul:

    Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca și Iulius Mall

    Pentru alte detalii:

    Camelia Jula

    PR Manager                                                                            

    Email: contact@cpvp.org, cameliajula@gmail.com

    Telefon: 0744348787

  • Sărbătoarea Diasporei: Iașul este acasă! – Ediția 2021

    Sărbătoarea Diasporei: Iașul este acasă! – Ediția 2021

    Ziua de vineri, 27 august 2021, Primăria Municipiului Iași o dedică informării românilor din diaspora asupra oportunităților de angajare pe piața muncii ieșene, eveniment organizat în cadrul programului Sărbătoarea Diasporei – Iașul este acasă! – ediția 2021.

    În parteneriat cu Primăria Municipiului Iași, Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM Iaşi) va facilita întâlniri cu angajatorii în căutare de forță de muncă, într-un mediu prietenos, pe esplanada din fața Primăriei cât și în incinta sălii „Vasile Pogor” din cadrul acesteia. Evenimentul se va desfășura între orele 10:00 – 18:00, accesul publicului fiind gratuit.

    Agenții economici își vor promova activitatea și oferta de locuri de muncă în cadrul standurilor puse la dispoziție gratuit sub egida unui „Târg de Cariere”.

    Cetățenii români din diaspora care doresc să se reîntoarcă acasă și să devină persoane active pe piaţa muncii au acum oportunitatea de a interacţiona direct cu potenţiali angajatori ieşeni sau de a primi informațiile prin intermediul familiilor, prietenilor sau reprezentanților Biroului Diaspora din cadrul Primăriei.

    Biroul Diaspora transmite săptămânal oferta locurilor de muncă puse la dispoziție de AJOFM către oficiile diplomatice și consulare, centrele consulare, asociațiie românești din diaspora și mass-media de limba română din afara granițelor.

    Problemele românilor din diaspora privind reintegrarea pe piaţa muncii constituie o prioritate naţională şi necesită o abordare integrată şi asumată atât de către Serviciul Public de Ocupare cât şi de celelalte instituţii cu atribuţii în domeniu.

    Românii reveniți în țară vor fi sprijiniți financiar și logistic în vederea deschiderii unei afaceri, subvenționării unui loc de muncă sau cuprinderii într-un program de formare profesională pentru adulți.

  • „Oamenii cu care ne trăim viețile, evenimentele importante ale acesteia, reprezintă pentru mine acasă”

    „Oamenii cu care ne trăim viețile, evenimentele importante ale acesteia, reprezintă pentru mine acasă”

    Campania de excelență a românilor din diaspora derulată de publicația Occidentul Românesc și-a propus să descopere oameni valoroși, care ne fac cinste în mediile unde lucrează și în comunitățile unde activează. În această ediție, îl aducem în fața dumneavoastră pe Cornel Cărămizaru, managerul român care a condus business-ul grupului olandez FrieslandCampina din România și care, din noiembrie 2019, este managing director pentru filialele din Spania și Portugalia ale aceluiași grup.

    Cornel Cărămizaru a ocupat funcția de manager al FrieslandCampina România timp de patru ani, înainte de a fi numit la conducerea filialelor Spania – Portugalia. Cu o carieră de peste 25 de ani în industria bunurilor de larg consum, el s-a alăturat grupului olandez în anul 2011, ca director de vânzări. În 2016, a devenit primul român numit la conducerea FrieslandCampina România. Grupul olandez este prezent pe piața românească prin brandurile Napolact, Campina, Milli, Oke şi Dots, fiind cotat drept unul dintre cei mai mari cinci producători de lactate din țară. După cum mărturisește în interviul pentru Occidentul Românesc, Cornel Cărămizaru a ajuns întâmplător în industria lactatelor, dar a rămas în domeniu, construindu-și o carieră solidă.

    „Sunt născut și crescut în București, de profesie economist și am ales ca specializare profesională marketing-ul, considerând că îmi va fi util să înțeleg cât mai bine posibil comportamentul consumatorilor şi am completat astfel experiența acumulată vânzând și dialogând permanent de-a lungul carierei mele cu o multitudine de clienți”, spune Cornel Cărămizaru. Absolvent de studii economice, a ales un MBA cu specializarea în marketing (la Universitatea Sheffield din Marea Britanie): „O oportunitate extraordinară, care mi-a confirmat încă o dată că sursa de învățare cea mai bună, după cea de a face efectiv ceva, este de a cunoaște oameni cu care și de la care poți învăța enorm. Și am avut șansa de a cunoaște oameni extraordinari, de la care am învățat multe lucruri noi”.

    Camelia Jula: Parcursul dumneavoastră profesional reprezintă o carieră cum probabil și-ar dori mulți tineri aflați acum pe băncile facultăților. Activitatea în domeniul industriei lactatelor a fost ceva ce v-ați dorit dintotdeauna sau un concurs de împrejurări?

    Cornel Cărămizaru: Industria lactatelor nu a reprezentat pentru mine o destinație căutată. Este adevărat că, înainte de a ajunge să lucrez pentru o companie din industria lactatelor, mi-am dorit să lucrez pentru o companie care are un impact pozitiv în societate, care să ofere consumatorilor o alternativă sănătoasă pentru satisfacerea nevoii din ce în ce mai acute de a beneficia de o nutriție valoroasă. Am ajuns în industria lactatelor, deci, fortuit. Și iată că au trecut deja mai bine de zece ani de atunci.

    Camelia Jula: Ce au însemnat acești ani de muncă, de activitate de succes, care v-au adus, pe rând, în poziția de șef al Napolact, primul manager român din cadrul FrieslandCampina România și, acum, Managing Director pentru Spania și Portugalia? Care au fost sacrificiile făcute, pentru ce a trebuit să munciți poate cel mai mult; au existat și momente mai dificile, dezamăgiri, eșecuri – cum ați trecut peste ele?

    Cornel Cărămizaru: Sunt într-o poziție privilegiată astăzi, pentru care sunt recunoscător tuturor celor care au făcut acest lucru posibil. Și mă refer aici la toți cei alături de care am lucrat și celor care mi-au condus la un moment dat cariera. Pozițiile de conducere pe care le-am avut de-a lungul anilor nu sunt meritul meu direct, ci al celor care au făcut parte din echipele mele, care au avut succes, ale colegilor mei, care m-au sprijinit în atingerea obiectivelor, precum și al managerilor care au avut încredere să îmi confere autoritatea formală.

    Pentru mine, perioada în care am fost în vârful ierarhiei companiei FrieslandCampina în România, cea care deține brandul Napolact, a fost cea mai frumoasă a întregii mele cariere. Plecând de la faptul că am fost primul român care a ocupat această poziție (motiv de mândrie personală) până la echipa fantastică alături de care am reușit atât de multe performanțe. Apoi, ca o recunoaștere a acestor reușite, am avut oportunitatea de a fi primul român care a condus o companie din cadrul grupului în afara României.

    Întrebarea dumneavoastră cuprinde cuvântul sacrificiu… De multe ori cred că folosim acest cuvânt ușor abuziv. Nu cred că este vorba de sacrificiu, ci mai degrabă de anumite consecințe pe care trebuie să ni le asumăm. Cu siguranță că sunt momente dificile, pe care trebuie să le trecem cu bine, dar, de asemenea, atât de multe satisfacții pe care le trăim. Cred că pentru a trece peste momentele mai dificile ceea ce m-a ajutat a fost conștientizarea că sunt doar etape, deci nicidecum situații permanente și, implicit, vor fi înlocuite la un moment dat de alte clipe, de această dată fericite. Evident nu știu cum aș răspunde la această întrebare dacă aș fi ales o altă profesie, cum ar fi cea de medic, unde cu adevărat consecințele pot fi majore. Deci sacrificii pentru mine nu cred că au existat sau cel puțin eu nu le-am perceput în acest fel.

    Camelia Jula: Care au fost cele mai mari provocări ale trecerii de la piața națională la cea internațională, pentru dumneavoastră, personal?

    Cornel Cărămizaru: Cea mai mare provocare a fost cea a schimbării unui mediu pe care îl cunoșteam foarte bine cu unul total nou. Este o ieșire din normal, dintr-un mediu familiar, în  care îmi puteam folosi limba maternă, unde nu mai era nevoie să demonstrez că pot și știu. Dintr-o dată un alt început… Și pe lângă un nou început profesional, aș mai menționa și provocarea mutării împreună cu familia. Fiecare dintre noi a trecut printr-un proces de ajustare la o nouă realitate și, împreună, ca familie, am fost nevoiți să integrăm schimbările individuale și să ne găsim un nou ritm de viață.

    Camelia Jula: Care sunt realizările profesionale de care sunteți cel mai mândru, din cariera de până acum?

    Cornel Cărămizaru: Cred că ceea ce am reușit în România în cadrul FrieslandCampina, alături de echipa extinsă, este pentru mine cea mai importantă realizare. Și legat de mândrie, care cred că este extrem de importantă când vine vorba de un lucru bine făcut, sunt mândru că ceea ce am realizat a fost „Cu mândrie, din Inima Ardealului”, construind pe valorile unui brand extrem de generos și autentic: Napolact. Cred că am reușit să creăm o marcă cu legături puternice cu consumatorul român, bazată pe autenticitate. Sunt mândru și pentru că una dintre etapele cele mai importante ale acestei legături a fost lansarea gamei de produse lactate Napolact Bio (produse ecologice), alături de fermierii care au ales să ne fie alături. Lansare care a implicat o perioadă lungă de pregătire și investiții majore pentru noi la acel moment. Această gamă este acum parte integrantă a succesului companiei în România.

    Camelia Jula: Care este… rețeta (sau care sunt ingredientele principale ale) construirii unei cariere de succes într-un domeniu competitiv, cu o piață largă și cu posibilități de dezvoltare personală și profesională de nivel înalt?

    Cornel Cărămizaru: Da, o rețetă… Retrospectiv, până în acest punct, căci până la capătul poveștii mai este cale lungă, cred că ceea ce a contat (fără a fi ingredientele unei rețete secrete) a fost: să îți placă ceea ce faci, să vrei să faci ceva pentru ceilalți și cu ajutorul celorlalți, să te înconjori de oameni mai deștepți ca tine și să înveți cât poți de mult de la ei.

    Camelia Jula: Cum este viața de român a cărui carieră înseamnă, acum, să se afle în diaspora? Avem numeroase exemple de români pe care activitatea profesională i-a dus fie la Bruxelles, fie la Strasbourg, Paris, Londra, fie în instituții europene, fie în companii de top din Europa, iar ei toți sunt parte (temporar sau definitiv) din diaspora românească. Cum e această experiență pentru dumneavoastră?

    Cornel Cărămizaru: Sunt încă la început de drum, însă cred că este o mare oportunitate de a învăța și de a acumula cunoștințe și deprinderi noi. Cred că este extrem de important să rămân deschis pentru a absorbi tot ceea ce îmi aduce această experiență. Rămâne de văzut în viitorul apropiat cât de mult mă va îmbogăți această perioadă și în ce măsură voi putea da mai departe din ceea ce va rămâne din aceasta.

    Camelia Jula: De când ați preluat funcția din Spania și Portugalia, ați avut tangențe cu diaspora românească din aceste două state? Dacă da, în ce mod, prin ce activități?

    Cornel Cărămizaru: Din păcate, puțin. Cred că și această perioadă complicată nu a ajutat. Însă am întâlnit niște români extraordinari, cu care am creat legături pe care sper să le întăresc în perioada următoare și să le mențin peste ani.

    Camelia Jula: Cum e România privită acum, de la distanță?

    Cornel Cărămizaru: România de la distanță pare mult mai frumoasă și mai interesantă. Am devenit mult mai echilibrat în evaluarea ei. Cred că suntem prea aspri când evaluăm și de multe ori influențați de evenimentele sau aspectele negative. Cred că distanțarea obiectivează, iar obiectivizarea revelează fațete nebăgate în seamă sau minimalizate, care sunt de cele mai multe ori pozitive.

