Autor: Ciprian Mihali

După ce am citit articolul devastator al lui Valeriu Nicolae despre impostura care domnește în cv-urile a zeci de parlamentari români, trei idei pot fi formulate pe scurt:

1) Pe de o parte, este posibil ca noi să vedem în acești bufoni îmbrăcați în hainele imposturii doar vârful unui aisberg uriaș care este mașinăria puterii din România. Da, țara este capturată, dar nu în primul rând de acești tineri siniștri, ci de către cei care îi manevrează. Traseele lor înspre vârful politicii par atât de similare încât devine firesc să ne întrebăm cine și de ce a făcut alegerea de a promova în aparatul legiuitor și decizional din România oameni inculți, lipsiți de scrupule, manevrabili și dispuși la orice compromis. Întâlnim în mai toate aceste trasee de pseudo-carieră câteva instituții al căror rol în organizarea acestui sistem de putere pare decisiv: fabricile de diplome și de spălat bani, SRI și fosta Securitate, Colegiul lui Gabriel Oprea, școlile de partid. Se cuvine deci să conchidem că acestea sunt instituțiile cele mai puternice în România, cele care decid accesul la putere și la resursele financiare ale țării. Faptul că ele aleg să promoveze în fruntea țării astfel de impostori vorbește însă și de valorile, de calitatea umană și profesională a celor care conduc aceste instituții.

2) Pe de altă parte, lipsesc din cv-urile oamenilor puterii universitățile bune din România. Ceea ce este o palmă teribilă dată educației și cercetării din țara noastră. A devenit un veritabil proiect de țară afrontul adus promovării competenței sau capacității celor mai bune dintre universitățile românești de a forma și promova o elită conducătoare a acestei țări. Cu alte cuvinte, tinerii care se formează în marile universități din București, Cluj, Iași, Timișoara nu au nicio șansă de a urca în ierarhiile sociale și de a fi recunoscuți pentru studiile lor și nu pentru slugărnicia lor față de șefii de la partid.

3) Am spus că realitatea prezentată de Valeriu Nicolae este doar partea cea mai vizibilă a aisbergului. Da, pentru că în planurile din spate, pe toate treptele organizării instituționale și administrative, politice, financiare, mediatice și de intelligence, e plauzibil că promovarea a mii de mici impostori s-a făcut după aceleași criterii ale supunerii oarbe și vulnerabilității. Harta imposturii este infinit mai densă decât acești triști reprezentanți ai ei în parlament. De aceea, la orice criză, cât de mică, sistemul acesta cedează și produce catastrofe amplificate de nepricepere, ticăloșie și corupție.

A durat treizeci de ani până când acest sistem corupt s-a instaurat în toate domeniile vieții noastre, de la politica până la sport, de la cultură până la servicii secrete, de la sănătate până la justiție. Să nu ne facem iluzii și să credem că după un vot vom putea răsturna acest sistem. În fond, el este susținut probabil de milioane de oameni, chiar dacă funcționarea lui efectivă depinde de câteva zeci sau sute de mii. Dar nu cred că noi, ca societate, putem inventa în patru ani o alternativă la aceste hoarde de impostori: rezistența lor va fi puternică, resursele țării sunt pe mâna lor și nici măcar nu e sigur că noi suntem suficient de curajoși și de pricepuți să o facem.

E nevoie însă de un început, trebuie să începem de undeva. Așa cum plastic s-a exprimat bunul meu prieten, profesorul Aurel Codoban, nici apa nu îngheață toată deodată, începe de la o margine și valul se întinde. Noi avem șansa, ori datoria, obligația, de a lansa acest val, care pentru moment nu există. Și să sperăm că vom suficientă energie, noi și cei ce vin după noi, de a congela impostura și corupția într-un proces care va dura zece, douăzeci, poate treizeci de ani. Cu condiția, încă o dată, ca valul să se ridice.

Un polițist din județul Timiș, Kovacs Valer, are o intervenție publică extraordinară, rămasă neobservată din cauza zgomotului produs de teme neinteresante. Astfel, într-un memoriu adresat prim-ministrului Ludovic Orban, domnul Kovacs recunoaște existența unei competiții între polițiști pentru cine acordă mai multe sancțiuni și amenzi, iar asta se întâmplă la ordinele superiorilor.

