Categorie: INTERVIU

În România, este dificil să vorbim astăzi despre existența unei forțe politice relevante care să promoveze ideile extremei drepte din perioada interbelică. Este adevărat că avem persoane/personalități care vehiculează idei, pe care le putem identifica ca având pattern-ul în acel tip de ideologie, dar eu cred că mai degrabă avem difuză, la nivelul maselor autohtone un tip de viziune asupra istoriei noastre, care este mai degrabă specific naționalismului comunist promovat de PCR în deceniile șapte și opt ale secolului trecut, mi-a declarat, într-un interviu, în exclusivitate, prof. univ. dr. Sabin Drăgulin, decan al Facultății de Științe Politice și Administrative – Universitatea „Petre Andrei” din Iași. De asemenea, acesta împreună cu ambasadorul Dan Mihalache a coordonat lucrarea „Regimuri politice totalitare și autoritare. Italia și Europa Orientală în perioada interbelică”, Editura Curtea Veche, care va fi lansată joi, 30 mai, la Bookfest. Pe parcursul acestui interviu, mai puteți citi despre regimuri politice, totalitarism, fascism, ideologii politice în România interbelică și Europa Orientală.

Sebastian Rusu: Domnule profesor, peste câteva zile la Bookfest, veți lansa o noua lucrare  dedicată regimurilor totalitare împreună cu domnul ambasador Dan Mihalache în care au publicat autori din Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Grecia și Albania. Care este miza acestei noi lucrări dedicate regimurilor politice totalitare și autoritare? Este democrația liberală astăzi într-un pericol mai mare decât a fost în perioada interbelică?

Sabin Drăgulin: Proiectul dedicat regimurilor politice din această parte a Europei a fost conceput de cei doi coordonatori ai volumului deoarece în ultimele patru decenii de istoriografie autohtonă nu a mai apărut o lucrare de specialitate care să acopere această temă. În plus, în perioada comunistă, temele istorice erau puternic ideologizate și aveau ca scop primordial să valideze o teză sau o abordare istoriografică agreată de Partidul Comunist.

În altă ordine de idei, la trei decenii de la căderea regimurilor comuniste din această parte a Europei, putem să observăm că avem o renaștere a unui tip de naționalism care este opus celui de tip liberal democrat ce a creat România Mare, ci se apropie mai mult de cel de tip extremist, etnocentrist și exclusivist care a cunoscut o amploare importantă în perioada interbelică, atât în România, cât și în țările ce se regăsesc în volum. Istoria, pentru generațiile care au urmat Marelui Război, celui de – Al Doilea Război Mondial și în fine, Războiului Rece, ne-a învățat că un regim politic democratic, care pare consolidat, poate în orice moment să cunoască un derapaj datorat unor forțe politice antisistem, care în mod fundamental luptă împotriva regimurilor democratice cu scopul de a le invalida și înlocui cu alte tipuri de regimuri.

În acest moment istoric dificil, datorat războiului din Ucraina, spectrul revirimentelor regimurilor autoritare sau totalitate a reapărut. Situația este diferită, atât pentru România, cât și pentru Europa continentală, deoarece în ultimele decenii aceste state au devenit parte a construcțiilor geopolitice, economice, cultural și civilizaționale specifice UE și NATO.

A fost fascismul italian un model pentru regimurile politice autoritare din Europa Orientală în perioada interbelică? Cum s-au raport aceste societăți aflate atunci în criză la acest model politic?

Fascismul a avut un impact major asupra Europei, în general, și în această parte în particular. A fost văzut de către contemporani ca o ideologie menită să transforme în mod radical, chiar prin violență, regimurile politice liberale, care erau considerate învechite și depășite. Mirajul violenței care aduce modernizarea, fusese sădit în conștiința Europei încă de la 1789, odată cu izbucnirea Revoluției franceze. Ceea ce uitau să spună sprijinitorii și susținătorii fascismului era că tocmai 1789 a permis apariția regimurilor democratice într-o Europă feudală, în care societățile fondate pe conceptul de status a guvernat societatea și a construit statele mai bine de un mileniu.

Rezultatul Marelui Război a avut, desigur, un rol foarte important în apariția fascismului, însă, în opinia mea, și a unei întregi școli de gândire istoriografice, ce nu a îmbrățișat ideile școlii de stânga, care din păcate este dominantă în acest moment, este că apariția acestei ideologii totalitare s-a datorat impunerii unei alte ideologii totalitare, comunismul, în fostul Imperiu Țarist. Din păcate, regimurile liberale s-au găsit într-o situație incredibil de dificilă, în care nașterea comunismului și fascismului, cu extensia sa național-socialismul au adus pe scenele politice și geopolitice, regimuri, care aveau ca principal obiectiv distrugerea democrației și revizionismul. La acestea s-a mai alăturat și marea depresiune economică din 1929 – 1933 care a „completat”, în mod nefast tabloul. Rezultatul a fost că societățile din statele Europei Orientale au cunoscut mișcări care au distrus regimurile liberale.

Care au fost sursele politico – ideologice de legitimare ale extremei drepte în România interbelică? Cât a contat în opinia dvs. carisma Căpitanului în atragerea de noi adepți în raport cu lipsa de cultură politică și analfabetismul unui electorat profund rural?

Sursele ideologice ale mișcărilor de extremă dreaptă din România le regăsim în mișcările revoluționare de la 1848 din Țările Române. Dacă ar fi să facem o extrapolare în timp, așa cum revoluția de la 1789 din Franța a produs două tipuri de regimuri: democratic (liberal sau conservator) și totalitar (de dreapta sau de stânga), tot așa 1848 în România a fost matca din care au pornit mișcările democratice (liberale, conservatoare sau social-democrate) și cele de extremă dreapta (cuziștii, legionarii, etc).

Corneliu Zelea Codreanu a fost o personalitate carismatică, care a atras masele rurale, mai ales, promovând o imagine care venea să aducă aminte de cea a vechilor domnitori români și promovarea unor idei de tip naționalist, extremist, antisemit și rasist. Lipsa de cultură politică a maselor care au început să primească dreptul politic de a vota după încheierea Marelui Război a avut un rol important, dar nu a fost singurul. Naționalismul a fost ideologia care a fost îmbrățișată și promovată atât de pașoptiști, din care au provenit liberalii, cât și de junimiștii, care au reprezentat forța activă, culturală al conservatorismului autohton.

Diferența majoră dintre cele două abordări politice este că liberalismul autohton având naționalismul ca forță ideologică a creat statul român modern și România Mare, rezolvând în mare parte problema modernității statului român prin adoptarea Constituției de la 1923. A doua variantă a naționalismului, prin intermediul junimismului și a sămănătorismului, a creat fondul ideologic pentru apariția extremei drepte în perioada interbelică. Este suficient să observăm cum A. C. Cuza este personalitatea politică și culturală, care face legătura dintre ultima fază a junimismului ieșean cu apariția Legiunii Arhanghelului Mihail.

Astăzi, mai mulți formatori de opinie din societatea românească clamează existența unui pericol extremist fascist și putinist  pe eșichierul politic dâmbovițean. În opinia dvs, chiar există acesta? Dacă da, ce ar trebui să facă statul român și societatea pentru a-l izola?

În zilele noastre, în România, este dificil să vorbim despre existența unei forțe politice relevante care să promoveze ideile extremei drepte din perioada interbelică. Este adevărat că avem persoane/personalități care vehiculează idei pe care le putem identifica ca având pattern-ul în acel tip de ideologie, dar eu cred că mai degrabă avem difuză, la nivelul maselor autohtone un tip de viziune asupra istoriei noastre care este mai degrabă specific naționalismului comunist promovat de PCR în deceniile șapte și opt ale secolului trecut. În acea perioadă avem un melanj între protocronism, naționalismul extremist, exaltarea eroilor neamului și a personalităților în istorie.

Ceea ce avem acum în spațiul politic autohton este o combinație ciudată între acel tip de ideologie, promovată, cum am mai spus de ideologii comuniști și o admirație/frică față de Rusia actuală, care a provocat războiul din Ucraina. Din fericire, acest curent de gândire nu este îmbrățișat de oameni puternici și carismatici, care dețin o cultură politică solidă. Și din această cauză, impactul la nivelul populației este limitat.

Partidele politice pro-UE și NATO care se regăsesc în Parlamentul României ar trebui să aibă o poziție proactivă și să îmbrățișeze un naționalism, cum a fost cel de tip liberal din perioada interbelică, care era democratic, incluziv și promova dezvoltarea unei societăți democratice în spiritul valorilor democratice de tip occidental. Desigur, componenta națională, a intereselor cetățenilor statului român trebuie să fie mult mai prezentă atât la nivelul discursurilor, cât și a măsurilor efective.

Finalul pandemiei de COVID -19 a readus pe scena politică globală o serie de crize (politice, economice și sociale) care au zdruncinat tot mai mult și profund democrația liberală prin restrângerea unor drepturi și libertăți. Cum vă explicați în acest context apetența unor lideri globali către regimuri autoritare și neomarxism digital?