    Camelia Jula: Când nu sunteți în România, de ce anume vă este dor, cu ce identificați cel mai puternic sentimentul de „acasă”?

    Cornel Cărămizaru: Cred că acasă capătă valențe noi în momentul în care fizic nu mai locuiești în locul de baștină, cred că se aplică și pentru distanțe mai reduse. Cel mai mult îmi lipsește acea parte din familie care nu ne mai este aproape fizic și, deși distanța nu este una semnificativă, ultimul an a fost foarte complicat și nu am reușit să ne vedem fizic atât de des cât ne-am fi dorit. Compensăm prin diverse mijloace de comunicare, dar evident nu este aceeași experiență precum cea fizică directă. Îmi lipsește de asemenea apropierea prietenilor. Cred că oamenii cu care ne trăim viețile, evenimentele importante ale acesteia, reprezintă pentru mine acasă și mai puțin poate un anume loc fizic.

    Camelia Jula: Care sunt locurile dumneavoastră preferate din România (și dacă există motive pentru aceste preferințe, care ar fi ele)?

    Cornel Cărămizaru: România este o țară frumoasă cu multe locuri speciale. Greu de ales! Sunt multe locuri în România care îmi plac, pentru că am amintiri plăcute create de evenimente pozitive: litoralul, Delta, dar si multe orașe. Locul meu preferat, deși poate părea cumva ciudat, este Bucureștiul. Este un oraș care îmi place mult și în care mă simt foarte bine.

    Camelia Jula: Pasiunile pentru timpul liber care sunt?

    Cornel Cărămizaru: Pe lângă cele poate clasice – sportul (îmi place să joc fotbal, chiar și ca o scuză pentru o bere și o poveste după), încă îmi place foarte mult să citesc și să învăț lucruri noi. Mai ales în ultimul an am descoperit plăcerea învățatului. Orice este nou ca și deprindere sau informație îmi aduce provocare și satisfacție. 

    Camelia Jula: Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, să fiți cetățean european?

    Cornel Cărămizaru: Pentru mine este un privilegiu. Este o oportunitate de a fi parte a unui „ceva” mai mare decât ne-am fi putut poate imagina. Este un sentiment de apartenență și de siguranță pe care îl am de fiecare dată când călătoresc, de exemplu. Din păcate, contribuim prea puțin la dezvoltarea acestui concept și la beneficiile pe care ni le aduce acest statut. Cred că o mai mare asumare la nivel individual a drepturilor și obligațiilor ce ne revin ar ajuta la o amprentă mai puternică a românismului. Este o șansă care nu trebuie ratată. Este o șansă de a ne lăsa amprenta pe o pagină importantă a istoriei umanității.

    Camelia Jula: Vă propun un mic exercițiu de imaginație: dacă ați avea o baghetă magică la dispoziție, ce ați schimba la România, acum, pe loc (măcar trei lucruri)?

    Cornel Cărămizaru: Interesantă provocare. E bine că sunt doar trei, deoarece pentru mine în general este importantă păstrarea identității, indiferent de conotațiile negative sau pozitive ale acesteia. Există o frază care mie îmi place foarte mult: dacă încerci prea mult să devii altcineva, vei sfârși prin a fi nimeni. Deci cele trei lucruri pe care le-aș schimba ar fi următoarele:

    Primul: aș reduce din crisparea și încrâncenarea cu care în general ne trăim viețile în România. Asta, pentru a avea mai mult timp și energie pentru a observa ce trebuie să schimbăm în viitor și pentru a ne bucura de ceea ce avem astăzi.

    Al doilea lucru ar fi individualismul. Cred că suntem în general prea fiecare pentru el și nu colaborăm pe cât am putea cu obiectivul de a învăța, dezvolta și progresa împreună.

    Iar ultimul: aș face un plan pentru unde trebuie să fie România peste 25 ani, pe care nimeni să nu îl poată schimba, ci doar să îl urmeze. Am reuși să ne atingem potențialul, despre care de altfel vorbim de atâția ani, pe bună dreptate, dar care rămâne la fel de neîmplinit, deși anii trec și asta pentru că ne răzgândim la fiecare patru – cinci ani.

    A consemnat: Camelia Jula

    Fotografii: arhiva personală Cornel Cărămizaru

    Un material realizat pentru Occidentul Românesc

  • Cu inima în două țări: Belgia și România

    Cu inima în două țări: Belgia și România

    Campania de excelență a românilor din străinătate, derulată de publicația Occidentul Românesc, vă prezintă în această ediție povestea unei românce care lucrează în prezent la Comisia Europeană de la Bruxelles, unde monitorizează și veghează la implementarea programului național al României de dezvoltare rurală. Mihaela Luca are 46 de ani, doi copii și o carieră în domeniul administrației publice în România, respectiv aproape șapte ani de carieră în cadrul Comisiei Europene. Și tot de atâția ani trăiește la Bruxelles.

    Născută în Timișoara, crescută în Petroșani (Valea Jiului), cu o mamă originară din Țara Moților și un tată de lângă Caracal, Mihaela își serbează ziua de naștere chiar de… Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie. Glumește spunând că în familia ei de fapt a avut loc întreaga unire: „Provin din mamă ardeleancă și tată oltean, care s-au întâlnit la studii în Timișoara și sunt căsătorită cu un moldovean.” Și-a petrecut toate vacanțele de vară la Redișoara, lângă Caracal, satul de unde este tatăl ei, dar ajungea și la Brad, pe meleagurile natale ale mamei.

    Mihaela Luca este în prezent Desk Officer pentru România în cadrul Directoratului General pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală al Comisiei Europene, de la Bruxelles. Experiența ei profesională în domeniul administrației cu specific agricol este vastă: a fost consilier în cadrul Secretariatului General al Guvernului (București); șef de serviciu în cadrul Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (APDRP), precum și director adjunct al Centrului Regional 8 București – Ilfov în cadrul aceleiași agenții. A fost director de cabinet al ministrului în cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, precum și subsecretar de stat în cadrul aceluiași minister și a lucrat în proiecte de pre-aderare tot în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale.

    Astfel, în perioada de pre-aderare a României la Uniunea Europeană, a activat ca Task Manager pentru dezvoltare rurală și pescuit în cadrul Delegației Comisiei Europene în România, la București. Studiile care au recomandat-o pentru această îndelungată activitate în domeniul politicilor agricole sunt licența ca economist obținută la Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Economia și Gestiunea Producției Agricole și Alimentare, un master în managementul afacerilor prin proiecte, la aceeași facultate și cursurile de specializare în domeniul politicii agricole comune și politicilor comerciale, absolvite la Wye College, Universitatea din Londra.

    Camelia Jula: Cum ai ajuns să lucrezi la Comisia Europeană?

    Mihaela Luca: Până în anul 2006 am lucrat la Delegația Comisiei Europene, iar când aceasta și-a încheiat misiunea și România a aderat la Uniunea Europeană, mulți dintre colegii mei au plecat, atunci, la Bruxelles. Eu nu am vrut să fac asta, am vrut să rămân acasă și m-am mutat la Ministerul Agriculturii. Dar în 2014 fostul meu șef de la Delegație, domnul Mihai Dumitru, mi-a spus de un post disponibil la Comisie și m-a încurajat să aplic pentru el. Mi-am pregătit documentele și m-am înscris. Cum postul era de agent contractual, selecția se făcea pe bază de interviu și contau experiența și recomandările. Faptul că am lucrat la Ministerul Agriculturii și am avut experiență de pre-aderare, faptul că lucrasem pe politica agricolă română și cunoșteam bine partea de dezvoltare rurală au fost în favoarea mea și am obținut postul. Doar că acesta este temporar. Contractul meu s-a încheiat în decembrie, dar șefa mea a făcut tot posibilul să îl prelungească încă un an, când, în mod normal, dacă vreau să rămân la Comisie, ar trebui să dau concursul pentru a deveni funcționar european. Este un concurs foarte dificil și, dacă nu îl voi trece, mă voi întoarce acasă.

    Camelia Jula: Ce presupune efectiv munca ta în cadrul Directoratului pentru Agricultură al Comisiei Europene?

    Mihaela Luca: Sunt responsabilă pentru programul de dezvoltare rurală a României. Comisia Europeană, prin PAC – politica agricolă comună, alocă statelor membre un buget. Există un buget pentru plățile directe pe suprafață, cele pentru fermieri și un buget pentru dezvoltare rurală. Acest buget de dezvoltare rurală este folosit pe baza unui program de dezvoltare rurală care este elaborat de către instituțiile naționale, de către Ministerul Agriculturii în România, prin autoritatea de management. Noi la Bruxelles îl aprobăm, pe baza unui regulament, a unei legislații europene, iar după aprobare eu îl monitorizez (asta fac din 2015). Programele se mai modifică, oamenii din România mai au întrebări privind anumite aplicări ale legislației, iar eu le răspund întrebărilor, răspund fermierilor; totodată, particip la comitetul de monitorizare pentru programul de dezvoltare rurală din România, la întâlnirile anuale, pentru a vedea cum este implementat programul, ce probleme sunt, cum se pot rezolva, ce poate face Comisia, ce poate face România (și când), pentru a atinge obiectivele menționate în program. În prezent, cum politia agricolă comună se schimbă, sunt implicată direct în viitoarea programare, care înseamnă elaborarea unui nou plan strategic, pentru următorii șase ani. Păstrez o legătură directă și foarte strânsă, așadar, cu instituțiile și autoritățile din România.

    Camelia Jula: Care sunt cele mai dificile provocări în activitatea ta?

    Mihaela Luca: Cred că… discuțiile în contradictoriu cu cei de la Ministerul Agriculturii din România, pe care le-am avut nu doar o dată. Nu am împărtășit aceleași opinii legate de cum ar trebui modificat programul, pentru ce ar trebui folosiți banii și au fost momente când ei

    m-au văzut ca un inamic al lor, deși sunt româncă. Uneori e mai greu să lucrezi ca român pe programul României. E mai ușor să fii străin și să lucrezi pe programul României pentru că nu ești implicat emoțional și nici ceilalți nu te pot acuza de nimic. Eu, în schimb, mă implic emoțional chiar foarte tare pentru că vreau ca lucrurile să meargă bine. De asta sunt aici, să ajut, să împing lucrurile să meargă bine în România, să se folosească banii cât mai bine și să se vadă asta. Banii sunt dați de Comisia Europeană, din taxele și impozitele europenilor și știind că România este atât de în urmă în anumite domenii, cred că e normal să vrei ca acești bani să fie folosiți încât să se vadă un progres.

    Camelia Jula: Aceste divergențe de opinii au fost generate și de mult prea desele schimbări din minister (vine un guvern, pleacă, vine altul, vine un ministru, pleacă, vine altul)?

    Mihaela Luca: Într-adevăr, schimbările prea dese nu sunt bune. Au existat miniștri sau funcționari cu bune intenții, dar nu apucau să facă mare lucru. Doar când ai continuitate și stabilitate politică poți pune bazele unei dezvoltări durabile. Iar eu văd lucrurile astea cu ochiul unei persoane care nu are un interes financiar propriu, direct. Politicienii din România iau multe decizii pe baze politice, cu alte calcule avute în vedere, iar fermierii își văd scopul lor, pe fiecare sector. Ei au în cap interesul lor financiar imediat sau pe termen mediu și lung. Eu când analizez și dau anumite soluții mă gândesc cum aș vrea să se dezvolte România, nu mă interesează altceva, eu nu câștig decât în timp o satisfacție că lucrurile au mers bine și am redus din decalaje, avem producție, avem vânzări, avem produse românești pe piață, acesta e interesul meu. Dar asta e greu de explicat uneori sau oamenii nu înțeleg.