Dinăuntrul unui sistem care și-a pierdut de multe ori valorile și busola, agentul de poliție constată derapajul grav al forțelor de ordine din România, pe care l-am semnalat în mai multe rânduri și aici. Poliția are menirea de a vechea la ordinea și securitatea publică, la respectarea legii. Această menire se împlinește în primul rând printr-un angajament de prevenție și de avertizare și abia pe urmă de intervenție, de descurajare și reprimare.

Starea de urgență dă seama de o tendință periculoasă care nu a dispărut niciodată, dar care s-a agravat în ultimele săptămâni: tendința de a transforma serviciul public în forță de dominație discreționară. Nenumărați au fost oamenii de rând care au semnalat faptul că au fost amendați cu amenzi uriașe pentru pretinse sau foarte discutabile încălcări ale ordonanțelor militare. Dar când șefii Poliției instituie un concurs și fac un merit din numărul și mărimea amenzilor, suntem într-o derivă care trebuie urgent corectată. Nu ordinea publică e grija ei, ci manifestarea propriei puteri. Eu, agentul X, îți pot da o amendă care să îți închidă gura pentru luni de zile. Și dacă deschizi gura din nou, îți dau o amendă de zece ori mai mare. Pentru că pot să fac asta, pentru că șefii mei nu doar că îmi permit asta, ci mi-au și ordonat să procedez așa.

Atunci când minimul amenzii este de două ori mai mare ca o pensie medie sau egalează salariul mediu, iar când maximul amenzii depășește salariul lunar al președintelui (nu și pensiile speciale ale unor reprezentanți ai regimului de forță), avem un semnal neliniștitor privind brutalitatea unor măsuri și mentalitatea unor șefi ai poliției pentru care e un motiv de satisfacție ca omul de rând să poată fi zdrobit cu ușurință. Am văzut în filmări oameni îngenunchind și implorând milă agentului de poliție pentru a nu primi o amendă care, în această perioadă, poate distruge o familie. Care este rostul Poliției? Să umilească oamenii de rând constatând sau chiar inventând uneori o infracționalitate facilă, să dovedească vinovăția cu orice preț? Sau să prevină ca alte infracțiuni să se producă.

În țările occidentale, sistemul penal și constituțional interzice acordarea unor amenzi excesive; amenzile trebuie să fie, inclusiv în această perioadă excepțională, proporționale cu gravitatea faptelor comise. În Belgia, amenzile pentru încălcarea regulilor de carantină nu depășesc 500 de euro (adică 20-25% dintr-un salariu mediu) decât în caz de recidivă. În majoritatea statelor occidentale, avertismentul este urmat de amenzi ce merg de la câteva zeci de euro până la 4.000 de euro în caz de infracțiune repetată.

Amenda este recursul ultim al polițistului care a epuizat mijloacele de prevenție și nicidecum dovada puterii lui indiscutabile. Dar când secretarul de stat, dovedit ca plagiator, iese periodic să anunțe triumfalist rezultatele deosebite obținute de Poliția română care a depășit planul de amenzi, atunci nu mai suntem în gestiunea crizei sanitare, ci în spectacolul unei puteri nedemocratice, care nu admite replică și contestare.

Ironia amară face ca în aceste zile salvarea țării să vină de la minoritatea care a rezistat eroic, tăcut sau zgomotos, în fața asaltului furibund dus împotriva tuturor instituțiilor de către puterea pesedistă. Toți șefii de instituții puși de PSD (dar nu numai, nici PNL nu e nevinovat, din ce în ce mai puțin nevinovat) prin nepotism și aranjamente, toți primarii, toți președinții de consilii județene, toți directorii și președinții de agenții naționale care sunt azi disfuncționale, toți managerii de spitale care seamănă moartea în loc să-i protejeze pe medici și pe bolnavi, toți șefii și șefuleții care au ajuns în posturi pentru a prăda bugetul țării, toți propagandiștii din televiziunile de partid – toți aceștia sunt cei mai importanți transmițători ai virusului azi. Și la figurat, dar și la propriu tot mai mult.