 Pandemia a fost un moment foarte dificil pentru societățile moderne, de tip occidental, deoarece a provocat rupturi la nivelul solidarităților naționale. Momentul în care a apărut pandemia a fost pe cât se poate de inoportun, deoarece a venit după alte două mari crize, care au afectat Europa democratică, mai exact marea criză economică care a izbucnit în 2009 și intensificarea fluxurilor migratorii, ce au avut un nivel foarte ridicat odată cu izbucnirea revoltelor democratice din Siria. Aceste evenimente au afectat societățile europene, care au un nivel de democratizare și dezvoltare economică diferit.

Globalizarea, care a fost efectul prăbușirii bipolarismului în 1991, a impus deschiderea granițelor și a piețelor, ceea ce a facilitat răspândirea virusului. Restrângerea unor drepturi și libertăți, pentru o perioadă limitată în timp, a fost o reacție a statelor pentru a putea să controleze un virus, care ar fi putut provoca dezordini sociale imense. La momentul în care statul, în calitate de unic deținător legitim al forței de coerciție și – a impus acest atribut, o parte a societății s-a simțit afectată, ceea ce este de înțeles. Problema reală este aceea a raportului dintre coerciție și capacitatea de supraviețuire. Desigur, din acest discurs nu-i iau în considerare pe antivacciniști, deoarece agenda acestora în multe situații a fost paralelă cu cea a regimurilor democratice.  Teoriile de tip conspiraționist au avut un moment de înflorire și au reușit să se răspândească permițând apariția unor grupuri de putere și de interese care, în multe situații, au pus în discuție legitimitatea democrațiilor actuale.

La nivel mondial, avem două tendințe extremiste: globalizarea în toate sensurile și anarhia. De ce consider că aceste tendințe au tendințe extremiste? Răspunsul este că acestea au o agendă care în numele unor valori de tip egalitarist sau iluminist, în realitate provoacă crize în interiorul statelor naționale care sunt dificil de gestionat. Controlul, fie că se realizează prin intermediul rețelelor de socializare sau prin intermediul măsurilor de forță, cum regăsim în interiorul societăților actuale, care sunt autoritare are ca scop reducerea evantaiului de libertăți de alegere a cetățeanului, fie că acestea se reflectă în plan economic, fie în cel al drepturilor fundamentale ale omului. Apetența este dată de dorința de putere și dominare.

După 35 de ani de la revoluție, democrația din România este încă fragilă și la fiecare ciclu electoral își arată limitele ei. Cum credeți că va face față acestor transformări globale?

România și cetățenii săi a trecut prin mai multe crize economice, sociale și politice, dar de fiecare dată a știut să se reinventeze. Capacitatea noastră de a identifica lideri noi și propuneri politice ale partidelor a fost ridicată în ultimele decenii. Nu înțeleg la ce vă referiți atunci când vorbiți despre limite.  Trecerea de la un regim totalitar, cum a fost cel comunist, la regim capitalist, de tip democratic nu s-a realizat cu ușurință, mai ales că a fost o noutate pentru societatea umană. În aceste condiții este dificil să dai note și să afirmi că a fost un parcurs ușor sau greu, pentru că nu avem un sistem de evaluare, dar, cu abordarea unui specialist în domeniul istoriei politice pot să afirm că parcursul a avut succes.

Desigur, niciodată, în nici un regim politic, nu se poate afirma că toți membrii societății vor beneficia în mod egal de schimbarea de regim. Cu toate acestea, este evident că drumul României este către integrarea din ce în ce mai mare în cadrul unei societăți globale. Este de văzut, în următoarele decenii, cum evoluțiile geopolitice vor influența în mod pozitiv sau negativ acest parcurs. Oricum, pentru ca acest demers să-și urmeze un parcurs care să reflecte interesele unor grupuri din ce în ce mai mari din interiorul societății românești este necesar ca la nivelul fiecărui individ să se dezvolte conștiința politică, de om al cetății care se implică direct sau indirect. Numai prin acest parcurs, pe care îl consider obligatoriu, poate să se reflecte, din ce în ce mai mult, o apropiere între nevoile cetățeanului și interesele grupurilor de putere.

IOAN  VASIU : – Cred că  sunteți de acord să începem dialogul nostru rugându-vă să evocați în câteva cuvinte debutul dumneavoastră literar, menționând când, unde și  în ce împrejurări ați debutat ca poetă?

VICTORIA  MILESCU : -Am avut un parcurs literar oarecum asemănător multor poeți, care încep să scrie de timpuriu, urmându-și apoi cu mai multă sau mai puțină determinare, cu mai multă sau mai puțină șansă, drumul spre  împlinirea literară. Primele versuri le-am scris pe când eram elevă,  primele poezii  le-am publicat în revista liceului teoretic „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Am trimis apoi poezii la rubrica pentru debutanți a lui Geo Dumitrescu din revista „Luceafărul”, care mi le-a publicat cu încurajări, dar  adevăratul debut îl consider a fi în 1978, în aceeași revistă, sub „botezul” poetului Cezar Ivănescu, care venise de la Botoșani și fondase cenaclul „Numele poetului”, la redacția hebdomadarului bucureștean, ce oferea o pagină pentru tineri poeți. Editorial, am debutat mai târziu, fiindcă în anii ’80 se debuta în volum, destul de greu,  după ce treceai de un concurs de debut. La cele câteva edituri de stat existente atunci,  am trimis manuscrise diferite, iar în 1988, am câștigat concursul de debut în volum concomitent la editura Cartea Românească, fiind inclusă în volumul colectiv Prier, și la editura Facla din Timișoara, figurând cu poezii în volumul colectiv Argonauții II. Dar după ’90, editura Facla s-a desființat și mi-a returnat manuscrisul pe care îl trimisesem pentru viitorul volum propriu, iar la Cartea Românească mi s-a spus că nu mai sunt valabile acele concursuri. În final, prima carte mi-a apărut în 1994, la editura  particulară Fiat Lux, înființată de regretatul critic Constantin Sorescu, o carte inspirată de evenimentele din decembrie ’89, Welcome December/Bun venit, Decembrie, ediție română-engleză, eu realizând și versiunea engleză, în speranța unei mai mari arii de receptare.

 I.V. : – Știu că sunteți cunoscută și ca jurnalistă. Când și unde ați debutat având această calitate?

V.M. : – După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din București, am fost repartizată, prin repartiție guvernamentală, ca profesoară de limba engleză, dar după trei ani de predare, am simțit că nu era chiar ceea ce-mi doream, era o activitate rutinantă, fără prea multe posibilități creative, iar structura învățământului de atunci mi s-a părut  rigidă, chiar vetustă. Așa că, însușindu-mi deviza Iuliei Hasdeu: „Voi învinge prin mine însămi”, deviză  care m-a însoțit întreaga viață, am părăsit învățământul, cu încrederea dar și cu inconștiența tinereții. Am lucrat un timp ca traducătoare de limba engleză la Compania Tarom, apoi la Departamentul Aviației Civile din Otopeni, colaborând în același timp cu poezii și recenzii la diverse publicații literare, în special la revista mea de suflet, „Luceafărul”. După ’90, când a venit libertatea, când s-a produs și deblocarea posturilor, am intrat prin concurs la cotidianul „Realitatea românească”, fostul săptămânal „Munca”, al sindicatelor, care se transformase în cotidian. Aici, la secția Cultură, am avut cei mai frumoși, cei mai rodnici ani ai scrisului, ai cunoașterii și aprofundării  multor zone artistice, ai  întâlnirii cu personalități culturale remarcabile, cărora le-am luat interviuri, o mare parte părăsindu-ne pentru totdeauna.

I.V. : – Care sunt mijloacele mass media care v-au ”tras cu ochiul” de-a lungul anilor?

V.M. : – Presa scrisă m-a captivat cu totul. Nu mi-au făcut cu ochiul nici Radioul, nici Televiziunea; de fapt nici n-am primit vreo ofertă din această zonă. Un ziar cotidian te seduce prin ritmul alert, prin posibilitatea diversității și chiar prin superba lui efemeritate. Te pune la treabă serioasă zilnic: să alergi,  să decizi repede, să evaluezi corect, să scrii esențial și percutant. Iar la acestea, se mai adaugă onestitate, precizie și ceva talent. Nu mai ai timp de altceva, îți cere tot, îi dai tot, nu mai ai viață personală. Și totuși, la un moment dat, te oprești. Fortuit sau nu. Pentru mine, momentul în care am început să scriu și să public cărți a venit atunci când ziarul la care lucram a dat faliment. Am dus-o greu în șomaj, dar a fost un timp de aur al scrierii cărților. Mi-am recuperat  manuscrise vechi, am scris poezii noi, am intrat în lumea miraculoasă a editurilor.

I.V. : – Vă rog să menționați câteva dintre cărțile dumneavoastră care s-au bucurat de cea mai bună primire din partea criticii literare.