    Camelia Jula: Dincolo de provocări, ce reușite ai evidenția în activitatea ta?

    Mihaela Luca: Cu siguranță, partea de aprobare a programului din 2015 și implementarea lui. Toate modificările făcute au fost discutate și am încercat să găsim cele mai bune soluții pentru ca programul să își atingă obiectivele. Acesta e principalul meu proiect. Pe programarea trecută, mă refer la intervalul 2007 – 2013, România a pierdut foarte mulți bani, iar eu sper ca acum să reușim să îi cheltuim și asta să se vadă. Nu știu dacă românii știu, dar în acea perioadă am pierdut cam 900 de milioane de euro.

    Camelia Jula: Și pe programul 2014 – 2020 stăm mai bine?

    Mihaela Luca: Dacă ne uităm la media europeană privind gradul de absorbție, suntem peste aceasta și sper că se vor cheltui banii eficient. Echipa de acum de la minister e bună și are experiență și avem un dialog foarte bun. Trebuie spus că niciodată nu ai absorbție 100%. Dar măcar 98% să fie…! Eu spun că totuși rezultatele au început să se vadă. Numai dacă ne uităm la care era productivitatea muncii în agricultură înainte de aderare și care este acum, care era producția medie la hectar înainte și acum, cum erau capitalizarea fermierilor, nivelul de dotare tehnică… Se văd rezultate, banii au ajutat. Au fost mulți bani care au intrat în România.

    Camelia Jula: Cum a fost pentru tine mutarea la Bruxelles, după atâția ani de activitate în țară?

    Mihaela Luca: A fost o schimbare destul de grea. Mi-a fost foarte greu în primul an la Bruxelles. Nici nu vreau să mă gândesc cum le este românilor care vin și nu au nimic! Îi admir pe cei care fac asta. Eu aveam siguranța unui loc de muncă, aveam salariu bun. Dar am venit singură, am stat nouă luni singură, apoi am adus-o pe fiica mea care atunci avea patru ani, iar după încă un an a venit și fiul meu, care atunci avea 14 ani. Soțul meu nu a venit. Eu sunt singură cu copiii aici, iar soțul a rămas la București. De asta pentru mine viața aici e un provizorat, suntem împărțiți între două țări. În primul an, veneam acasă la fiecare două săptămâni, luam toate misiunile în România pe domeniul meu. După ce fiica mea a venit să stea cu mine, am mers mai rar, dar toate vacanțele le-am făcut în România.

    Camelia Jula: Îți lipsesc încă lucruri de acasă?

    Mihaela Luca: Da, eu sunt legată foarte puternic de România, îmi lipsesc multe lucruri de acasă, părinții, prietenii, familia, unii doctori chiar… Deși acum avantajul Uniunii Europene e că ai medici români și la Bruxelles.

    Camelia Jula: Dar totuși te-ai obișnuit în timp cu Bruxelles-ul…

    Mihaela Luca: Cu binele te obișnuiești mai ușor. Este o viață mai ușoară aici, care e dată de faptul că am un serviciu bine plătit și stabil, dar și de partea de administrație, unde toate lucrurile sunt așezate și știi unde să te duci pentru ceva și nu trebuie să apelezi la te miri ce pile. Aici totul e cu programare și te duci doar dacă nu se poate rezolva on-line. Bine, în unele cazuri e și frustrant, fiindcă la anumite probleme ai prefera să poți vorbi cu o persoană, nu cu o adresă de email. Aici a dispărut interacțiunea față în față, totul e virtual. Și era așa de dinainte de pandemie, acum e și mai și. E oarecum extrema cealaltă față de România, unde dacă nu te duci pe capul funcționarului sau companiei nu se rezolvă nimic. Nici așa nu e bine, cred că ideală ar fi… o soluție de mijloc.

    Camelia Jula: Care este relația ta cu comunitatea de români din Bruxelles?

    Mihaela Luca: Comunitatea este foarte mare, am citit undeva că e a doua după Franța, iar organizația românilor de aici, RomBel, ajută foarte mult românii din Belgia cu informații utile. Când am fost căutată să ofer sprijin celor care aveau nevoie, am oferit, dar recunosc că nu m-am implicat și în alte moduri. În schimb, am fost la foarte multe evenimente românești organizate fie de europarlamentari, fie de Institutul Cultural Român (excepție făcând anul trecut, când nu s-a mai organizat nimic). Am fost la piese de teatru, mai ales la cele pentru copii, unde o duceam pe fiica mea.

    Camelia Jula: Cum crezi că va fi pentru copiii tăi revenirea în țară, dacă acesta va fi drumul pe care îl veți urma?

    Mihaela Luca: Fiul meu, care termină anul acesta liceul, va merge la o facultate care nu va fi în România. El vrea să studieze arhitectură și are de ales între Amsterdam și Barcelona. Fiica mea care e acum în clasa a IV-a nu prea vrea să plecăm și mă tot bate la cap să învăț, ca să iau concursul, să rămânem aici. S-a obișnuit aici, are prieteni. Dar este o fire sociabilă, cred că s-ar adapta ușor și în România, și acolo are prieteni. Amândoi copiii mei merg la Școala Europeană. Ioana studiază în limba română, după programa din România. George studiază în limba engleză. Toate naționalitățile europene au secții în limba lor la această școală. Partea frumoasă este că elevii interacționează și între ei, nu doar cei din grupa română, ci și cu celelalte naționalități și fac tot felul de activități. Din clasa a VI-a, toți încep să studieze anumite materii și în altă limbă. Este un mare avantaj al Școlii Europene faptul că la finalul clasei a XII-a copiii ajung să vorbească fluent două limbi.

    Camelia Jula: Dar ție ce ți-ar lipsi din Bruxelles, după șapte ani de activitate profesională și de trai acolo?

    Mihaela Luca: Îmi vor lipsi colegii și atmosfera de la birou. Aici, chiar dacă e mult de lucru, totul se face mai organizat, se planifică din timp, ca să nu devină munca un stres și totul să fie făcut sub impactul urgenței, cu panică. Îmi vor lipsi iernile blânde, deși acum îmi lipsește zăpada… Îmi vor lipsi șefii foarte drăguți, care te sună să vadă ce faci (noi nu am mai fost la birou din martie!), dacă copiii sunt bine, dacă ai nevoie de ceva… Îmi vor lipsi prietenii cu care am dezvoltat relații frumoase, pentru că cei mai mulți nu se vor întoarce în țară, au contracte pe durată nedeterminată, au copiii aici, probabil și la pensie vor rămâne aici. Îmi va lipsi proximitatea Vestului… te urci în mașină și mergi în Franța, Olanda, Germania. Anul trecut nu am mai fost niciunde din cauza pandemiei, dar în rest ieșeam… Iei trenul și te duci la Paris, la Londra, la Amsterdam… Din România, faci trei ore cu avionul la Paris, de aici, două ore cu trenul.

    Camelia Jula: Ce înseamnă pentru tine să fii cetățean european?

    Mihaela Luca: Înseamnă, uite, ce spuneam mai înainte: a călători ușor, fără vize, fără stat la coadă, cu buletinul doar. Înseamnă să mănânci tot felul de produse tradiționale din toate țările, pe care le găsești și la supermarket. Să ai posibilitatea, ca investitor, să îți finanțezi proiectele cu bani europeni. Nu știu dacă oamenii își dau seama cât de utili sunt banii aceștia, fie că primești 50 – 70 – 90 % din valoarea investiției. Cred că pentru un om de afaceri orice ban venit neîmprumutat, fără dobândă, e un avantaj.

    Camelia Jula: Exercițiu de imaginație: ai o baghetă magică și poți schimba pe loc trei lucruri la România. Ce ai schimba?

    Mihaela Luca: Mentalitatea românilor, în primul rând, că apoi se schimbă multe de la sine. Și aș vrea să dau puțin timpul înapoi la perioada aceea când ruralul din România era frumos, când satele erau pline de viață, autentice, simple… Oamenii nu aveau multe lucruri, dar se bucurau pentru orice, acum avem o mulțime de lucruri și nu ne mai bucurăm pentru nimic. De asta mă zbat pentru acest program de dezvoltare rurală, că nu putem pleca toți din România. Iar oamenii, odată ce au plecat, greu se mai întorc. Doar dacă le devine foarte greu unde ajung. Dar dacă se descurcă bine, rămân. Am văzut că ministerul alocă fonduri pentru diaspora să revină acasă. Dar ar trebui în primul rând să dea mai mulți bani celor de acasă pentru a rămâne în țară. Că de întors oamenii se întorc dacă vor, nu revin pentru bani. Se întorc pentru alte lucruri, sistem de educație, de sănătate. Și aș mai schimba administrația, dar și asta ține tot de mentalitate.

    Camelia Jula: O mentalitate pe care o vor schimba copiii noștri…

    Mihaela Luca: Posibil, pentru că sunt mulți copii de aici care merg la Școala Europeană și vor să revină acasă după ce termină studiile. E drept că copiii noștri mergeau în România în vacanță, când nu era școală, poate și asta contribuie la dorința lor, felul în care percep România. Dar am văzut că și alți copii, de alte naționalități, au aceeași dorință – să revină în țările de baștină ale părinților. S-ar putea, în timp, să vedem o tendință de inversare a exodului – nu la fel de mare, dar totuși esențială. Copiii, nepoții noștri vor dori să descopere România, poate să trăiască în România… Cine știe?

    A consemnat: Camelia Jula

    Foto: arhiva personală Mihaela Luca

    Interviu publicat în ediția tipărită a lunii februarie 2021

  • „Este important să avem capul sus și coloana vertebrală dreaptă oriunde ne-am afla, să fim români și europeni în același timp”

    „Este important să avem capul sus și coloana vertebrală dreaptă oriunde ne-am afla, să fim români și europeni în același timp”

    Campania de excelență a românilor din străinătate, derulată de publicația Occidentul Românesc, vă prezintă în această ediție povestea unei tinere românce care lucrează în prezent ca jurist – lingvist la Curtea de Justiție a Uniunii Europene din Luxemburg. Oana Cojocaru a ajuns în această instituție printr-un interesant concurs de împrejurări, dar mai cu seamă ca urmare a rezultatelor sale academice și profesionale de excepție; a ales să rămână acolo, să își clădească o carieră europeană și, astfel, de 11 ani trăiește în Luxemburg. Pe lângă munca ei la Curte, Oana se implică în activități culturale, civice și chiar politice și, ori de câte ori are ocazia, spune cu mândrie că vine din România, țara unde s-a format pentru un parcurs european de excelență.

    Oana Cojocaru are 34 de ani și a copilărit în Petroșani, orașul minier din județul Hunedoara înconjurat de munți, „cu ierni cu miros de cărbune și veri răcoroase”, după cum rememorează chiar ea. „Am studiat la Liceul Teoretic din Petroșani, devenit între timp colegiu național, la secția de matematică-informatică intensiv engleză. La 19 ani m-am mutat în București și am studiat dreptul la Universitatea din București și dreptul european la Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene Paris I Panthéon Sorbonne, un parteneriat academic între cele două universități, cu predare în limba franceză. Au fost patru ani frumoși și grei, cu zile lungi de studiu împărțite între cele două facultăți, ani în care am învățat enorm și m-am dezvoltat atât uman, cât și ca viitor profesionist al dreptului. Am trecut prin stagii de practică atât în România, în case de avocatură importante, care recrutau studenți merituoși, cât și în Luxemburg, la Curtea Europeană de Justiție.”