Oamenii aceștia, zeci și sute de mii, nu au avut niciodată nici cel mai mic reflex al serviciului și interesului public. Bugetul de rezervă al țării e la zero, bugetele spitalelor și primăriilor sunt sufocate de salariile șefilor, stocurile de material medical au fost prădate și ele, iar grija lor principală este să cumpere instalații luminoase de Paști sau să schimbe a șaptea oară bordurile peste borduri. Mor oameni în jurul lor, la propriu, dar gândul lor este la ce le pică lor din asta și cum să obțină un avantaj electoral în timp de criză. Pe ei îi chinuie imaginea lor, nu oameni săraci și suferinzi.

Azi suntem în situația în care corupția ucide la propriu. În care minciuna ucide la propriu. În care incompetența ucide la propriu. Iar puterea care a pus peste tot oameni corupți, mincinoși și incompetenți este literalmente o putere ucigașă. După ce ne vom număra și ne vom jeli morții, va trebui să-i târâm pe toți acești hoți și ticăloși în tribunale, să-i dăm pe mâna procurorilor și judecătorilor ca să plătească pentru crimele comise. Iar noi, dacă ne mai rămâne minte și responsabilitate, să reclădim totul, cu orice preț, pe baze noi și curate. Orice corupt în instituțiile publice este sursă de infecție. Orice incompetent în post de decizie e potențial criminal.

Acestea nu mai sunt metafore. Azi, toate compromisurile, toate complicitățile, toate fricile și tăcerile se răzbună pe viețile oamenilor de rând. Cantitatea de suferință provocată de această mafie națională este încă imposibil de măsurat. Iar împotriva ei au rămas doar aceiași care nu au beneficiat niciodată de privilegiile oferite de un sistem mafiot și corupt.

Să strângem rândurile azi, dar să nu ne pierdem furia pentru când va veni vremea dreptății.

Nu putem suporta existența întâmplării în viața noastră. Orice teorie e bună pentru a explica totul, cât mai repede și mai cuprinzător, cu condiția de a evacua întâmplarea, accidentul, imprevizibilul. Iar hazardul cel mai inacceptabil este chiar hazardul vieții, faptul că noi înșine suntem, fiecare, fără excepție, o întâmplare. Nicio necesitate nu există pentru a explica venirea noastră pe lume, s-a întâmplat, ne-am întâmplat să fim. Tot așa cum puteam să nu fim (deși atunci nu am mai fi putut să ne atestăm existența spunând că suntem).

Dinspre prezent spre viitor, nașterea oricărei forme de viu este un accident. Dinspre viitor înspre trecut, el poate fi interpretat însă ca o necesitate sau, așa cum procedăm noi, oamenii, ca o biografie. Noi existăm ca un întreg continuu doar legând părțile diferite ale vieții noastre trecute.

Și pentru că orice formă de viu este un accident, o mutație, o eroare chiar, și acest virus este un accident. Transmiterea lui, propagarea lui planetară nu mai este o întâmplare, este adevărat, dar venirea lui pe lume și cuibărirea lui în primul om este o întâmplare. Oricât de insuportabil ar putea părea acest gând, virusul e la fel de „mutant” cum suntem fiecare dintre noi. El s-a întâmplat să fie, fără motiv anume, fără justificare divină, fără intervenție tehnologică, fără complot politic sau masonic. Putea să se întâmple acum zece ani sau peste zece ani, putea să nu se întâmple deloc, după cum alte virusuri ar fi putut să se nască între timp.

Nu ne pedepsește nimeni din afara noastră cu acest virus. E doar o luptă între două forme de viață care nu încetează să se adapteze una alteia, una evoluată și complexă, alta primitivă, dar foarte abilă.

Să acceptăm așadar că lupta ce trebuie dusă este între om și virus și nu între om și om. Între toți oamenii de o parte și toate virusurile de cealaltă parte. Dacă mutăm lupta între om și om, din rațiuni financiare, militare, politice, ideologice, atunci câștigătorul va fi mult mai ușor de anticipat.