V.M. : – Aproape fiecare carte nou apărută s-a bucurat de lansare, cu o bună primire din partea colegilor, criticilor, cititorilor în general. La mijlocul anilor ’90 exista un mare interes pentru cărți, iar lansările unor titluri și nume sonore  constituiau evenimente larg mediatizate. Despre mine au scris critici de specialitate, dar nu numai. Prima mea carte a fost prezentată la sala Dalles, în fața unui public numeros de către regretatul profesor și critic Romul Munteanu, care a și scris o cronică ce m-a onorat. Multe alte cărți au atras atenția cititorilor, a massmedia, în special cu ocazia lansărilor la Uniunea Scriitorilor, Muzeul național al literaturii române, Librăria „Sadoveanu”, Librăria „Eminescu” etc. Dar cele mai calde și reconfortante lansări au fost cele din spațiul unor instituții de învățământ,unde am prezentat cărți pentru copii și adolescenți, pe care le-am scris familiarizată fiind oarecum cu mediul școlar. Referitor la receptarea critică, numărul record de cronici îl deține volumul de versuri Deriva sentimentelor, apărut în 2016. Dintre cele 40 de cărți publicate, incluzând ediții bilingve, cărți pentru copii și cărți de cronici literare, critica s-a exprimat favorabil despre:Zâmbet de tigru (2001), Conspirații celeste (2008), Fenomenele fără cauză (2011), Sub steaua câinelui (2012), Existențele fastuoase(2013), Cununa de flăcări (2014), Porția de existență (2018), O sută și una de poezii (2020), Planeta stă acasă (2022), Rapsodiile soarelui (2023) etc.

         I.V. : – Dintre cărțile care au primit premii sau diplome, în decursul anilor, vă rog să ne spuneți care vă sunt cele mai aproape de inimă.

V.M. : -Aproape fiecare carte a mea pleacă de la un sâmbure de realitate, din care se ridică și înflorește o altă realitate transfigurată, ireală, simbolică. O carte premiată înseamnă o carte bună, iar o carte bună izvorăște din multă suferință resimțită acut, filtrând acea autenticitate de care se face caz în unele comentarii. Cartea mea, Planeta stă acasă (2022), s-a născut din frustrări,suferințe resimțite chiar fizic. Am scris-o în timpul așa-numitei  pandemii, care ne-a obligat  la o claustraretraumatizantă, ilogică, inutilă. Scrisul m-a salvat, ca pe mulți dintre cei care au avut noroc de acest talant al scrisului dăruit de pronie. Dar cea mai apropiată de sufletul meu este Strada lăcustei, carte apărută în 2017, unde am evocat străzile orașului meu natal  Brăila, alchimizând  amintiri, stări și sentimente legate de acest vechi port dunărean. Cartea a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București, dar a fost apreciată și în străinătate, mai exact în Canada, unde am lansat-o la Câmpul românesc de la Hamilton, în 2018. Ea a ajuns în multe alte locuri, fiindcă există și cărți norocoase care ajung uneori foarte departe singure, chemându-și apoi și autorul.

I.V. : – Detaliați  puțin  activitatea   dumneavoastră  desfășurată  în  calitate  de  editor.

V.M. : – La editură, m-am regăsit sub altă ipostază. Am lucrat la editura Scripta și la editura Nemira. În fiecare poet care venea  cu un manuscris, mă vedeam pe mine, convinsă că cel mai recent text, cald încă, era genial. Darochiul profesionist al unui editor de carte, îți schimbă percepția și vrând-nevrând autorul observă hibele. Aici mi-a folosit experiența din presă, sesizând rapid neconcordanțe, greșeli de logică, de gramatică, de literă etc.Am fost alături de autorii debutanți, în special, organizând lansări în librării, scriindu-le prefețe, însoțindu-i uneori în alte localități pentru întâlniri cu publicul cititor. Exista o solidaritate mutuală, iar ei înțelegeau că unele observații erau în folosul lor. Și, oricât suferea orgoliul lor, majoritatea autorilor, mai ales poeți, voiau să lucreze cu mine. Dar și editura a fost o etapă, a fost o experiență, după care m-am reîntors la scrisul propriilor cărți.

I.V. : – Ce proiecte aveți în vedere pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?

V.M. : – Ca mulți dintre noi, și eu am senzația că timpul aleagă prea repede, că se grăbește nu știu unde și ne grăbește și pe noi, nu știu din ce pricini, determinându-ne  să-l prețuim mai mult, să-l folosim mai înțelept. Nu-mi fac proiecte pe termen lung. Încerc să-mi adun textele risipite prin diverse publicații, fiindcă nimeni nu o poate face mai bine decât autorul lor, considerând că paginile scrise de-a lungul anilor constituie și documente referitoare la evenimente prin care am trecut noi toți, societatea românească. Mai am de finalizat câteva manuscrise la care lucrez în paralel,  care, dacă nu intervine nimic care să schimbe cursul normal al vieții, se vor corporaliza în volume adăugându-se celorlalte. Aștept să-mi apară noua carte Nu stârniți câinii, câștigătoare a Premiului  întâi la concursul de manuscrise organizat anul trecut de editura Bifrost. Tema este actuală, mai exact realitatea dramatică a războiului, fiindcă poetul nu poate face abstracție de ceea ce se întâmplă în lume și uneori chiar în proximitatea lui. Poetul rezonează, protestează, luptă cu armele lui – cuvintele, care sunt cele mai puternice arme, de care poetul e pe deplin conștient.

                      Interviu  consemnat  de  Ioan  Vasiu/ UZPR

        IOAN  VASIU : – Am aflat din biografia dumneavoastră că ați fost mulți ani regizor artistic la Teatrul de Stat din Constanța și la Teatrul Nottara din București. Vă rog să detaliați puțin.

      DOMINIC  DEMBINSKI : – Mai exact am fost 8 ani regizor artistic la Constanța într-o perioadă când orașele mari erau închise pentru absolvenții cu studii superioare. Așa, că, deși șef  de promoție într-o clasă cu colegi minunați și foarte talentați  precum Victor Ioan Frunză, Tompa Gabor, Andrei Mihalache, am fost , ”exilat” la noua capitală de județ: Călărași – Căminul Cultural. Datorită unei ,,inginerii  tactice,, a celebrului director al Teatrului Fantasio de pe malul mării Aurel Manolache, tatăl colegului meu actor plin de haruri Liviu Manolache, am plecat după o zi și o noapte de stat în Călărași, la Constanța prin ”transfer în interesul serviciului”. Acolo am fost imediat angajat la Teatrul Dramatic Constanța, un loc de prestigiu unde au lucrat printre alții importanți  regizori, chiar Silviu Purcărete. Era 1981, veneam  după un premiu pentru regie la prestigiosul Festival al Teatrului de Tineret de la Piatra Neamț, moderat de marele om de teatru Valentin Silvestru  ce a ”nășit” mulți tineri  oameni de teatru, în ciuda cenzurii sau dezinteresului. Am primit – ce vremuri bune, nu?) – un apartament  cu două camere undeva într-un bloc nou aproape de mare și departe de Teatru. Dar asta nu conta, eram plin de elan și dorință  de  expresie  teatrală, artistică în ciuda vremilor. Am regizat mai multe spectacole, unele premiate, dar altele cenzurate definitiv, cu zeci de  ”vizionări”  de  la  partid. Ultimul  interzis, după un premiu la Festivalul  de Teatru Scurt de la Oradea, a fost Conu Leonida al lui Caragiale, recitit de mine desigur. Mi s-a retras  premiul și a început o polemică  contra  regizorilor tineri, printre care și regretatul Alexandru Darie, între Paul Everac  și  Valentin Silvestru, Marian Popescu și Ludmila Patlanjoglu care ne susțineau, în paginile României Literare. Aflând din ziar despre acest inedit conflict public, minunata Doamnă Monica Lovinescu ne-a luat apărarea vehement  la Europa Liberă. Atunci lucrurile s-au complicat și am intrat și în atenția oganelor superioare , culturnicii de la București. Au parafat anularea  spectacolului  pentru public, nu m-au dat afară de la teatru, vroiau să evite un scandal  mai mare și un boss din CC al PCR, m-a ”rugat” doar  să-l  mai  las  în  pace  pe Caragiale, nu e ”momentul pentru el acum”. Dar situația mea făcea valuri mai ales după  intervenția  Europei Libere care avea masivă audiență. Cu flerul său caracteristic, un mare scriitor și director de teatru, Dinu Săraru, m-a chemat imediat  la București  să  montez  la Teatrul Mic două spectacole unul după altul, primul cu distinsa Doamnă a teatrului românesc, Dina Cocea și al doilea pe un text de un scriitor dizident chinez din perioada dezghețului lor de sub Deng Xiao Ping. Adică un posibil alt scandal!  Așa că publicul cunoscător a dat  năvală  să  vadă  un  act  nou  de  rebeliune. Era deja 1987. Dinu Săraru mă vroia angajat la teatrul său, însă traiectoria mi-a fost schimbată printr-o contra ofertă din partea altui mare director de teatru, Maxim Crișan, de a monta ”Livada de vișini”, a lui Cehov la Teatrul Nottara cu o distribuție de aur. Era o ofertă de nerefuzat pentru mine atunci. După premieră am fost angajat prin concurs ca regizor artistic la Nottara, alături de colegi eminenți precum Dan Micu, Alexandru Dabija, Mircea Cornișteanu și o teribilă pleiadă de actori.