    În vara anului 2007, Oana s-a numărat printre cei care au deschis calea studenților români către instituțiile europene. „A fost un concurs fericit de împrejurări, marea mea șansă fiind, probabil, studiile universitare în franceză și noțiunile de italiană pe care le aveam încă din școala generală, datorită unui om minunat, profesoara mea de limba română, Letiția Jula, căreia îi voi fi mereu recunoscătoare. La Luxemburg mi-am continuat studiile cu un master bilingv în drept european, mi-am început cariera în instituțiile europene, am învățat alte două limbi străine, germana și spaniola, am continuat să mă formez în drept, dar și în management și resurse umane, pentru care am dezvoltat o pasiune. Aceasta s-a concretizat recent prin faptul că am fost laureata unui concurs interinstituțional pentru ocuparea unui post de management, destinat juriștilor români din instituțiile europene. Totodată, m-am îngrijit de vechea și marea mea pasiune, limba română. Tot din pasiune, am intrat într-o trupă de teatru în limba română, am început să mă implic civic, iar apoi politic, am încercat diverse sporturi și am călătorit mult”, mărturisește Oana în debutul interviului pe care l-a acordat în exclusivitate pentru Occidentul Românesc.

    Camelia Jula: Care a fost drumul ajungerii tale la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, unde lucrezi în prezent?

    Oana Cojocaru: Totul a început printr-un concurs de împrejurări. În 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană, am fost, alături de o altă româncă, primele stagiare românce la Curtea Europeană de Justiție. Pare o anecdotă recrutarea mea ca stagiară atunci, așa că merită să o împărtășesc. Pe site-ul Facultății de Drept a Universității din București apăruse pentru prima dată un anunț care îi viza pe studenții români pentru stagii de vară, de o lună, la Curtea de Justiție din Luxemburg. Departe de mine gândul că aș fi putut fi eu cea aleasă și, deci, cutezanța de a-mi trimite candidatura. Doar că au insistat mama mea (care văzuse anunțul pentru că îmi urmărea notele care se afișau atunci pe site-ul facultății – în acele vremuri nu se puneau probleme de protecție a datelor cu caracter personal) și o colegă, care și-ar fi dorit să candidăm amândouă. Așa că am cedat presiunilor, mi-am pregătit CV-ul în franceză și am trimis în ultimul moment candidatura. Și… m-au ales pe mine! Am călătorit atunci pentru prima dată în afara României, iar drumul cu autocarul până în Luxemburg a fost lung și greu, memorabil. Nu știam atunci, dar acel stagiu a însemnat debutul meu profesional. Am lucrat la secțiunea italiană a grefei Curții de Justiție și am fost foarte apreciată, motiv pentru care mi s-a propus, doi ani mai târziu, să o înlocuiesc pe o româncă pe durata concediului ei de maternitate. Am ezitat mult înainte să plec din România, unde eram la începutul unei cariere promițătoare în avocatură, aveam familia, prietenii și, pe scurt, viața mea. Am acceptat însă provocarea și de atunci locuiesc în Luxemburg. Acel prim job a fost urmat de altul, tot temporar, apoi de un concurs pentru a deveni funcționar european și, din anul 2012, am un loc de muncă permanent la Curtea de Justiție din Luxemburg, unde lucrez ca jurist-lingvist în cadrul unității române de traduceri a Curții. Drumul meu a fost firesc, sub semnul inițial al întâmplării, care s-a completat cu muncă, dorința de performanță și seriozitate.

    Camelia Jula: Cum este viața ta profesională în acest moment?

    Oana Cojocaru: Lucrez în limba română, pentru români. Marea mea satisfacție profesională este să mi se spună, de către colegii mei avocați sau magistrați din România, că suntem citiți și apreciați, că hotărârile Curții, concluziile avocaților generali și tot ceea ce facem noi la Luxemburg este de folos și are firescul unui text scris în limba română, deși este o traducere. Am avut mari satisfacții și prin stagiile pe care le-am coordonat. Să coordonez stagiile unor tineri juriști români la început de carieră a fost pentru mine o mare bucurie, o plăcere și o sursă de învățare permanentă. Am descoperit oameni tineri și pasionați, dornici să învețe și să performeze și m-am bucurat să le împărtășesc din ceea ce știu și din ceea ce sunt. Am avut de asemenea șansa să organizez și să moderez seminarii interinstituționale în limba română, unde am cunoscut colegi din alte instituții europene, am făcut schimb de practici și provocări și am învățat unii de la alții. Și, pentru că vorbeam de provocări, marea provocare și, totodată, marea frumusețe a profesiei mele este ca, în contextul contactului zilnic cu multe limbi străine și al vieții în străinătate de ani buni deja, să păstrez limba română curată și bogată, să găsesc cele mai bune și mai firești exprimări în româna juridică, redând în același timp cu exactitate conținutul și nuanțele textului autorului și, mai ales, să fiu conectată la evoluția limbii române și a dreptului.

    Camelia Jula: Cum este viața ta în Luxemburg? Cât a fost de greu sau de ușor să te acomodezi după perioada trăită în România? Care au fost provocările patriei adoptive și care au fost lucrurile cu care te-ai obișnuit cel mai repede?

    Oana Cojocaru: În Luxemburg mi-a fost relativ ușor să mă adaptez, dar îmi amintesc încă momentul când am rămas singură în lacrimi în urma mașinii cu care plecau din Luxemburg, după o vizită, părinții și fratele meu. Deși este o țară mică, majoritatea locuitorilor ei sunt expați și este ușor să te conectezi la oameni care sunt și ei într-o țară străină. Este absolut normal să auzi multe limbi străine pe stradă și să cunoști oameni din toate țările europene și nu numai. Când am ajuns în Luxemburg, am fost uimită de perfecțiune, era parcă prea multă perfecțiune! Dar tocmai la această perfecțiune m-am adaptat cel mai rapid, pentru că viața în Luxemburg este ușoară și confortabilă. Iar contactul cu autoritățile este simplu și plăcut. Chiar mă surprind uneori în momente de recunoștință pentru viața pe care o am, iar la sosirea în Luxemburg trăiesc mereu un sentiment de siguranță, mă simt protejată. Dar au fost și provocări. La început mi-a fost greu pentru că nu cunoșteam pe nimeni și pentru că fusese o schimbare care a venit spre mine mai degrabă decât să mi-o fi dorit cu orice preț, așa încât nu am avut satisfacția unui vis împlinit, ci curiozitatea pentru un loc nou, în care m-a dus viața.

    Camelia Jula: Spuneai că ai fost implicată într-un proiect de teatru, acolo, în Luxemburg. În ce a constat acesta și ce a însemnat pentru tine?

    Oana Cojocaru: Am jucat într-o trupă de teatru în limba română și am rămas cu amintiri frumoase și cu prieteni dragi din această experiență. Până când m-am alăturat trupei, fusesem la toate piesele, pentru că la fiecare doi ani puneau în scenă câte o comedie. A fost ceva cu totul inedit și o mare sursă de dezvoltare personală să ies din mine și să fiu… personaje de teatru! Am jucat în Titanic Vals și în Bădăranii, din nou datorită unui concurs de împrejurări. O colegă de serviciu m-a întrebat într-o doară dacă m-ar interesa un rol secundar în Titanic Vals. Aveau nevoie de încă un personaj feminin și se gândise la mine. Am ezitat, dar am spus da în final și sunt fericită că am avut curajul să fac asta. A fost o mare împlinire să pot contribui la bucuria românilor din Luxemburg de a vedea o piesă de teatru în limba lor. Îmi amintesc încă bătăile puternice de inimă din spatele cortinei, când așteptam să dau prima replică și auzeam murmurul sălii, dar și schimbul de emoții pe care l-am simțit când am jucat. A fost o experiență extraordinară pentru care voi fi mereu recunoscătoare.

    Camelia Jula: Știu că te-ai implicat și în viața civică – chiar politică – a României, ca parte a unui partid tânăr, cu viziune europeană. Ce anume te-a făcut să i te alături și care consideri că au fost cele mai importante activități ale tale pe acest plan?

    Oana Cojocaru: Implicarea mea politică a urmat unei implicări civice care nu mi se mai părea suficientă. Am demarat inițial proiecte caritabile pentru copiii dintr-un orfelinat din Lupeni, un oraș din Valea Jiului, regiunea unde am crescut eu, apoi pentru adulții dintr-un cămin din București, pentru care am organizat mese și cărora le duceam periodic îmbrăcăminte. Făcând asta, mi-am dat seama că problemele pe care le aveau erau sistemice și că nu era suficient să le duc cadouri sau pizza din când în când, ci era nevoie de schimbări la nivel macro, la nivelul statului. Și așa am decis să mă implic politic. Sunt mândră de voluntariatul meu politic și sunt recunoscătoare pentru oamenii minunați pe care i-am cunoscut în acest context. Marea mea satisfacție este că am contribuit și eu, cred, la creșterea conștientizării faptului că, deși suntem departe, putem avea rolul nostru la dezvoltarea României și că experiența noastră din străinătate se poate transforma într-o mare valoare pentru țara din care venim. În acest cadru, am cunoscut oameni extraordinari, cărora le pasă și care sunt dornici să se implice pentru țara lor, am colaborat cu diplomația română din Luxemburg, am organizat evenimente și am dat astfel, cred, ceva înapoi țării mele, unind, pe cât mi-a stat în puteri, o mică parte a românilor din diaspora cu țara.

    Camelia Jula: Cum e România văzută prin ochii tăi când vii acasă în vizită?

    Oana Cojocaru: România, prin ochii mei, este o doamnă care a trecut prin multe, dar are încă speranță. Este o doamnă tolerantă și smerită, care se uită în sus cu încredere și își așteaptă răbdătoare copiii și nepoții acasă. România s-a dezvoltat mult de când am plecat eu, dar are nevoie de multă bună-credință, dedicare și devotament. România are gust și culoare, este vibrantă și plină de viață, iar pentru mine fiecare întâlnire cu țara mea și cu oamenii la care țin și sunt acasă este o mare bucurie. Iar acum, că am lucrat mai mult de acasă, mi-a fost și mai dor.

    Camelia Jula: Te-ai întoarce în România? Dacă da, în ce condiții? Ce te-ar putea determina să revii?

    Oana Cojocaru: M-am întrebat de multe ori dacă m-aș întoarce în România. Cu siguranță, dar știu că mi-ar fi greu să mă readaptez. M-aș întoarce pentru a mă implica în dezvoltarea statului, pentru a fi parte la schimbarea pe care eu însămi mi-o doresc pentru țara mea și pentru a pune în slujba statului român experiența mea de viață și profesională în străinătate. Sau pentru familie, dacă ar avea nevoie de mine. Așa cum plecarea mea din țară a pornit însă de la un concurs de împrejurări, las viața să mă surprindă și cu întoarcerea.

    Camelia Jula: Care ar fi lucrurile care îți lipsesc de acasă, când ești în Luxemburg și cele  care îți plac când vine vorba de Luxemburg și cărora le-ai duce dorul în România?

    Oana Cojocaru: De acasă îmi lipsesc simplitatea, sentimentul de apropiere față de oameni pentru că suntem, într-o anumită măsură, la fel, ne leagă la un anumit nivel ceva pe toți, precum și anumite mirosuri – mirosul de cărbune din Petroșani, mirosul de iarnă, mirosul de fân și multe altele… În Luxemburg îmi plac pădurea din oraș, zâmbetul pe care toți oamenii îl au pentru semenii lor și diversitatea lingvistică și culturală. Este fascinant cum mai toți oamenii trec rapid de la o limbă la alta și au o poveste care începe într-o altă țară. Și, ori de câte ori mi-am spus eu povestea, am spus cu mândrie că vin din România.

    Camelia Jula: Ce înseamnă, pentru tine, să fii cetățean european?