Urmărește și blogul autorului aici: https://ciprianmihali.blogspot.com/

IERI

1. Ce anume, în afară de niște tradiții mistificate, de niște orgolii gâdilate patriotic și de o limbă tot mai stâlcită îi face pe oameni să se considere ca aparținând poporului român?
2. Ce anume ne aduc din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat părinții noștri și ce anume din această moștenire dorim noi și putem noi să transmitem copiilor noștri?
3. Ce anume din moștenirea trecutului sau din ceea ce ni s-a spus că ne-a construit in timp identitatea ca popor am preluat și în ce fel? Cinstea? Corupția endemică. Ospitalitatea? Ditrău. Codru-i frate cu românul? Defrișările masive și ilegale. Râul, ramul? Gunoaie peste tot. Grija pentru copii? Orfelinate, Caracal. Credința strămoșească? DNA la BOR, Tanacu, opulență.
4. Ce anume moștenim din trecutul comunist și ce am învățat din experiența lui dramatică?
5. În ce fel am înțeles să ne despărțim de acest trecut comunist și, dacă nu am făcut-o, de ce nu am făcut-o? Din comoditate? Din lașitate? Din interes?

AZI

1. Ce îi ține pe români împreună, în afară de obișnuință? Întrajutorarea? Încrederea? Speranța? Muzica populară? Alternanța deal-vale? Antena de satelit? Micii și sarmalele?
2. Care este setul minim de valori (două, trei, cinci) în jurul cărora se adună – ori s-ar putea aduna – azi oamenii de la orașe și sate, bărbații și femeile, tinerii și bătrânii deopotrivă?
3. Care sunt cuvintele pe care le folosim cel mai des ca să ne descriem ca societate? Noi, ca români, ce suntem pentru noi înșine în primul rând și cel mai adesea?
4. Care ne sunt liderii, politici, culturali, spirituali ori pur și simplu morali, în jurul cărora să ne regăsim și în care să ne încredem?
5. Despre ce ne vorbesc aceia care se pretind a fi conducătorii noștri? Și pe care dintre valorile noastre, dintre credințele și comportamentele noastre s-au înălțat ei ca să ne devină conducători?

MÂINE

1. Cine anume, dintre românii de azi, grup profesional, echipă, partid politic, asociație, individ, este capabil să arate compatrioților săi o direcție, un sens pentru a rămâne împreună și a construi laolaltă un viitor?
2. Care sunt proiectele materiale, politice, economice, culturale, spirituale, pe care se întemeiază acum societatea românească? Ce anume construim pentru viitor și ce este viitorul?
3. Cum își imaginează cei mai mulți dintre români viitorul? Fiecare în legea lui sau toți laolaltă după legea comună și superioară tuturor?
4. Noi toți, laolaltă, cei de aici și cei plecați, cum ne imaginăm România în 2030? Dar în 2050?
5. Fiecare dintre noi, dacă ar fi să murim mâine, de la un virus ucigaș sau doar striviți de cărucioarele supraîncărcate ale compatrioților manipulați de media iresponsabilă, de la un incendiu, de la o gazare, de la o infecție, dacă ar fi să murim cu zile, așadar, și am mai avea câteva minute să transmitem un ultim mesaj copiilor noștri, ce le-am spune?

Rasismul și șovinismul sunt două fețe ale xenofobiei. Între a-l urî pe celălalt pentru că e negru și a-l urî pe celălalt pentru că e „bozgor” nu există nicio diferență de fond.

Două mecanisme principale are ura: primul constă în a-l transforma pe celălalt în STRĂIN pentru că nu are ce avem noi (piele, limbă, credință, sex). Al doilea constă în a-l considera pe celălalt INFERIOR tocmai pentru că nu are însușirile pe care noi le-am definit ca fiind cele ale castei oamenilor superiori (cărora evident că îi aparținem).

Prin urmare, oriunde vedeți în discursurile publice ale oamenilor politici, ale intelectualilor publici sau ale oamenilor de rând insistențe pe deosebirile între ce AVEM NOI și nu au EI sau pe afirmațiile despre cum SUNTEM NOI și nu sunt EI, să știți că ne aflăm în preambulul unui discurs xenofob.

Incultura civică este vizibilă până la stridență în această incapacitate de a ieși din etichete și stereotipuri. Dacă din cușca urii îl salvăm pe singalez ca să-l băgăm pe ungur (sau pe musulman sau pe homosexual), nu facem decât să creăm posibilitatea ca „Ditrău” să se întâmple în orice alt moment.