        I.V. :  – De ce ați ales apoi, ca loc de muncă, Televiziunea ?

       D.D. : – La distinsul ,,Teatru de pe Bulevard,,, cum i se mai spunea, am montat texte importante cu actori importanți, de la care am avut enorm de învățat ca și de la cei foarte talentați de la Constanța. Aici m-a prins ”Răscoluția” din 89, repetând Henric IV de Pirandello cu Adrian Pintea în rolul titular. Distribuția mea în hainele de scenă a plecat pe străzi, adăugându-se spectacolului de afară. A urmat la Nottara un schimb de directori. Ultimul însă a fost profund dezagreabil și alături de mine mai mulți au plecat din teatru. Eu am ales Televiziunea pentru că deja lucram acolo cu jumătate de normă și am fost fascinat de posibilitățile micului cinematograf, am filmul în sânge datorită tatălui meu, director de imagine fondator al meseriei în România, Constantin Dembinski. După un film omagiu dedicat lui Toma Caragiu la 20 de ani de la cutremurul ce l-a răpus, care a ieșit foarte bine, Președintele de atunci al TVR, Stere Gulea – important regizor de film, mi-a propus angajarea cu totul în televiziune așa că am acceptat cu bucurie, dorind să scap de o atmosferă  tulbure din Nottara și dornic să învăț o nouă meserie. N-am renunțat cu totul la teatrul pe scândură dar am lucrat intens la Televiziunea Națională, producții proprii după piese de teatru, filme tv, seriale de cultură și mai ales tezaurizând spectacole importante ale colegilor mei din teatre, pentru Arhiva de aur a TVR.

        I.V.: – De câți ani sunteți la TVR ?

       D.D. : -Sincer? Nu mai știu exact. Cert este că am început  colaborarea cu TVR încă din decembrie 1989 când am intrat peste ei alături de Ion Caramitru și maestrul Victor Rebenciug, alături de celebrul său monolog despre patrioți și hârtia higienică!:) Am străbătut diverse etape: colaborator, angajat cu jumătate de normă apoi cu normă întreagă. Aici am avut imense satisfacții profesionale căci am deprins alături de marii profesioniști uzul unei meserii fascinante, ruda teatrului și soră a cinematografului.

          I.V.: – Mulți sunt cei care se întreabă de ce se difuzează astăzi la Televiziunea Română atât de puține emisiuni de  

teatru ?

        D.D. :  – Vă contrazic. Mai ales de când s-a reînființat sub actualul  Președinte TVR, Dan Turturică, Canalul Cultural, în fiece  săptămână  este  programat  câte un spectacol  de  teatru, iar în rest se emite destul de des teatru pe cele trei canale ale Televiziunii Române. Problema acută din ultimii ani este că producem mai puțin teatru sau film tv din pricina bugetelor  tot mai restrânse alocate televiziunii naționale. Gândiți-vă că a fost eliminat și abonamentul ridicol de mic pe care plătitorii de curent electric îl vărsau în visteria televiziunii, pe motiv că ei nu se uită la TVR. Nu e normal. TVR este o unitate de elită, non profit care contribuie la educația de masă și ar trebui susținută și din bani publici precum în mai toate țările civilizate!

      I.V.:  – Am auzit vorbindu-se în anumite cercuri că sunt tot mai puțini iubitori de teatru, mai ales în rândurile tinerilor. Dumneavoastră ce părere aveți ?

     D.D. :- Din nou vă contrazic. Nu cunosc bine situația din provincie dar am știre prin colegi și despre ce se întâmplă acolo. Iar în București teatrul este asaltat de spectatori, cu precădere tineri, produs de regizori tineri deosebit de interesanți ca și de tineri actori deja notorii alături de colegii lor seniori. Mai toate spectacolele de teatru sunt ”sold out”. Sigur, vorbim de un public selectiv, educat, dar avid de arte și cultură, iar teatrul și filmul este pentru ei o pasiune stabilă. Biletele de intrare s-au tot scumpit și totuși publicul este prezent în număr mare. Tinerii sunt fanii unor creatori tineri care îi reprezintă ca teme de interes sau implicare socială.

       I.V.: – Alături de care actori importanți și apreciați ați lucrat în decursul anilor ?

      D.D. :  –  Am lucrat cu mulți actori mari, ei fiind adevărata mea școală într-o meserie care mai mult se fură decât se învață. Întâi cu maeștrii de la Constanța, Ileana Ploscaru, Virgil Andriescu, Diana Cheregi, Vasile Cojocaru, Nina Udrescu, Liviu Manolache și mulți alții. Apoi în București cu Dina Cocea, George Constantin, Alexandru Repan, Adrian Pintea, Coca Bloos, Horațiu Mălăele, Claudiu Bleonț, Dana Dembinski Meteleanu, Adrian Titieni, Ștefan Radof, Emil Hossu, Catrinel Dumitrescu, Ilinca Goia, Valentin Teodosiu, Ion Dichiseanu, Lucia Mureșan, George Alexandru, Cristian Șofron, Dana Dogaru, Ioana Crăciunescu  și  mulți alții pentru a nu lungi o listă atât de glorioasă. La ei se adaugă actorii extraordinari de la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov cu care am colaborat de câteva ori. De la fiecare am învățat reale lecții de teatru viu cum nici la marele institut de teatru și film Lee Strasberg din New York, unde am avut o bursă de studiu, nu am deprins…Mulți dintre acești monștrii sacrii nu mai sunt decât în arhive de teatru și film. Cu fiecare ce a plecat într-o lume mai bună mă simt mai sărac, cu fiece artist mare ce moare , murim și noi câte puțin.

         I.V. : – Ați regretat cândva că nu ați ales o altă profesie ?

        D.D. : – Nu. Este o profesie  ce  o  iubeam de copil, din vremurile  când  tatăl  meu  pasionat de film mă ducea să văd  capodoperele  lui  Felllini, Antonioni, Wajda, Tarkovski, Bergman, când mama și bunicii îmi citeau povești pe care le ecranizam în căpușorul meu. Este o meserie grea dar care îți permite să te exprimi printr-o largă simbolistică și care se filtrează prin trupul viu al actorului cu care devii substanțial. Și văd cu mândrie că tradiția merge mai departe. Fiul meu cel mare Vladimir Dembinski este deja un minunat regizor de televiziune, iar mezinul, Nikita Dembinski a ales drumul muzicii pop dar crează deja videoclipuri excelente. Aștept cu interes și rog pentru sănătate pe Dumnezeu să apuc să văd și parcursul celor doi nepoți Adam și Ioachim ce la trei ani este deja un mic actor delicios! Mama lor, soția lui Vladimir, Cristina este o superbă actriță.

         I.V. : – Ce mesaj doriți să transmiteți iubitorilor de teatru, în finalul cestui scurt interviu ?

        D.D. : – Ce altceva decât să creadă în Teatru și Artă? Să citească mult, să caute spectacole și filme bune, căci așa trăiesc mai multe vieți. Sala de teatru să le devină familiară și  să  renunțe, educați  fiind , la  spălarea  creierelor  prin kitchuri  comerciale  de  televiziune  proastă, muzică non muzică, evadarea  în  paradisurile  artificiale  ale  alcoolului și  drogurilor. Dostoievski  spunea  că: ”Frumusețea  va  salva  lumea”. Așa  este deși  sună  paradoxal. Și să nu uite altă  vocație  teribilă  ce  se  cere  cultivată: Să creadă în Dumnezeu. Și în Iubire și Iertare. Artele mijlocesc toate astea. Amin!   

             Interviu  consemnat  de Ioan Vasiu /UZPR

De la vecini care îl reclamă pentru că deține prea multe cărți, la modul cum a ajuns să fie unul dintre cercetătorii științifici ai muzeului din Deva cei mai vizibili, Daniel I. Iancu este o persoană care a devenit foarte cunoscută în ultima vreme. Cine este Daniel I. Iancu, aflăm din interviul pe care a avut amabilitatea să ni-l ofere.

IOAN VASIU: – Când și unde ai debutat ca jurnalist?

DANIEL  IANCU: – Nu este vorba doar despre debut ci și despre o activitate jurnalistică care se întinde pe o perioadă de aproximativ 34 de ani. Nu știu dacă se poate numi debut, dar mi-am văzut numele în paginile unei publicații, imediat după Revoluția din 1989, când a apărut la Deva revista Rîsu’ lumii, prin 1990 sau 1991. În 1994 am urmat un curs de jurnalism în cadrul Casei Studenților de pe lângă Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Am lucrat la săptămânalul Informația studențească, unde am câștigat primii mei bani din scris, apoi la Radio SICA, tot în Alba Iulia. După terminarea facultății, profesor fiind, am mai colaborat la câteva publicații, printre care revista Terra magazin (București).