    Oana Cojocaru: Să fii cetățean european este pentru mine un mare privilegiu. În călătoriile mele m-am simțit de multe ori norocoasă că m-am născut în Europa. Dincolo de a fi un privilegiu, a fi cetățean european înseamnă și o datorie de exemplaritate și de toleranță. Învățăm unii de la alții, ne dezvoltăm, ne influențăm, ne acceptăm și devenim mai puternici împreună. În Luxemburg se simte, cred, extrem de puternic spiritul european, iar faptul de a lucra într-o instituție europeană contribuie și mai mult la sentimentul de apartenență la o mare familie care, integrând diversele limbi și tradiții, crește tot mai mare și mai primitoare. A fi cetățean european mai înseamnă, pentru mine, libertatea de a circula fără restricții în spațiul european, șansa de a studia sau a lucra în alte țări, bucuria de a te îndrăgosti în altă limbă și, din nou, acceptare.

    Camelia Jula: Dacă ai avea o baghetă magică la dispoziție, care ar fi cele trei lucruri pe care le-ai schimba, în cazul României? (Este un exercițiu de imaginație, firește!)

    Oana Cojocaru: Dacă aș avea o baghetă magică, le-aș pune românilor un zâmbet pe față și încredere în suflet față de semenii lor. Am învățat în străinătate că viața e mai frumoasă când zâmbești și că, orice ți-ar oferi viața, bune sau rele, e bine să le primești cu seninătate. Am mai învățat că e firesc să ai încredere în ceilalți și să le arăți bunăvoință și respect. Și m-aș bucura să văd asta și în România. De asemenea, m-aș ocupa de copii, să crească într-un sistem de educație sănătos, accesibil tuturor, indiferent de locul unde se află sau de familia din care provin, care să îi ajute să gândească liber, să vadă dincolo de orizontul casei lor și să le dezvolte mentalitatea de creștere. În acest sens, m-am implicat în proiectele unei organizații non-guvernamentale, Teach for Romania, care sprijină educația în medii defavorizate sau vulnerabile, pentru că de la educație pornește totul, cred eu. Și, dacă am reușit ca măcar unui copil să îi inspir sentimentul că se poate sau să îi înlesnesc accesul la educație și dorința de a învăța, ar fi o mare realizare și bucurie pentru mine.

    Camelia Jula: Mulți dintre cei plecați dincolo de granițele românești pentru studii sau muncă spun că se simt mereu împărțiți în două: o parte de suflet tânjește după spațiul de acasă (și prin spațiu înțeleg nu doar locurile, ci și oamenii, sentimentele, trăirile etc.), iar o parte se bucură de spațiul cel nou (un grad mai ridicat de civilizație, respect din partea autorităților, condiții mai bune de trai etc.). Cum stau lucrurile în cazul tău?

    Oana Cojocaru: Și eu simt exact ca mulți alți români. Și mie mi-e dor de „acasă”, și eu mă întreb care este de fapt „acasă” al meu, și eu mă împart între viața pentru care sunt recunoscătoare și dorul de România și de „ai mei”. Conflictul acesta interior este parte din noi, trăim cu el sau îl mai confruntăm uneori și luăm decizii. Cred că, dincolo de scindarea aceasta sufletească, important este să avem capul sus și coloana vertebrală dreaptă oriunde ne-am afla, să fim români și europeni în același timp, păstrându-ne identitatea, dar integrându-ne frumos prin aliniere la niște valori în țările în care locuim, să fim onești cu noi înșine și cu ceilalți și să ne respectăm pe noi și țara din care venim, prin cine și cum suntem în lume.

    A consemnat: Camelia Jula

    Foto: arhiva personală Oana Cojocaru

  • Gândirea critică – „esențială pentru dezvoltarea sănătoasă a oricărei societăți”

    Gândirea critică – „esențială pentru dezvoltarea sănătoasă a oricărei societăți”

    Îl urmăresc pe profesorul Ciprian Mihali de mult timp în spațiul media (și social media) și citesc cu reală încântare textele sale, mai ales că regăsesc, în acestea, idei și opinii pe care le împărtășesc. Pentru mine, rolul profesorului în societate (nu doar al celui din mediul universitar, dar poate cu atât mai mult al acestuia) este de a forma și dincolo de catedră. De a fi o voce prezentă în societate, care să încurajeze gândirea critică. Iar profesorul Ciprian Mihali face acest lucru de ani buni. Ocazia de a-l intervieva pentru Occidentul Românesc a fost, așadar, pentru mine, șansa de a-l cunoaște pe omul din spatele textelor pe care le apreciez atât de mult. Cum pandemia a pus granițe de tot felul, dar tehnologia a venit cu soluții pentru această stare de fapt, discuția noastră s-a derulat pe platforma Zoom. Din fața calculatorului, cu cărțile din bibliotecă în spate, fostul ambasador al României în Africa de Vest mi-a vorbit despre ce înseamnă diaspora românească din Africa, despre nevoia de digitalizare a serviciilor pentru românii din afara granițelor țării, despre rolul diasporei în evoluția României, precum și despre cartea care i-a apărut recent la Editura Humanitas.

    Câteva cuvinte despre profesorul Ciprian Mihali: vreme de douăzeci de ani, a predat filosofie contemporană la Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca. Este doctor în filosofie al acestei prestigioase universități din Cluj, dar și al Universității din Strasbourg. În perioada 2012 – 2016 a fost ambasador al României în Senegal și alte șapte state din Africa de Vest, iar din 2016 până în vara lui 2020 a lucrat în domeniul cooperării internaționale la Bruxelles, ca director pentru Europa de Vest al Agenției Universitare a Francofoniei. Profesorul Ciprian Mihali este câștigătorul nominalizărilor lunii noiembrie pentru Gala Premiilor de Excelență din cadrul Campaniei românilor de excelență din străinătate derulată de publicația Occidentul Românesc și ajunsă la cea de-a III-a ediție (2020 – 2021).

    Camelia Jula: Când ne referim la diaspora, de regulă ne gândim la românii din Europa sau America. Dar diaspora românească există și pe alte continente. Ce ați descoperit în Africa despre diaspora românească?

    Ciprian Mihali: În regiunea unde am fost eu exista o mică diasporă românească, eu am întâlnit câteva zeci de români, probabil erau câteva sute în total. Dar lucrurile sunt diferite acolo față de Europa. Tradițional, Africa de Vest a avut legături puternice cu România în anii ’80 – ’90. Mulți studenți africani au venit atunci la studii la noi și s-au întors în țările lor cu soții românce, au format familii mixte. Astfel, diaspora africană e în bună parte formată din aceste familii. Mai sunt muncitorii contractuali pentru diverse firme internaționale, funcționari din instituții internaționale (cum ar fi Înaltul Comisariat pentru Refugiați), dar per total nu este o diaspora numeroasă. Însă vreau să vă spun că nu a fost țară pe unde să ajung și să nu găsesc cetățeni români. Suntem un popor destul de călător și îndrăzneț.

    Camelia Jula: Cum sunt priviți românii acolo, în Africa de Vest?

    Ciprian Mihali: Există în Africa de Vest un capital de imagine pozitiv extraordinar la adresa României. Începând cu anii ’70, au fost probabil mii de tineri care au venit la studii în România, ceea ce înseamnă că multe generații de profesioniști s-au format la universitățile noastre. Ei s-au întors acasă cu o părere foarte bună despre noi și au devenit oameni importanți în domenii de activitate cu greutate (medicină, industria gazelor etc.). Am cunoscut funcționari din ministere africane care fuseseră studenți în România, chiar la UBB. Din păcate, acest capital de imagine este foarte puțin exploatat în favoarea noastră. Cât am fost ambasador, am încercat, în limitele funcției mele, să întăresc legăturile, mai ales pe plan social și economic. Am reușit să aducem câteva personalități africane în România, am avut schimburi de experiență. Dar lipsește o viziune de ansamblu asupra Africii și relațiilor noastre cu ea, este un continent mereu lăsat pe ultimul loc, alte zone ale lumii fiind mai „fierbinți”. Gândim în clișee, din nefericire, când ne referim la Africa și astfel ratăm potențialul fantastic pe care o colaborare mai strânsă l-ar putea oferi.

    Camelia Jula: Este această lipsă de viziune dublată și de o lipsă de resursă umană calificată?

    Ciprian Mihali: Categoric, resursa umană a Ministerului de Externe este foarte limitată. Diplomații de meserie nu pot fi forțați să plece oriunde, iar cei mai mulți aleg posturile din Europa (să fie la maxim două ore de zbor de București, spre exemplu). Odată ce ieșim din spațiul european, toate ambasadele sunt cu personal deficitar. În perioada ei de glorie, ambasada românească de la Dakar avea opt persoane. Dar când ai doar trei oameni lângă tine, așa cum am avut eu, îți petreci cea mai mare parte a timpului cu muncă administrativă. Da, e nevoie mare de resurse, pe lângă viziune. Strategia de burse din prezent este insuficientă, pentru că ar fi nevoie de sute astfel de burse pentru tinerii africani doritori să vină la studii în România. Aceste burse ar fi o investiție, nu o cheltuială, deoarece acești tineri, întorși la ei acasă, ar deveni avocați ai României, ar ajunge în funcții de decizie, ar putea influența colaborări pe diverse planuri, inclusiv economic. Ar putea stimula investiții, relații de afaceri, din care am câștiga cu toții.

    Camelia Jula: Dar avem deja tineri români care și-ar dori o experiență africană, spre exemplu, avem tineri dornici să cunoască alte țări ale lumii, dat fiind că Europa, datorită Uniunii Europene, ne-a devenit atât de accesibilă și cunoscută. Nu ar putea ei să fie o resursă umană pentru relația cu Africa?

    Ciprian Mihali: Cu siguranță că da, dar Ministerul de Externe este o instituție conservatoare, încă, iar diplomația întotdeauna a mers mână în mână cu siguranța României, astfel că deschiderea acestui domeniu este pentru moment una timidă. Accesul cuiva din exterior în schema diplomatică și consulară este dificilă tocmai din acest motiv principal. Se organizează anual concursuri de încadrare, dar sunt puține locuri scoase, ultimul astfel de concurs de care știu eu scosese 30 de posturi… Iar noi avem peste 100 de ambasade și numeroase alte consulate, vă dați seama că este insuficient. Iar constrângerile puse de schema administrativă birocratică românească fac lucrurile nu doar greoaie, ci de-a dreptul imposibile pentru situația expusă de dumneavoastră. Deși ar fi mare nevoie de tineri care să meargă în Africa, în Asia de Sud-Est sau în America de Sud, ca să vă dau doar câteva exemple. Din păcate, deficiența aceasta de personal a cauzat o multitudine de detașări pe posturi uneori fictive, iar aici și-a băgat adânc coada politicul și s-au produs o mulțime de abuzuri. Practic, se plăteau datorii politice cu posturi bine recompensate undeva în consulate sau ambasade. Asta a dus, desigur, la creșterea ineficienței acelor instituții și, categoric, la scăderea încrederii oamenilor în personalul consular și capacitatea de acțiune a instituțiilor menite să îi deservească. Serviciile consulare necesită competențe de Drept specifice (stare civilă, notariat etc.). Vă dau drept exemplu situația de la Bruxelles: sunt 100.000 de români în Belgia, iar la ambasadă sunt o mână de oameni dedicați, într-o singură clădire, o singură secție consulară. E ca și când ai avea toate serviciile unui județ de stare civilă într-un singur birou. Și nu știu dacă statul român are mijloacele și voința necesară să schimbe această stare de fapt din prezent.

    Camelia Jula: În condițiile în care diaspora românească va crește în continuare, avem români prezenți peste tot în lume, cum s-ar putea rezolva, totuși, această problemă?

    Ciprian Mihali: E un demers care trebuie să fie simultan: procedurile să fie simplificate și digitalizate, din partea statului român. Spre exemplu, în Belgia aveam o carte de rezident, cu un cip, care permite accesul oricărei instituții la toate informațiile despre mine și îmi permite mie accesul la toate serviciile statului. Certificate de naștere, căsătorie, vize de flotant, documente financiare, mașină, amenzi, totul. Asta te ajută să scapi de cel puțin trei sferturi din hârtii. Am avut de făcut o singură hârtie la început în Belgia, apoi nu am văzut nicăieri în patru ani să mi se ceară vreo copie după acte. Cardul acela poate fi citit și ți se eliberează orice document fără să mai aduci nu știu câte adeverințe. Instituțiile aveau acces la dosarul meu de muncă (dacă asta le interesa), plata facturilor de sănătate se făcea în baza acelui card. Vorbim de un serviciu integrat de mare simplitate, care ar ajuta enorm viața românilor din diaspora. Gândiți-vă câte hârtii plimbăm pentru orice și câți bani dăm pe traduceri, legalizări! Există în prezent platforma econsulat, care e mult mai bună decât serviciile de care dispunem în țară, spre exemplu, deci eforturi în direcția digitalizării s-au făcut. Dar nu sunt suficiente. Se poate mai mult și mai bine.

    Camelia Jula: În prezent ați revenit în România – temporar sau definitiv?

    Ciprian Mihali: În prezent, da, viața mea este în România, m-am întors de ceva vreme în țară, dar nu știu cât voi rămâne. Carierele sunt mereu deschise, mereu apar oportunități. După opt ani de peregrinări prin lume, mi-am așezat valizele, mi-am regăsit biblioteca, cursurile… Acum traversăm și o perioadă dificilă din cauza pandemiei, așa că vedem ce ne rezervă viitorul.

    Camelia Jula: Sunteți o voce puternic activă în societatea civilă, v-ați implicat civic foarte mult în viața cetății; are acest lucru legătură cu faptul că ați fost departe de țară, fizic, în ultimii opt ani?

    Ciprian Mihali: De multe ori a fost mai greu să privesc România din Africa sau Belgia, într-adevăr. Aici mereu au fost confruntări pe plan politic, implicit cu consecințe sociale. Eu am plecat în 2012, în mijlocul tensiunilor legate de demiterea guvernului Ungureanu și de suspendarea președintelui, un an infernal. Au urmat apoi Roșia Montană, Colectiv, perioada guvernării tehnocrate, alegerile care au readus PSD-ul la cârmă și anii grei ce au urmat acelor alegeri, un adevărat coșmar… Atunci m-am activat și eu civic mai mult. Am decis că nu mai pot să tac, pentru că orice tăcere înseamnă complicitate și acesta a fost sensul deschiderii mele către societatea civilă românească. Chiar plecat fiind, am fost mereu în contact cu țara și, în limita posibilităților și libertăților mele contractuale, am făcut tot ce am putut pentru România. Dar nu am putut să nu mă manifest ca un cetățean activ și critic al societății aflată mulți ani în pericol și derivă. Poate unii nu realizează, dar noi, ca societate, am fost la marginea prăpastiei de multe ori în anii 2018-2019. Societatea noastră civilă, așa cum este, nu foarte puternică și destul de limitată ca mijloace, a făcut tot ce a putut ca să nu lase țara să cadă. Acum e nevoie ca această țară să fie dusă spre altceva.

    Camelia Jula: Suntem în plină confruntare a două moduri de a percepe rolul politicului în societate…

    Ciprian Mihali: O confruntare între două mentalități, exact, între două moduri de a concepe relația de putere. Vorbim de o generație (nu în sens biologic, ci în sens larg) pentru care puterea e posibilitatea de a controla, de a avea acces discreționar la resurse și, respectiv, generația pentru care puterea înseamnă a servi cetățeanul. Categoric relația de putere din societatea noastră trebuie regândită. Este nevoie de o igienizare a societății după coșmarul PSD, dar se va face foarte greu. Va dura mulți ani, cred că încă nici nu a început. Este nevoie de timp pentru așezarea societății într-un cadru modern și articulat pentru timpurile în care trăim. Dar eu rămân optimist, deși rezervat. Rezerva vine din faptul că am pierdut enorm de multe resurse umane în acești ani, oameni înzestrați cu simțul inițiativei și al curajului, dincolo de competențele certe, oameni cu capacitatea de a iniția ceva și a duce la bun sfârșit.

    Camelia Jula: Acești oameni au ajuns în diaspora românească. O diaspora care, iată, de ceva vreme, devine tot mai implicată civic și politic în viața României, în viața de acasă. Cum vedeți această relație a celor plecați cu țara din care au plecat, prin prisma implicării civice și (sau) politice?

    Ciprian Mihali: Această scurgere de resurse în afara țării este o dramă socială și demografică incredibilă. Au plecat mii, zeci de mii de oameni activi, cu spirit de inițiativă, care au slăbit resursele țării și capacitatea ei de a reacționa în situații dificile. Totuși, în cel mai fericit scenariu, votează cam unul din patru români din diaspora. Deci vorbim de o minoritate diasporeană implicată activ, politic sau civic. Pe lângă ea există o mare masă, cea mai mare, despre care nu știm mai nimic. Aflăm din presă că sunt exploatați, că sunt implicați în vreun scandal, că se îmbolnăvesc. Sunt oameni care nu mai au niciun contact cu țara, cel mult unul utilitar – trimit bani acasă, mai primesc o slănină, o pălincă. Este foarte bine că există o minoritate activă în diaspora, pentru mobilizarea electoratului, dar cred că e nevoie ca această minoritate, prin acțiunile sale, să încerce să ajungă și la populația românească uitată, pierdută prin țările pe unde e răsfirată. Nu toată lumea are automat șansa unei vieți mai bune în diaspora, unii ajung la condiții de muncă și viață grele. La ei ar trebui ajuns cumva, prin acțiuni civice sau de alt tip. Poate asta ar trebui să însemne activitatea politică în diaspora. Desigur, dublată de capacitatea diasporei de a veni cu know-how pentru a îmbunătăți mediul politic din România.

    Camelia Jula: Doar că e greu să aduci oamenii buni înapoi acasă…

    Ciprian Mihali: Da, e nevoie de o conjunctură de motive favorabile ca ei să revină, e vorba de mediul de viață, cu mai multe componente, nu doar salariu. Dar asta se poate face, avem exemplul a cel puțin două țări cu tradiție migratorie, Polonia și Irlanda, care au avut o diasporă uriașă la un moment dat. Și în aceste țări există tradiția plecării rapide. Dar ambele țări au inversat tradiția în ultimii ani. Atât în Polonia (lăsând deoparte elementele politice), cât și în Irlanda, avem de-a face cu mai mulți cetățeni ai lor care se întorc decât care pleacă, datorită unor măsuri inteligente de încurajare a întoarcerii acasă. În România anul acesta s-au întors mai mulți români din cauza pandemiei, pentru că a fost mai rău decât mai bine unde se aflau, nu din alte motive. 

    Camelia Jula: V-a apărut în luna noiembrie cea mai recentă carte, la Editura Humanitas. Cum s-a născut și care este scopul ei?

    Ciprian Mihali: Cartea este un „Dicționar subiectiv de cultură civică”, așa se și numește și reunește o parte din textele scrise de mine în ultimii ani, publicate în presă, social media sau cărți, la care am mai adăugat câteva pagini noi. Acest volum are o istorie aparte: voiam, împreună cu câțiva prieteni, să creăm un dicționar de cultură civică, pentru cei care descoperă această latură a implicării comunitare. Un instrument util de lucru, la îndemâna oricărui cititor. Din motive diferite, acest proiect colectiv nu s-a mai putut realiza. Dar eu am tot scris și când am ajuns la vreo 350 de texte mi-a venit ideea să compun eu un dicționar, doar că nu unul neutru, ci trecut prin filtrul experienței și trăirilor mele. Am grupat textele cu ajutorul prietenilor de la Editura Humanitas într-un dicționar de la A la aproape Z și sper să fie util tuturor. Este un demers de încurajare a gândirii critice, pentru care am militat întotdeauna ca fiind esențială pentru evoluția sănătoasă a oricărei societăți. 

    Interviu realizat de Camelia Jula, colaborator Occidentul Românesc

  • Cum se obține Certificatul de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene (NIE) în Spania

    O întrebare recurentă adresată de către cetățenii români nou veniți în Spania este cum obținem NIE verde? Deși răspunsul ar trebui să fie unul simplu, dat fiind faptul că România face parte din Uniunea Europeană, la nivel practic lucrurile nu stau atât de simplu. Cei mai mulți angajatori solicită angajaților să dețină deja Certificatul de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene (supranumit în mod incorect și NIE, ceea ce duce la confuzii).

    Pentru a lămuri câteva aspecte, voi începe prin a răspunde unor întrebări des întâlnite în activitatea profesională ca avocat:

    NIE-le expiră? Răspunsul este nu, în principiu. Înainte de 2007, adică înainte de a face parte România din Uniunea Europeană, se elibera un certificat format A4 care avea un termen de valabilitate de 5 ani, cu sau fără drept de muncă. Acest termen de valabilitate era prevăzut pe certificat. Dacă nu dețineți un certificat atât de vechi, nu trebuie să vă faceți griji, certificatul dumneavoastră nu expiră.

    Pot lucra dacă pe NIE-le meu scrie fără drept de muncă? Revenind la cele spuse anterior. În momentul de față, certificatul pentru cetățenii români nu se mai eliberează cu sau fără drept de muncă, din 2007 aplicându-se prevederile europene cu privire la libera circulație a lucrătorilor pe teritoriul Uniunii Europene. Așadar, dacă pe certificatul dumneavoastră se prevede că nu aveți drept de muncă, vă recomandăm să vă schimbați certificatul pentru comoditatea dumneavoastră, nu pentru că nu ar fi valabil.

    Care este diferența dintre NIE și TIE? Cetățenii din Uniunea Europeană care își vor stabili reședința pe teritoriul Spaniei pentru o perioadă mai lungă de trei luni, au dreptul la Certificatul de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene, certificat care se obține îndeplinind condițiile prevăzute de lege pe care le voi expune ulterior. Acest certificat conține numărul de identificare de cetățean străin (número de identificación de extranjero – NIE).  TIE este un card de identitate (tarjeta de identificación de extranjero) care la rândul lui conține numărul de identificare de cetățean străin (número de identificación de extranjero – NIE), are poză, semnătură și se eliberează doar cetățenilor din afara Uniunii Europene. Aceste carduri nu se eliberează cetățenilor români și au o perioadă de valabilitate limitată. Întradevăr, există o discuție privind calitatea hârtiei folosite pentru Certificatul de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene, având în vedere că se distruge ușor în comparație cu cardul, însă în momentul de față nu există o soluție la această problemă, care ține de decizia autorităților spaniole.

    Mi-a expirat cartea de identitate românească, mă pot identifica cu NIE? Răspunsul este nu, pentru că Certificatul de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene nu este un document cu poză. Așadar, pentru a vă identifica corect în fața instituțiilor spaniole, vi se va cere și cartea de identitate sau pașaportul în vigoare.

    Care este diferența între NIE verde și NIE alb? Diferența constă în îndeplinirea condițiilor privind eliberarea Certificatului de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene. Certificatul alb este un certificat provizoriu, cu un termen de valabilitate în general de trei luni, deși pe unele nu se prevede data de expirare. Acest certificat se solicită în baza unei oferte de muncă, pentru a încheia contractul de muncă și apoi se poate solicita Certificatul verde.

    Se poate face contractul de muncă fără NIE? Sigur că da, se poate. Cu documentul de identitate românesc se poate încheia contractul de muncă, după care puteți solicita Certificatul de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene. Așadar, dacă angajatorul vă solicită Certificatul verde sau vă motivează că nu vă face contract pentru că nu aveți Certificatul, informați-l despre această posibilitate, iar în cazul în care lucrați fără forme legale (la negru) și nu dorește să vă încheie contract, puteți sesiza Inspecția Muncii.