Dar momentul esențial a constat în stabilirea unei colaborări de lungă durată cu publicația Palia Expres din Orăștie. Din anul 2002 mi-a fost acordată, de către redacție, o foarte mare încredere, astfel încât am publicat mai bine de două decenii în paginile ei. De aceea, din punct de vedere sentimental, consider că acesta este momentul meu de debut. În 2003, după ce am renunțat la învățământ, am reușit, prin concurs, să devin reporter și apoi redactor la cotidianul Cuvântul liber, din Deva, unde am fost și promovat la un moment dat ca  șef al Departamentului Politic-Administrativ. După demisia de la Cuvântul liber, am lucrat câteva luni la Mesagerul hunedorean, din Deva.

De-a lungul anilor am colaborat la reviste precum Dilema veche (București), Astra blăjeană (Blaj), Familia (Oradea), Glasul Hunedoarei (Deva), Servus Hunedoara  (Deva), am fost redactor șef la Expresul de Orăștie sau redactor la revista științifică Sargeția, Acta Musei Devensis, publicația Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva. Dar nu doresc să mai înșir altele, căci totul pare să aducă a auto laudă.

I.V.: – De câți ani ești angajat al Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva?

D.I.: – De peste 17 ani. Mai precis, în urma unui concurs organizat în luna ianuarie 2007, de la 1 februarie același an mi-am luat în primire postul de muzeograf debutant, în cadrul Secției de Etnografie și Artă Populară de la Orăștie. Am urmat toate etapele și am ajuns muzeograf IA, activând mai mulți ani în cadrul Secției de Relații cu Publicul, la Deva. În 2017, tot în urma unui concurs, am ocupat postul de cercetător științific III, în cadrul Secției de Istorie și Artă a Muzeului Civilizației Dacice și Romane, iar din 2013 până în prezent sunt purtătorul de cuvânt al instituției.

I.V.:  – Când ți-ai luat doctoratul și care a fost titlul lucrării tale?

D.I.: – Pe data de 1 martie 2013. A fost un proces laborios, care a început cu un masterat, tot în 2007. A fost dificil, pentru că, în perioada cât am fost profesor și apoi am lucrat exclusiv în presă, m-am cam detașat de fenomenul de cercetare propriu-zisă, deși mă documentam, cum o fac și astăzi, zilnic. Dar rigorile științifice implică mult mai multă muncă, care depășește norma de opt ore pe zi. După elaborarea disertației, am fost admis la studii doctorale, tot la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, cu o bursă asigurată printr-un program european. Așa am ajuns și să am parte de o mobilitate externă, mai precis am studiat în bibliotecile Universității din Viena, timp de trei luni, între mai și iulie 2011. Am reușit să elaborez teza intitulată Discurs istoric la Nicolae Densușianu, sub coordonarea regretatului Prof. Univ. Dr. Iacob Mârza și să o susțin, așa cum am precizat, pe data de 1 martie 2013. Ar fi mai multe de precizat, dar toată această muncă științifică mi-a adus și satisfacții enorme, mai ales că, așa cum spuneam, continui să colaborez și cu diferite publicații pentru a putea populariza evenimente, a evoca personalități, a descrie cititorilor aspecte istorice, culturale, etnografice mai puțin cunoscute.

I.V.: – De ce ai îmbrățișat profesia de cercetător științific și nu altă profesie?

D.I.: – Răspunsul ar trebui să fie simplu, dar nu este. Am ajuns cercetător științific datorită pasiunii pentru istorie, dar nu m-am gândit niciodată cât timp am fost copil sau adolescent la așa ceva. Nu am auzit pe nici unul dintre copiii din jurul meu să spună, atunci când erau întrebați, ce doresc să devină când vor fi mari, că țelul este să fie cercetători științifici. Eu mi-am dorit însă, tot timpul, să petrec cât mai mult timp în natură, prin urmare am încercat să găsesc o profesie care să nu includă doar muncă de birou. Astfel, în cadrul facultății, am urmat specializarea Istorie – Arheologie, dar am ajuns, după angajarea la muzeu, să îmi aleg multe teme de cercetare din domeniul etnografiei, domeniu pe care îl îndrăgesc nespus, alături de istoriografie, de istoria artei, de istoria religiilor, de aspectele care țin de istoria modernă sau de cea contemporană. Nu-mi petrec tot timpul în natură, căci este nevoie de o muncă intensă prin arhive și biblioteci pentru a elabora texte credibile atât din punct de vedere științific, cât și atractive pentru publicul larg. Că am ajuns cercetător științific se datorează atât cercetării de teren cât și muncii de birou.

I.V.:  – În prezent se lucrează la noul muzeu din Orăștie și cred că niciunde în țară nu se mai construiește acum un muzeu nou. Te rog să detaliezi puțin. 

D.I.: – Posibil să fie așa. Este un demers extrem de important pentru punerea în valoare a Ținutului Orăștiei, cu cetățile dacice despre care, sunt convins, toată lumea a auzit, chiar dacă încă nu a ajuns să le viziteze. În plus sediul acestui viitor muzeu pune în valoare una dintre clădirile simbol din municipiului Orăștie, vechiul Colegiu Kun, unde a învățat, printre alții Aurel Vlaicu, recent declarat Erou al Națiunii Române. După inaugurarea acestei instituții, care a fost gândit a fi parte a Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, impactul va fi unul major atât asupra comunității locale, cât și la nivelul percepției pe care o vor avea turiștii români și străini despre importanța zonei.

I.V.: –  Anul acesta se împlinesc 800 de ani de la prima atestare documentară a municipiului Orăștie. Ce însemnătate are această importantă aniversare pentru orașul în care s-a tipărit PALIA, prima traducere în limba română a Vechiului Testament?

D.I.: –  Este un moment care trebuie ținut minte. Puține localități din România se pot mândri cu o asemenea atestare documentară. Personal, mă bucur să trăiesc acest moment. Este un motiv de mândrie, de patriotism local, eu fiind născut și crescut în Orăștie, chiar dacă nu acum 800 de ani. Sunt convins că acest moment o să fie unul de referință în istoria României, iar faptul că localitatea și zona are atât de multe de oferit trebuie să ne facă să fim mai responsabili. În opinia mea, nu contează atât numărul de vizitatori, ci calitatea acestora, astfel încât să ne putem bucura de un oraș atât de frumos.

I.V.: – Pe lângă  jurnalist și cercetător științific, numele tău este cunoscut și ca scriitor și publicist. Ce spui despre această latură a activității tale?

D.I.: – Ce să spun? Toate se leagă între ele. Scrisul este ceea ce le unește. Unele volume s-au născut din articole scrise periodic, apoi adunate între coperți. Mă bucur că lumea mai citește, că sunt contactat pentru a le da detalii cum să intre în posesia cărților mele. Mă bucur că lumea se bucură și râde la ceea ce scriu. Sau că le stârnesc nostalgii despre satul de altădată, despre monumente și zone prin care au fost. Mă bucur și mai mult când, cu un volum proaspăt apărut, merg pe la oamenii despre care am amintit în paginile respective. Le citesc bucuria în ochi și parcă îmi vine să plâng. Și atât.         

I.V.:  – Nu putem încheia dialogul nostru fără să ne amintim de faptul că în urmă cu aproximativ două luni, unii dintre vecinii tăi, de la blocul în care locuiești, te-au reclamat, susținând că ai prea multe cărți și se tem să nu se crape pereții despărțitori. Presa și rețelele de socializare au luat „foc” atunci. Te rog să detaliezi puțin acest subiect.

D.I.: – Nu este vorba că se pot crăpa pereții despărțitori sau să se prăbușească blocul, ori să se ajungă la incendiu. Sunt ingineri constructori care au certificat acest fapt. Incendiul poate fi provocat doar prin încălcarea legislației actuale: fie un focar pus intenționat, fie că se fumează pe casa scării. Și, da! Presa scrisă, audio-vizuală și rețelele de sociale „au explodat” la semnalarea unei asemenea reclamații. Am ajuns, să zic așa, un fel de vedetă internațională, apărând pe site-uri precum „USA New Today”, „CNN”, publicații din Rusia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Slovenia, Serbia, Bulgaria… Nu le mai țin minte pe toate, pentru că a fost o nebunie totală. Televiziuni care au năvălit în casa mea în timp ce eu dormeam. Zeci de telefoane de la redacții ale unor publicații care doreau informații sau confirmări. Intrări în direct pe zoom la site-uri diverse, precum „Euronews”. Toate acestea în timp ce familia mea era acasă și se ascundea prin alte camere. Trebuie să înțeleagă și presa că există un minimum de decență. Este casa mea, la care o să mai plătesc rate mulți ani de zile. Sunt dispus să ofer explicații presei, dar într-o anumită limită de timp. Nu noaptea, că oricum nu am liniște. Nu sunt și nu îmi doresc să fiu persoană publică. Vă rog așadar, la presă mă refer, să îmi respectați intimitatea.

 I.V.: – Atât de mult iubești cărțile, încât ai umplut cu ele locuința, până la refuz, inclusiv balconul?

D.I.: – Nu am cărți pe balcon. Am cărți în toate camerele, inclusiv în bucătărie. Am cărți pe casa scării, am cărți pe terasă, care este spațiu comun unde se pot depozita diverse obiecte. Inclusiv cărți. Și da, iubesc cărțile. Unii spun că am trecut de la bibliofilie la bibliomanie. Îmi place să fiu înconjurat de cărți. Simt că, astfel, familia mea este în siguranță!

I.V.: – În cât timp crezi că vei lectura toate cărțile din biblioteca ta personală?

Poate într-o viață viitoare! Dar, oricum, se cuvine să precizez că nu toate cărțile trebuie citite de la cap la coadă. Nu poți citi dicționare și enciclopedii non-stop. Aceste volume le utilizezi atunci când ai nevoie. Dar și ele sunt un zid de apărare împotriva ignoranței. Părerea mea este că scrisul și cititul ne va salva.

Interviu consemnat de Ioan Vasiu/ UZPR
Credit foto: Grigore Roibu

În calitate de co-fondator al StartUps Booster Consortium (sbcromania.ro), domnul Laurențiu Stan, consultant financiar cu peste 20 de ani experiență în domeniul evaluărilor de business, a avut amabilitatea să ofere, pentru cititorii Stirilor Transilvaniei, câteva informații despre importanța și beneficiile planificării exitului în avans, că element esențial pentru proprietarii de afaceri care vor să beneficieze de stabilitate și succes pe termen lung.

Laurențiu Stan a devenit, la începutul acestui an, primul român certificat că exit planner de un institut de specialitate din Statele Unite ale Americii, Exit Planning Institute (EPI). Programul de acreditare Certified Exit Planning Advisor® (CEPA®), creat în 2007, reprezintă singurul program de acest fel, în acest moment, pentru cei care doresc să se specializeze în domeniu.

Redactia: – Care este importanța exit planningului în contextul unei afaceri?

Laurențiu Stan: – Exit planningul sau ieșirea planificată dintr-o afacere oferă o viziune clară și strategică asupra modului în care proprietarii doresc să-și gestioneze parcursul de business. Prin planificare în avans, se pot identifica oportunități de creștere a valorii afacerii, se pot minimiza riscurile și se pot maximiza beneficiile financiare ale exitului. În plus, exit planningul permite proprietarilor să-și pregătească afacerea pentru un transfer de proprietate fără probleme și să asigure continuitatea operațiunilor în timpul procesului de due diligence și după exit.

Redactia: – Care sunt principalele beneficii pe care exit planningul le aduce proprietarilor de afaceri?

Laurențiu Stan: – Există numeroase beneficii ale exit planningului. Printre acestea se numără creșterea valorii afacerii prin identificarea și implementarea unor strategii de creștere și optimizare, minimizarea riscurilor și a costurilor asociate exitului, precum și maximizarea beneficiilor financiare și personale ale proprietarilor. De asemenea, exit planningul poate contribui la asigurarea unei tranziții line și fără probleme a afacerii către un nou proprietar sau către echipa de management. Una dintre noutățile pe care o aducem este că putem oferi o combinație unică de expertiză specializată, o abordare personalizată și gestionare cuprinzătoare a procesului de exit, făcând această expertiză indispensabilă pentru proprietarii de afaceri care doresc să își maximizeze valoarea și să își minimizeze riscurile în momentul ieșirii din business. Consilierea pentru ieșirea din afacere înglobează, de fapt, mai multe meserii, pentru că un consilier de creștere și exit trebuie să știe câte puțin din toate aspectele unei afaceri.

Poate că există această impresie că toți ne ocupăm de creșterea afacerilor, pentru că aceasta este rațiunea principală a oricărui antreprenor. Dar este o diferență importantă între modul proprietarului afacerii de a gândi și aborda dezvoltarea viitoare și cel al unui consultant extern, obiectiv, dar care totuși reușește să se pună în locul antreprenorului respectiv și să înțeleagă ceea ce îl motivează și îl determină să pună cărămidă peste cărămidă, în fiecare zi, pentru a transforma propria afacere într-una profitabilă, de care să fie mândru.

Redactia: – Acestea sunt beneficii semnificative pentru proprietarii de afaceri. Care sunt factorii cheie pe care proprietarii de afaceri ar trebui să-i ia în considerare atunci când dezvoltă un plan de exit?

Laurențiu Stan: – Dezvoltarea unui plan de exit implică o serie de factori cheie. Printre aceștia se numără evaluarea financiară a afacerii pentru a determina valoarea sa actuală și potențialul de creștere, identificarea și evaluarea opțiunilor de exit disponibile, precum și stabilirea obiectivelor personale și financiare ale proprietarilor în legătură cu exitul. De asemenea, este important ca proprietarul unei afaceri să dezvolte un plan de succesiune pentru a asigura continuitatea afacerii și să identifice și gestioneze riscurile asociate cu procesul de exit.

Redactia: – Ce sfaturi puteți oferi proprietarilor de afaceri care doresc să înceapă să dezvolte un plan de exit?

Laurențiu Stan: – Unul dintre primele sfaturi ar fi să înceapă să se gândească la exit planning cât mai devreme posibil. Planificarea exitului nu este un proces care ar trebui amânat până în ultimul moment, ci unul care ar trebui să înceapă cu ani înainte de momentul efectiv al exitului dorit. Este important să angajați consultanți specializați în exit planning, care să vă poată ghida și să vă ofere expertiză în acest proces complex. De asemenea, implicarea personală în dezvoltarea și implementarea planului de exit și flexibilitatea în adaptarea acestuia pe măsură ce circumstanțele se schimbă sunt cheia succesului. Strategia de exit este, de fapt, una de accelerare a creșterii valorii unei afaceri, un plan bine definit, cu obiective clare și măsurabile, care poate fi definitoriu pentru o vânzare de succes. Proprietarii afacerilor cred adesea că dețin controlul asupra momentului de ieșire, că pot vinde oricând, dar nu este chiar atât de simplu. Piețele și concurența evoluează și se consolidează în mod constant și este important ca afacerea să fie atât de bine structurată încât să fie pregătită pentru orice schimbări. Dacă vine acel moment din viața unui antreprenor în care își dorește ieșirea din afacere, iar respectiva afacere nu este pregătită de exit, cel mai probabil va obține un preț cu mult mai jos decât potențialul real al acesteia.

Sfatul meu pentru proprietarii afacerilor este să urmărească mereu evoluția pieței și a economiei, în general, în timp ce își pregătesc cu atenție afacerea pentru o eventuală oportunitate de vânzare. Astfel, afacerea va fi ideală pentru o ieșire de succes atunci când va veni momentul potrivit.

IOAN  VASIU :  – Când și în ce împrejurări ați pășit prima dată în TVR ?

ALEXANDRA CEPRAGA:  –  „Pe vremea mea”,cum se spune, Radio-ul și Televiziunea erau una și aceeași instituție, plină de personalități artistice excepționale.

   Am avut bucuria să pășesc în această instituție de marcă, la vârsta de 12 ani. Atunci am intrat, printr-o selecție, evident, în Corul de copii al Radioteleviziunii române. A fost cea mai bună școală de muzică și de viață și,de acolo a încolțit  în sufletul meu  curiozitatea și pasiunea  pentru ceeace se întâmpla în cabina din care, la înregistrări, primeam  indicații  și sfaturi artistice.

I.V.:- Câți ani din viața dumneavoastră  i-ați dăruit Televiziunii Române ?

A.C.: – Pasiunea a rămas, asa încât, studentă fiind la Conservatorul Ciprian Porumbescu, azi Universitatea Națională de Muzicî, am efectuat „practica în producție” la Radio și, în ultimul  an  de  studentie, am fost solicitată  să fiu regizor muzical  colaborator.

A fost începutul unei vieți profesionale minunate, care, până acum, a  adunat  50 de  ani.

I.V. : – Care sunt cei mai importanți oameni de televiziune, alături de care ați lucrat în decursul anilor ?

         A.P.: – Colaborarea cu artiștii care, din dorința de a fi cât mai  buni, să  se  deschidă  și  să  arate ce  e mai frumos în ei, stiința de a-i face să se întâmple acest lucru, mi s-a părut a fi ceea ce îmi place cel mai mult!

   Am avut bucuria ca, la 22 ani, cand am terminat facultatea, să fiu  cooptata și de Televiziune, unde era un Studio muzical exceptional! 

   Sutele de înregistrări, cu orchestre, cântăreți și actori, există,  sub semnătura mea, în fonoteca Radiodifuziunii.

   În Televiziune  a apărut un nou miraj – ceea ce transpuneam pe bandă, se exprima și prin imagine! Fascinant !

  Am avut bucuria să colaborez cu mari nume din istoria televiziunii, începând cu  Alexandru Bocăneț,Titus Munteanu, Aurora Andronache, Ioana Bogdan, Eugen Dumitru, Ovidiu Dumitru, Marioara Murărescu, Dooooamne, câte nume de valoare ar trebui să enumăr!!!

  Realizatori și redactori care mi-au dat credit și considerație, pentru ceea ce am realizat ca regizor muzical.