    Am pierdut NIE-le, pot cere un duplicat? Puteți solicita un duplicat doar dacă dovediți din nou că îndepliniți condițiile inițiale care au dus la a avea dreptul de a solicita Certificatulul de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene inițial. Aceasta implică și condiția cea mai importantă: aceea de a avea venituri suficiente/loc de muncă și asigurare medicală. De asemenea, vi se va cere să prezentați o plângere la poliție privind pierderea documentului.

    Care este diferența între Certificat de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene și Certificat de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene permanent? Dacă ați avut reședința pe teritoriul Spaniei continuată în ultimii 5 (cinci) ani și puteți dovedi acest lucru cu Certificatul de înscriere în evidențele Primăriei (Empadronamiento), și, de asemenea, îndepliniți condițiile care au dus la eliberarea primului certificat (privind locul de muncă/veniturile etc.) puteți solicita Certificatul permanent. Avantajul obținerii acestui certificat este că în cazul pierderii/distrugerii, atunci când solicitați un nou certificat, nu va trebui să dovediți din nou că îndepliniți condițiile privind locul de muncă sau veniturile. Aceasta însemnă că, în cazul pierderii certificatului, dacă nu lucrați, veți putea solicita fără probleme un nou certificat. Formatul certificatului este același, se adaugă doar cuvântul permanent, iar pe viitor vă poate scuti de alte neplăceri.

    Acestea fiind lămurite, voi expune condițiile generale care trebuie îndeplinite pentru a obține Certificatul de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene, cu mențiunea că documentele și cerințele pot varia în funcție de Comunitatea Autonomă în care faceți solicitarea, existând Comunități ca Andalucia sau Insulele Baleare unde acest Certificat se obține ușor, îndeplinind minimul de condiții sau Comunități ca Madrid, unde funcționarii sunt uneori prea exigenți.

    Așadar, pentru a obține Certificatul de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene trebuie îndeplinite o serie de condiții prevăzute în Ordinul PRE/1490/2012, din 9 iulie, prin care se dictează normele de aplicare ale articolului 7 din Decretul 240/2007, din 16 februarie, despre intrarea, libera circulație și reședința în Spania a cetățenilor din Statele membre ale Uniunii Europene și din alte State părți în Acordul privind Spațiul Economic European.

    În primul rând, trebuie să obțineți o programare accesând următorul link: https://sede.administracionespublicas.gob.es/, se selectează provincia și apoi se selectează procedura: Poliție – Certificatul de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene. Se completează datele și se solicită programarea la Secția de poliție care vă interesează.

    Pentru a obține Certificatul de înregistrare ca cetățean al Uniunii Europene, trebuie să prezentați dovada achitării taxei de 12 (doisprezece) euro (Formularul EX-18 care poate fi descărcat de pe aceeași pagină), pașaportul sau cartea de identitate în vigoare și în funcție de situația personală, după caz:

    • Dacă lucrați ca angajat, să autorizați căutarea datelor dumneavoastră în Sistemul de Securitate socială sau să prezentați contractul de muncă, certificatul de muncă (vida laboral), certificat de la angajator sau fluturași de salariu;
    • Dacă lucrați ca Persoană Fizică Autorizată, trebuie să prezentați formularul de înscriere la Finanțe, dovada de înscriere în Registrul Comerțului, să autorizați căutarea datelor dumneavoastră în Sistemul de Securitate socială sau să prezentați dovada cotizării la Securitatea socială sau sisteme echivalente, și după caz, se va cere declarațiile contabile trimestriale de pe ultimul trimestru de activitate;
    • Dacă nu lucrați, va trebui să prezentați un certificat bancar unde se arată că există un sold în contul dumneavoastră de cel puțin 5.500 (cinci mii cinci sute) euro sau dovada că dețin proprietăți, venituri constante etc. și dovada că dețineți o asigurare privată de sănătate cu o acoperire pe tot teritoriul Spaniei. În cazul pensionarilor din alte state, se poate aduce asigurarea de sănătate din țara de origine, în Spania.
    • Dacă sunteți student, trebuie prezentată dovada înscrierii într-un centru școlar sau universitar spaniol, dovada deținerii unei asigurari private de sănătate sau cardul european de sănătate, precum și o declarație pe propria răspundere precum că dețineți resurse economice suficiente pentru a vă întreține pe teritoriul Spaniei pe perioada reședinței.

    Autor: Avocat Ioana Bratuleanu (Madrid) – Colaborator voluntar la Occidentul Românesc

    Avocat ICAM specializat în Drept internațional

    Telefon 0034.642.308.360

    Web: www.brilawabogados.es

    E-mail: secretaria@brilawabogados.es

  • S-a deschis prima catedră universitară de limbă și literatură română din Spania

    S-a deschis prima catedră universitară de limbă și literatură română din Spania

    Universitatea din Salamanca a deschis la data de 1 octombrie 2020, prima catedră universitară de limbă și literatură română din Spania, a cărei titulară este prof.univ.dr. Luminița Marcu.

    Această premieră la nivel universitar are potențialul de a deschide calea unor noi schimburi culturale și la nivel educațional și de apropiere a celor două popoare, pe care le unesc deja rădăcinile latine, comunitatea românească perfect integrată în Spania și parteneriatul strategic pe toate componentele sale.

    În acest context, Gabriela Dancău, Ambasadorul României în Regatul Spaniei, a transmis felicitări profesoarei Luminița Marcu, pentru contribuția la consolidarea relațiilor româno-spaniole în domeniul educației, cultural și lingvistic, un rezultat al activității sale universitare susținute pe teritoriul Spaniei.

    Deschiderea primei catedre universitare din Spania dedicate limbii și literaturii române reflectă interesul sporit și constant al studenților spanioli pentru cunoașterea aprofundată a limbii, literaturii și culturii române, precum și deschiderea mediului universitar către predarea uneia dintre cele 24 de limbi europene.

    A consemnat: Mircea Fluieraș – Occidentul Românesc

    Sursa informații și foto: facebook.ambasada.madrid

  • „Fă-te medic sau profesor universitar și partidul (comunist) nu-ți va spune cum să-ți faci meseria!”

    „Fă-te medic sau profesor universitar și partidul (comunist) nu-ți va spune cum să-ți faci meseria!”

    Alex Doboli este profesor la Stony Brook University din New York, o universitate de stat clasificată Research I university („universities in the United States that engage in the highest levels of research activity” conform Carnegie Classification of Institutions of Higher Education). Stony Brook University este una dintre cele patru campusuri universitare principale ale sistemului State University of New York, Statele Unite ale Americii.

    Alex este nominalizat pentru Gala de Premiere – Sezonul III (2020 – 2021) a Campaniei românilor de excelență din străinătate, care prin profesionalism, comportament și poziție socială aduc un plus de valoare imaginii României.

    Alex Doboli s-a născut la Hunedoara într-o familie mixtă (mama româncă, tata maghiar), oraș unde a locuit împreună cu părinții până în anul 1984. A învățat primele opt clase la Școala Generală nr. 7 în Limba Germană din localitate, o școală în care multiculturalitatea se trăiește zi de zi încă din 1964, apoi a urmat cursurile Liceului de Matematică – Fizică, astăzi Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”. A fost un elev foarte bun, atât în școala generală cât și în liceu, iar în anul 1990 a absolvit, ca șef de promoție, Facultatea de Automatică și Calculatoare a Universității Politehnica din Timișoara, specializarea Programarea Calculatoarelor.

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Când şi unde v-aţi început cariera didactică?

    Alex Doboli: Am început munca în septembrie 1990 ca preparator universitar la catedra de calculatoare a Facultății de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității Politehnica din Timișoara. Am fost chiar în primul grup de preparatori și asistenți universitari pe care i-a angajat universitatea după Revoluție. Am fost angajat al acestei instituții timp de șapte ani, respectiv, până în toamna anului 1997. Am fost, pe rând, preparator universitar, asistent și șef de lucrări. În 1997 am plecat pentru studii de doctorat la Universitatea din Cincinnati, statul Ohio din SUA. În această universitate mi-am susținut teza de doctorat în luna august 2000.  

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Când aţi plecat din România și care a fost motivul acestei decizii?

    Alex Doboli: Am plecat pe data de 1 septembrie 1997. Au fost multe motive, dar am să încerc să le însumez pe toate în unul: mi-am dat seama că am o singură viață și că doresc să o trăiesc așa cum pot și îmi face plăcere, nu după constrângerile pe care mi le fixează statul român și clasa politică românească.

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Ce v-a motivat să intrați în sistemul public de educație și ce vă face să nu renunțați la această misiune?

    Alex Doboli: Ca la întrebarea anterioară, îmi vine greu să indic motivele punctuale. Dar pe scurt: pur și simplu m-am simțit bine în „pielea” de profesor și de aceea nu m-am gândit niciodată s-o schimb. Tatăl meu avea o vorbă: „Fă-te medic sau profesor universitar și partidul (comunist) nu-ți va spune cum să-ți faci meseria. Altfel, „politrucii” vor încerca mereu să-ți impună ce să faci și cum să-ți trăiești viața.” Vorbele tatălui meu mi s-au întipărit bine în minte, pentru că el a fost întotdeauna foarte capabil să-mi descrie situațiile complexe în cuvinte simple. Sfatul lui cred că a fost motivul pentru care am pornit în toamna lui 1990 spre Universitatea Politehnică din Timișoara. Acolo, am avut șansa să lucrez cu un profesor tânăr, care „a turnat și mai mult gaz pe focul” pornit de tata, iar restul este doar luck and more of the same thing (n.r: o chestiune de noroc). Mi-a plăcut întotdeauna să aflu lucruri noi, să le studiez și să încerc să le înțeleg, iar apoi să le comunic altora. Mediul universitar mi-a dat șansa să fac asta în totală libertate și cu toate mijloacele și instrumentele care există la ora asta. Mă refer desigur, la mediul universitar american.  

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Sunteți profesor la StonyBrook University din New York. De cât timp? Ne puteți spune cum ați ajuns să predați la această prestigioasă universitate?

    Alex Doboli: Am fost angajat la Stony Brook University în august 2000. Acum sunt profesor universitar. Universitatea mea include o diversitate largă de programe. Eu fac parte din College of Applied Science and Engineering. Universitatea mea este pe Long Island, la aproximativ 50 de mile de Manhattan. Are laureați ai Premiului Nobel și câștigători ai Fields Medal, fostul rector al universității Stanford a obținut doctoratul la Stony Brook și, printre multe realizări, primul aparat de Magnetic Resonance Imaging (Imaginistică prin Rezonanță Magnetică) a fost construit aici.      

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Care este cea mai mare satisfacție a dumneavoastră în calitate de profesor?

    Alex Doboli: Studenții cu care am lucrat și pe care i-am îndrumat în pregătirea lor. Desigur, cercetarea pe care am făcut-o, lucrurile noi pe care le-am învățat, articolele științifice pe care le-am scris. Mai nou, am descoperit și satisfacția proiectelor civice, de a face ceva pentru cei care sunt în situații defavorizate și de a comunica cu publicul larg, nespecialist în domeniul meu de studiu.

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Care credeți că sunt cele mai importante aspecte ale educației?

    Alex Doboli: Am citit despre multe teorii și modele. Eu cred că în educație nu există one model fits all (un model care se potrivește tuturor). Situațiile diverselor forme de educație sunt prea diferite pentru a permite definirea unui model unic, respectiv a identifica aspecte principale unice în educație. Dar pentru mine, cei mai importanți au fost profesorii – unicat – pe care am avut șansa să-i am la clasă și de la care am învățat, practic, tot ce știu astăzi: în liceu, profesorul meu de fizică și profesoara de franceză, profesorul cu care am lucrat la Timișoara și conducătorul meu de doctorat de la Cincinnati. De aceea, eu consider că profesorul este „subiectul” cel mai important în educație. Un profesor pregătit, pasionat și motivat mută toți munții din calea unei educații bune. Și desigur, nu în ultimul rând, educația de acasă.