  Atunci, chiar dacă  lucram pentru redactorii care erau la concurență  –  care să facă o emisiune de divertisment  mai bună decât celălalt, atmosfera era de prietenie și respect reciproc.

  Se cautau soluții inedite, pentru a cuceri publicul telespectator. Dacă, la vremea aceea ar fi fost mijloacele artistice susținute de tehnica actuală, cred că ar fi fost minunat, dar…fiecare perioadă…cu ale ei!

  Totuși, iată, toate reluările  emisiunilor  de  atunci, au același impact  plăcut  asupta  telespectatorilor,  ba, îmi  permit  să  spun că  multe producții de atunci, nu pot fi atinse ca valoare, chiar dacă  tehnica  pe  sunet  sau pe video, oferă  posibilități incomparabile.

I.V.: – După părerea dumneavoastră, prin ce diferă televiziunea de astăzi față de televiziunea dinainte de    1989 ?

         A.C.: – Deși, până în 89, programul era limitat ca număr de ore, producțiile  de divertisment  erau de un înalt profesionalism. De ce să nu recunoaștem că, televiziunile private  care  au aparut  dupa 89, au fost create de oameni din TVR.

  În timp,Televiziunea natională, a  schimbat  mulți președinți  și a  evoluat  prin  prisma  fiecăruia. Divertismentul a fost marginalizat, în  ciuda  faptului  că reprezenta o „evadare” a telespectatorului, după  o  zi  încărcată  de probleme  și-a mers pe  programe  informative, sociale, dezbateri  politice…

 Nu pot să mă pronunț  a propos de această direcție nouă a televiziunii  dar știu că, încă  sunt  oameni  în Tvr, care sunt excelenți  în  realizarea  unor  programe  artistice  de  calitate.

  Aș fi vrut ca Televiziunea  română  să  fi  menținut  niște programe  pe  care  alte  televiziuni  naționale, din  alte  țări, le promovează  și  le  susțin.

  Ma refer la Festivalul Mamaia. FESTIVAL NATIONAL, care promova  MUZICA ROMÂNEASCĂ, în care compozitorii se întreceau  în  a  compune  muzică cât  mai  bună  iar  concursul de  Interpretare  aducea  tineri  cu  voci  deosebite. Am lucrat cu plăcere, aproape  la  toate  editiile, începând  cu 1976.

  Nu mai spun de Cerbul de Aur, festival  de  înaltă  clasă, care în  anii  90, a  fost  decretat  CEL MAI BUN FESTIVAL DIN EUROPA, lucru  certificat  și  prin  prezența  multor  vedete  de talie  mondială, care  au  acceptat  sa  ofere  recitaluri  de exceptie. Lista  este  emoționantă.

   Mă  bucur  și  sper  din  tot  sufletul  ca  Festivalul GEORGE ENESCU să  rămână !!!  La  toate  aceste  festivaluri  mi- am adus  umilul  meu  aport, cu  suflet  cu  tot.

  În  prezent, deși  sunt  la  pensie  de  niște  ani  buni, încă  sunt  solicitată  să  colaborez, așa  că, activitatea  mea  nu  a încetat. Legătura  cu  televiziunea  „mon amour’, nu  s-a  stins  și  nu  se  va  stinge!  Televiziunea va rămâne  iubirea mea, până  la  sfârșit! 

                     Interviu consemnat de Ioan Vasiu/ UZPR

Rezultatele alegerilor locale de acum o săptămână reprezintă o ocazie perfectă de a reconfigura sau reseta și pașii care urmează a fi făcuți pe plan extern de către Turcia. Pe 9 mai președintele Erdogan se va întâlni pentru prima dată la Casa Albă cu președintele Biden. În plan intern, regimul autocratic al președintelui Erdogan nu mai poate fi o soluție întrucât Turcia se confruntă cu mari probleme cum este cea a minorităților etnice și religioase, a terorismului, a refugiaților, dar principala problemă cu care se confruntă statul turc la momentul actual este cea din domeniul justiției, mi-a declarat într-un interviu, în exclusivitate, jurnalista Violeta Stratan Ilbasmiş. Aceasta locuiește în Turcia din 2013, iar în prezent este editorialistă la platforma  www.12punto.com.tr din Turcia.

Sebastian Rusu: Rezultatele deloc satisfăcătoare ale partidului președintelui Recep Tayyip Erdoğan (AKP – Partidul Justiției și Dezvoltării) în alegerile locale desfășurate pe 31 martie în Turcia reprezintă un punct de cotitură în politica și-n societatea turcă? Cum va gestiona Erdogan acest insucces?

Violeta Stratan Ilbasmiş: Indiscutabil este un punct de cotitură în politica din Turcia. Acest lucru, spre suprinderea tuturor, l-a declarat chiar președintele Erdogan în noaptea de după alegeri. În cadrul ședinței Comitetului executiv central al AKP (islamist-conservator), acesta a declarat că principalul motiv al înfrîngerii partidului pe care îl conduce este faptul că cei ce au votat pentru AKP în urmă cu 10 luni, de această dată nu s-au prezentat la vot. Bineînțeles, nu a putut face abstracție de la problemele grave din economia Turciei. Un alt motiv invocat, care mi-a atras atenția este că nu au fost pierdute doar voturi, ci în interiorul AKP a avut loc o pierdere de „sânge și suflet”, ceea ce semnalează o lipsă de elan, de entuziasm al partidului pe interior.

Timp de o săptămînă au fost discutate în spațiul public mai multe scenarii de gestionare a acestui insucces. Unii analiști politici nu au exclus că președintele Erdogan, pentru a-și consolida puterea și pentru a-și lustrui imaginea ar putea recurge la inițierea unei incursiuni armate în Siria sau Irak. Este una dintre strategiile la care recurg mulți șefi de state în astfel de momente. În provincia Van, candidatul partidului DEM (partid pro-kurd),după ce câștigase alegerile a fost descalificat, retrăgându-i-se dreptul de a ocupa fotoliul de primar. Acest lucru a dus la proteste în masă și instituirea stării de asediu în mai multe orașe.  Doar după ce a fost depusă contestație, Curtea Supremă Electorală a Turciei i-a dat câștig de cauză reprezentantului Partidului DEM (Partidul Egalității și Democrației Populare). Un alt scenariu ar fi conștientizarea greșelilor făcute în timpul campaniei electorale, resetarea politicilor de partid și apropierea conducerii statutului de cetățeanul simplu. AKP a folosit toate resursele administrative ale statului, toți cei 17 miniștri au făcut campanie pentru Murat Kurum, candidatul AKP la primăria Istanbului, dar totuși populația a decis să dea un „cartonaș galben” conducerii AKP.

Guvernarea s-a îndepărtat de populație și de problemele acesteia. Spre exemplu, discursurile președintelui Erdogan destul de incisive la adresa medicilor: „Cine vrea să plece din țară, nu are decât!” au determinat mulți medici să părăsească Turcia, optând pentru țările UE, SUA sau Canada.

Cu toate că poate e un pic târziu, partidul AKP ar putea încerca să revină la „perioada de aur” a anilor 2002, în care Turcia a cunoscut un ritm de dezvoltare rapid, dar pentru asta este nevoie de reforme esențiale și de specialist, care ar avea libertatea de a înfăptui aceste reforme.

Care sunt principalele cauze ale înfrângerii candidaților AKP în marile orașe? Ne putem aștepta la diminuare a importanței AKP odată cu finalul mandatului de președinte al lui Erdogan?

Aceste alegeri au unit și consolidat cetățeni de diferite etnii, confesiuni religioase sau viziuni ideologice. Aproximativ 67% din populația Turciei câștigă doar salariul minim pe economie. Criza economică și-a spus cuvântul în toate segmentele populației.  La nivel local primarii CHP au implementat cu succes politici sociale, care au dus la redresarea sau ameliorarea  vieții femeilor, tinerilor, vârstnicilor sau altor categorii ale populației, prin deschiderea de creșe, grădinițe, cantine sociale, magazine cu prețuri mai reduse la produse alimentare. În Izmir, de unde scriu aceste rânduri, cantinele mobile pentru studenți sau cafenelele studențești au contribuit la creșterea simpatiei publicului tânăr pentru candidații CHP.

Trebuie să menționez aici că și mesajul pacifist, constructiv al candidaților CHP a prins la public. Turcii nu își mai doresc să fie dezbinați pe criterii religioase, etnice sau ideologice, turcii își doresc un standard decent de viață.  AKP ar putea pierde din influența și importanța pe care o are la moment o dată cu expirarea mandatului actualului președinte. Pentru a evita acest lucru este nevoie de o schimbare de cadre. Cu toate că Erdogan este unul dintre cei mai experimentați politicieni din Turcia și se mai bucură de simpatia multor cetățeni, AKP ar putea lua exemplul CHP-ului, care are în fruntea sa un politician tînăr (50 ani), ambițios și un bun orator, în persoana lui Ozgur Ozel. Dânsul a fost liderul care a putut mobiliza electoratul. Președintele Erdogan, care are deja o vârstă respectabilă (70 ani), nu mai are energia pe care o avea odată. Poate de aceea a declarat că aceste alegeri sunt ultimile alegeri la care participă.