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Ce competențe credeți că e necesar să aibă un cadru didactic ținând cont de nevoile copiilor din secolul XXI?

    Alex Doboli: Să fie bine pregătit, pasionat de ce face și motivat. În ultima perioadă a avut loc o accelerare a cunoștințelor noi, precum și a metodelor pedagogice noi, mai ales bazate pe tehnologii noi. Cadrul didactic trebuie să găsească mijlocul de a agrega permanent aceste noutăți în condițiile în care ziua a rămas de doar douăzeci și patru de ore. Am să dau un exemplu. În România, nu s-a studiat practic statistica. Nu s-a studiat în liceu pentru că nu era cerută la examenul de admitere în facultăți și nu s-a studiat în facultăți. De fapt, cred că nici acum nu se studiază prea serios, drept dovadă genul de analize care continuă să se facă în țară. Pe de altă parte, Machine Learning, care este considerat originea unei noi revoluții industriale mai mare ca aburul sau electricitatea, se bazează masiv pe statistică. Observ că educatorii din țară (mă refer la materiile STEM) nu prea reușesc să țină pasul cu progresul științific și tehnic. Conținutul manualelor este ca acum treizeci de ani, când am fost eu elev și student. Problema este însă complicată: cum poți să pornești acest proces de înnoire atunci când nu există suficienți oameni care să ofere cunoștințele lipsă? Cine îi pregătește pe primii, care să pregătească pe alții și tot așa, în cascadă? Cine dă scânteia asta pentru pregătirea cadrului didactic „ideal”: cel bine pregătit, pasionat și motivat? Habar n-am. Am să revin aici la întrebarea a doua, de ce am plecat din România: eu am avut întotdeauna pasiunea, dar nu am vrut să-mi pierd motivarea din cauza statului român. Și de asemenea am vrut ca pregătirea mea să fie limitată doar de capacitățile mele intelectuale, nu de ce poate România să-mi ofere. Poate sună egoist ce spun, dar natura mi-a dat o singură viață și nu am vrut s-o irosesc pe „cai verzi pe pereți”, după mintea altora.   

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Ce mesaj le-ați transmite adulților și copiilor pentru a avea încredere în școală?

    Alex Doboli: Desigur că trebuie să aibă. Dacă ar fi să fiu sarcastic aș spune că trebuie să aibă încredere pentru că altă posibilitate nu există. Sau cum spunem în America, let’s try to make the best out of the things that we have (să încercăm să profităm la maximum de lucrurile pe care le avem). Dar felul meu nu este unul sarcastic. Dimpotrivă, am multă compasiune pentru situațiile dificile și știu că în țară există multe reproșuri la adresa educației. Dar așa cum am avut eu noroc de profesori excepționali când am fost elev și student, există și acum profesori excepționali, pasionați, motivați și foarte bine pregătiți. Sunt convins că se știe cine sunt aceștia în fiecare școală. Așa că le spun doar să stea pe lângă acești profesori și să soarbă fiecare cuvânt pe care-l spun. Să-i „stoarcă” de cunoștințe și de sfaturi, așa cum storci o lămâie. Un profesor este cu atât mai bun cu cât îl întrebi mai multe lucruri. Întrebările îl stimulează întotdeauna și îi dau oportunitatea să crească, să se dezvolte la rândul sau ca educator și om. 

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Ce părere aveți despre felul în care școala românească formează elevii, atât profesional, cât și social?

    Alex Doboli: Nu-mi permit să fac o apreciere. Nu am suficiente date. Am avut în cariera mea un singur doctorand din România. Mai exact de la Universitatea Tehnică din Cluj. Au fost lucruri la care era bine pregătit și lucruri la care nu era. Dar nu pot spune că școala românească ar excela în X, Y, sau Z. Știu însă că școala nu pregătește suficient capacitățile elevilor de writing și communication (n.r.: scriere și comunicare), inclusiv technical writing (n.r.: scriere tehnică). Or, în carieră, communication și networking (n.r.: comunicarea și socializarea)sunt criteriile cele mai importante, mai importante decât cunoștințele teoretice sau tehnice. Articolele care se scriu în țară, inclusiv cele din presă, sunt insuficient structurate și dezvoltate. Pe scurt, sunt prost scrise 99% din ele. Lucrurile acestea nu sunt surprinzătoare din moment ce la limba și literatura română înțeleg că a rămas practica dictării analizelor literare, fără a-i pregăti pe elevi în a fi good writers and communicators (n.r.: buni scriitori și comunicatori).Din punct de vedere social: școala românească a pregătit întotdeauna individualități fără să pregătească persoane care să știe cum să fie team players (n.r.: oameni de echipă). Or, la ora asta, 99.99% din treabă se face în echipe.  

    Kasandra Kalmann Năsăudean: La ora actuală, televizorul şi internetul câştigă teren în defavoarea cărţilor?

    Alex Doboli: Este greu de spus. Părerea mea este că cine are pasiunea cititului citește cărți în continuare și cine nu o are, nu o are cu sau fără televizor și internet. Pur și simplu nu cred că cineva îndrăgostit de cărți va pune cărțile jos pentru că dintr-o dată face a lot of web surfing (n.r.: multă navigare pe internet). Mai degrabă aș zice că-i pe dos: diferite emisiuni TV ne îndrumă să citim diferite cărți, pe care altfel poate nu le-am fi citit. Eu, de exemplu, am devenit mai nou puțin obsedat de Lorenzo de Medici după ce am văzut serialul „Medici” de pe Netflix. Mi-am cumpărat câteva cărți ca să aflu mai multe. La fel, în primăvară – vară, am trecut printr-o perioadă Hippie, pornind de la un documentar pe care l-am văzut despre ei. Am citit trei cărți despre mișcarea lor. Așa că dacă lumea petrece mai mult timp cu televizorul cauza este altundeva, nu la televizor. 

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Se comentează tot mai des în mediul virtual, că profesorii luptă cu tehnologia. Care-i părerea dumneavoastră?

    Alex Doboli: Nu este nicio luptă. Dimpotrivă. Tehnologia ne dă oportunitatea de a transfera activitățile mecanice, repetitive și plictisitoare automatizându-le prin tehnologie. Și astfel putem să ne concentrăm pe ce este nou, interesant și creativ. De exemplu, putem automatiza corectatul temelor și a examenelor. De asemenea, ne ajută să înțelegem mai bine rezultatele și impactul muncii noastre. Ce predăm foarte bine pentru ca studenții să ne înțeleagă explicațiile și unde mai avem de lucrat. Cei care afirmă că profesorii duc o lupta cu tehnologia, și sunt destui, nu cred că știu prea multe despre tehnologie. Îmi cer scuze, nu vreau să ofensez pe nimeni, dar asta este realitatea. 

    Kasandra Kalmann Năsăudean: În situația de criză provocată de pandemie, când instituțiile de învățământ au fost nevoite să se adapteze noilor condiții și să treacă la învățământul on-line, cum se descurcă studenții și profesorii? Are de suferit din acest motiv calitatea studiilor?

    Alex Doboli: Nu este același lucru, bineînțeles. Am citit recent o statistică ce spune că pentru cei implicați în studii superioare și programe doctorale învățatul online sincron a fost o binefacere. 90% îl preferă celui în clasă. La polul opus, sunt elevii din grădiniță și ciclul primar. Dar au existat încă de la început eforturi imense pentru a înțelege unde sunt cele mai mari probleme în educația online și cum pot fi ele accesate. S-a creat un volum imens de discuții, analize, studii, tehnici și, încet, încet, tehnologie. Destule, probabil, vor continua să fie folosite și după ce pandemia va lua sfârșit. Marea provocare este lipsa interacțiunilor sociale, or ele sunt esențiale prin natura noastră umană.

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Este distanţa dintre SUA şi România atât de mare cât se vede în filme? Şi vizez aici societatea, educaţia, clasa politică?

    Alex Doboli: Nu este vorba de distanță aici. Am să subliniez puțin academic aici spunând că poți introduce o metrică pentru distanță doar atunci când consideri lucruri asemănătoare. Or, învățământul american și cel românesc sunt două entități complet diferite. Ca și cum am compara mere cu capre. Da, ambele există pe planeta Pământ și sunt folositoare omului, dar dincolo de asta există mult prea puține asemănări. De aceea nu pot spune că există o distanță între ele. Pe de altă parte însă, pot spune că pot distinge destul de bine tinerii americani de cei europeni și în particular de cei din România. Limbajul corporal este altul, aici copiii fac mai mult sport, se pune infinit mai mult accent pe aptitudinile de comunicare, pe dezvoltarea personalității etc. Deci există multe diferențe, doar că nu pot spune că sunt mari sau mici. 

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Ce este diferit la sistemul de învăţământ universitar american?

    Alex Doboli: Învățământul este autonom, descentralizat și extrem de divers. De asemenea, există o legătură organică între comunitatea deservită și școală. De exemplu, taxele locale plătite de noi merg în cea mai mare proporție pentru finanțarea școlilor deservite. De asemenea, părinții au multe pârghii pentru a influența programele dezvoltate în școli. Asta bineînțeles creează oportunități nebănuite în anumite locuri, și piedici enorme pentru locurile defavorizate. 

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Spre deosebire de sistemul de educație românesc, în sistemul american de educație se pune foarte mult accent pe activitățile extracurriculare: participarea în echipe de dezbateri și concursuri internaționale, asistență în cercetare sau participarea la editarea jurnalelor de specialitate. De ce contează aceste activități atât de mult și ce competențe dezvoltă ele?

    Alex Doboli: Așa este. Se pune accent pentru că se consideră că un elev trebuie să se dezvolte ca persoană integrată într-o societate, nu ca individ care poate reproduce multe cunoștințe de manual. Or, sunt destule lucruri pe care un elev nu le poate învăța în școală, însă sunt esențiale în viața de zi cu zi. De exemplu, capacitatea de a optimiza sau de a lua decizii etice și morale în împrejurări dificile. A decide să-ți aloci o oră pe zi pentru a ajuta pe cei săraci (în loc să mai rezolvi câteva probleme din culegere) este o decizie morală, pe care o înveți în general în afara școlii. În viață însă deciziile etice și morale pe care trebuie să le luăm sunt cele mai importante. La fel și capacitatea de a construi argumente logice și convingătoare prin dezbateri, de a fi ancorat activ în comunitatea ta prin ziarele școlilor, etc. 

    Kasandra Kalmann Năsăudean: S-ar putea inspira sistemul de învăţământ românesc din experienţa vastă a celui american?

    Alex Doboli: Sincer, nu cred. Vorbim de lucruri extrem de diferite. Învățământul românesc este unul profund centralizat și uniformizat, dominat de minister și inspectorate. Este conceptual altceva decât cel american. Cred că lumea ar trebui să se gândească serios înainte să „maimuțărească” exemple și proiecte din America, tocmai din cauză că nu prea există asemănări sistemice între cele două. Inspirațiile de aici s-ar putea să facă mai mult rău decât bine.

    Kasandra Kalmann Năsăudean: Ce-i sfătuiți pe tinerii din România care vor să ajungă la universităţi importante? Există o „reţetă”?

    Alex Doboli: Desigur că există o rețetă: să muncească, să fie mereu deschiși la nou, să-și descopere pasiunea și s-o urmeze și să accepte să fie mentorați de persoanele pe care ei le admiră. Dar acestea nu sunt niciodată suficiente; trebuie desigur și noroc.

    A consemnat: Kasandra Kalmann Năsăudean, jurnalist de investigații, membru CCNMA, director editorial – Occidentul Românesc