Ce a pierdut Erdogan odată cu aceste alegeri? Cum se va reflecta acest insucces în politica externă a Ankarei la Marea Neagră, Siria, Libia și Cauzaz?

Pe plan extern, imaginea președintelui Erdogan a avut de suferit destul de mult. Dacă aruncăm o privire la titlurile din presa de limbă rusă sau engleză, putem vedea clar acest lucru. De altfel, imaginea președintelui a fost șifonată încă înainte de scrutin, când în presa din Turcia s-a scris că relațiile comerciale cu Israelul continuă, în pofida criticilor, acuzațiilor președintelui Erdogan la adresa Israelului. Această greșeală l-a costat mult, pentru că votanții fideli ai AKP au ales să își dea votul în semn de protesc pentru YRP (Noul Partid al Bunăstării – radical islamist), condus de Fatih Erbakan, fiul fostului prim-ministru al Turciei, Necmettin Erbakan.

Astfel poate fi explicată ascensiunea acestui partid, care s-a situat pe locul 3 (6,16%) în topul partidelor câștigătoare.  Cu toate că pe plan extern la începuturile regimului AKP a fost lansată politica „zero probleme cu vecinii” şi „stabilirea echilibrului între libertate şi securitate”, izbucnirea războiului din Siria şi pozitia categorică a Turciei împotriva regimului lui Başar Al-Assad, înrăutățirea relațiilor cu Iranul au transformat aceste doctrine naționale în nişte amintiri vagi.

Atât guvernul de la Damasc, cât și cel de la Bagdad și-au exprimat în nenumărate rânduri indignarea privind prezența trupelor turcești pe teritoriul acestora. Semnarea acordului cu Libia de delimitare a zonei de interes economic exclusiv în estul Mării Mediterane a trezit nemulțumirea celorlalte state riverane din zonă: Grecia, Egipt, Cipru, Israel. Bazinul estic al Mării Mediterane, acolo unde au fost descoperite rezerve semnificative de gaze naturale poate cauza multe probleme nu doar Turciei, ci tuturor statelor riverane, dacă toate acestea vor fi antrenate într-o competiție acerbă pentru extragerea acelor resurse de gaz natural.

În ultimii ani Turcia a fost tot mai des acuzată că duce o politică părtinitoare de imixtiune în treburile interne ale altor state, cum este în cazul Libiei sau Egiptului. Ankara sprijină politic, dar și militar regimul libian de la Tripoli, care este o emanație a Frăției Musulmane. În ultimul timp, relația Turciei cu Emiratele Arabe Unite s-a îmbunătățit considerabil, din motive pragmatice ale președintelui Erdogan de a atrage bani și investiții din lumea arabă.

În pofida rolului de mediator activ pe care încearcă să îl joace Turcia în contextul războiului din Ucraina, acesta nu ezită să îşi declare deschis sprijinul pentru Ucraina şi să condamne acțiunile Rusiei. Medierea periculoasă pe care o face Turcia în acest conflict a stârnit nemulțumirea unor state europene, fiind deranjate de acțiunile Turciei. De cele mai multe ori, AKP foloseşte agenda politicii externe ca ingredient pentru politica internă a statului, iar rolul de mediator în conflictul ruso-ucrainean este un exemplu vădit în acest sens.

Unii comentatori s-ar grăbi să caracterizeze relația dintre Rusia și Turcia ca fiind una de încredere, prietenie și solidaritate reciprocă totală, în realitate însă această relatie este una destul de pragmatică, bazată pe interese și oportunități urmărite de ambele țări, o relație de concurență, dar și de cooperare. Pentru continuarea nestingherită a proiectelor deja începute, Putin nu și-ar dori o schimbare de putere în Turcia.

Dacă AKP ar pierde alegerile prezidențiale în 2028, aceste proiecte de colaborare, criticate dur de către opoziție ar putea fi stopate sau reevaluate, ceea ce nu i-ar conveni Rusiei.  Turcia rămâne a fi unul dintre cei mai mari importatori de gaz şi petrol rusesc, aproximativ 2/3 din gazul natural consumat în Turcia vine din Rusia. Totodată, Turcia își doreşte să fie un coridor energetic de tranzit al gazului dinspre Marea Caspică, Asia Centrală și Rusia. Prin aceste planuri Turcia își propune să își consolideze și amplifice rolul său geopolitic şi strategic la nivel regional, dar şi internațional.

Transpunerea acestor aspirații în practică depinde mai întâi de existența unor relații bune cu statele vecine, cum ar fi Siria şi Irakul, relații care nu există la momentul actual. Nici cu Iranul relațiile nu sunt cele mai bune, fiind cunoscută rivalitatea istorică dintre aceste două țări. În ultimii ani însă, din cauza circumstanțelor geopolitice, dependenței energetice totale față de Rusia, dar şi din cauza pierderii sprijinului şi suportului instituțiilor europene, tot mai multe voci vorbesc despre reorientarea vectorului politicii externe spre Est. Este posibil pe viitor ca Turcia să părăsească NATO şi să adere la Organizația pentru Cooperare de la Shanghai? Se îndepărtează oare Turcia de Vest?  Acestea sunt doar câteva dintre întrebările din ce în ce mai vehiculate în spațiul public turcesc.

La general vorbind, Turcia este o țară cu puteri limitate, dar cu vise și aspirații nelimitate, realitate de care guvernarea adesea uită. Doctrina politică de la începutul anilor 2000 „zero probleme cu vecinii” s-a dovedit că nu a fost una efectivă, din contra problemele cu statele vecine înmulțindu-se vădit, Turcia optând pentru o altă doctrină cu un titlu foarte sugestiv: „singurătate prețioasă”. Rezultatele alegerilor locale de acum o săptămână reprezintă o ocazie perfectă de a reconfigura sau reseta și pașii ce urmează a fi făcuți pe plan extern. Pe 9 mai președintele Erdogan se va întâlni pentru prima dată la Casa Albă cu președintele Biden. Multă lume stă cu ochii pe această vizită, mai ales Rusia.   

Dacă opoziția turcă are doi prezidențiabili cerți pentru alegerile din 2028 Ekrem Imamoglu și respectiv Mansur Yavaș, care ar fi posibilul succesor al lui Erdogan?

Spre deosebire de tabăra CHP-ului, unde numele lui Ekrem Imamoglu și Mansur Yavaș se aude tot mai des în spațiul public, regimul AKP, aș putea spune că nu are un candidat prezidențiabil concret. Există două nume care sunt menționate în presă. Primul este cel al actualului ministru de externe al Turciei, Hakan Fidan și cel de-al doilea este Selcuk Bayraktar, ginerele președintelui Erdogan, coproprietar al companiei de apărare, Baykar, care a fabricat renumita dronă Bayraktar. 

Selcuk Bayraktar critică fără reținere războiul Rusiei împotriva Ucrainei, iar recent numele acestuia se regăsește pe lista miliarderilor lumii din topul Forbes. Bineînțeles, al treilea nume este cel al președintelui actual al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, dar pentru a putea candida a treia oare este nevoie de modificarea Constituției.

Alegerile locale din 31 martie au adâncit și mai mult clivajele din societatea turcă pe fondul crizei economice și a scumpirii costului vieții. Mai poate fi o soluție regimul autocrat al Erdogan pentru turcii de rând?

Nu cred că mai poate fi o soluție. Chiar dacă o altă persoană l-ar înlocui pe actualul președinte, sistemul nu mai este funcțional. Turcia se confruntă cu mari probleme cum este cea a minorităților etnice și religioase, a terorismului, a refugiaților, dar principala problemă cu care se confruntă Turcia la momentul actual este cea din domeniul justiției. De aici, trebuie de început reforma or fără un sistem de justiție corect și funcționabil are de suferit o țară întreagă. Separarea clară a puterilor în stat, respectarea legii, reforme economice viabile, guvernarea bazată pe transparență și responsabilitate, respectarea drepturilor omului ar putea scoate Turcia din impas și ar putea transforma țara într-o democrație liberală autentică.  

Rezultatele acestor alegeri reprezintă un vot de încredere pentru republicanii laici, dar aceștia nu ar trebui să uite că diferența de voturi dintre CHP și AKP este doar de 939 de mii la nivel general. La alegerile locale diaspora turcească nu are dreptul să voteze, pe când la alegerile generale și prezidențiale, turcii din străinătate votează mai mult pentru AKP.

De aceea CHP trebuie să conștientize faptul că are o responsabilitate istorică. Munca depusă la nivel local, fără îndoială, va influența rezultatele alegerilor generale. Chiar dacă s-a situat pe locul doi la alegerile locale din 31 martie, AKP va continua lupta pentru întâietate, pentru că președintele turc nu va ceda ușor sau cum a declarat chiar el: „Nu putem permite nimănui, indiferent cine ar fi, să irosească 22 de ani de experiență și 22 de ani de luptă grea. Nu vom permite acest lucru”.