Sunt foarte puțini, până la urmă, cei care au trecut testul „Ditrău”. Cei de acolo l-au picat toți, fără excepție și într-un mod rușinos, incalificabil și periculos. Românii, deloc puțini, care au găsit un motiv în plus să-i urască pe unguri pentru că aceștia ar fi acum și rasiști, au eșuat și ei lamentabil. Partidele politice mari au ratat și ele testul. Președinția, PNL, PSD fie nu au reacționat, fie au făcut-o târziu, când nu mai conta oricum ce spuneam. Televiziunile vor circ, au avut circ. Și când nu au avut, l-au inventat. Societatea civilă (adică noi cei care batem din gura în bulele noastre intrigate) rămâne, cu toată neputința ei, singurul loc în care mai găsești urme de raționalitate și echilibru, dar numai așa cum găsești urme de alune în unele produse, provocând alergii restului lumii.

Toleranța nu se învață nici din cărți și nici de la televizor, ci din conviețuire și din ospitalitatea față de cel străin și diferit. Primește-l pe negru, primește-l pe musulman, primește-l pe ungur, primește-l pe homosexual în casa ta, dă-i să mănânce și oferă-i adăpost, fără să aștepți ceva de la el în schimb și pe urmă fă judecăți generale despre cum sunt unii și alții. Sperând că nu vei mai face asemenea judecăți generale, căci tocmai asta este lecția ospitalității: a învăța să nu mai vorbești la plural despre ceilalți.

Rezultatele evaluării PISA nu trebuie citite doar din perspectiva distrugerii învățământului în ultimii 30 de ani, ci, mai ales, din aceea a viitorului mediu și îndepărtat. Copiii evaluați în 2018, cei introduși așadar în mecanismul educațional de analfabetizare, își vor termina studiile preuniversitare spre anul 2025, iar cele universitare spre 2030. Ei vor deveni membrii cei mai activi ai societății într-un orizont de 15-20 de ani, pe acest temei educațional precar și compromis, care nu le-a oferit nici măcar competențele minimale pentru operații simple sau judecăți elementare.

Dacă în acest moment, printr-o acțiune de urgență bazată pe consens național, toți cei cu putere de decizie în România lansează un program de terapie intensivă pentru educație, rezultatele lui vor fi vizibile abia în 10-15 ani. Este perioada în care noi și cei care vin după noi trebuie să putem rezista și să ținem societatea în viață. Altfel, daunele pe care riscă să le producă analfabetismul și toți actorii lui se pot dovedi ireversibile.

Dar, pentru moment, nici palidul program prezidențial „România educată”, nici prestația modestă a unei ministre nelalocul ei și nici dorința rectorilor de partid (aceia care de ani de zile contribuie la distrugerea învățământului românesc) de a se eterniza pe posturi dincolo de două mandate nu ne încurajează să credem că ar exista în societate forța și voința necesară pentru a lansa un program de reabilitare a educației românești.

Dezastrul educației are vinovați preciși. Vina acestora constă nu doar în aceea că au privat generații întregi de pasiunea și bucuria cunoașterii, de șansa unei evoluții armonioase a personalității, ci au privat o societate întreagă de șansa unei dezvoltări durabile. Au sufocat infinite posibilități de afirmare a României ca o națiune demnă și puternică. O țară în care jumătate dintre copii sunt analfabeți funcționali este o țară cu un viitor îngustat, hărăzită înapoierii, prejudecăților, obscurantismului și manipulării. Este o țară în care orice amenințare devine pericol real, potențat de incapacitatea de a reacționa, de a evalua situațiile critice și de a găsi soluțiile bune. Vedem deja manifestări ale acestui pericol în catastrofele care au avut loc până acum.

Ne așteaptă cel puțin 10 ani grei și apoi alții, mult mult mai grei, dacă nu facem ceva. AZI.

Senzația pe care ți-o transmite statul român, prin instituțiile sale centrale, prin politicienii lui, prin administrațiile lui locale, este că lucrează cu o furie de neînțeles la distrugerea viitorului nostru comun. De la haosul legislativ până la amenajarea urbană, de la mintea încâlcită și egoistă a politicienilor până la miile de comisii absurde, inumane și disfuncționale, totul participă la sufocarea posibilității de a organiza un viitor mai bun în primul rând pentru noi înșine și apoi pentru copiii noștri.

Luați cazul administrației bucureștene: milioane de euro cheltuite pe un spectacol luminos de prost gust, alte milioane pe borduri care se schimbă odată la trei luni, alte și alte milioane pentru niște vaze uriașe din beton aruncate peste alt beton și în care se plantează niște buruieni leșinate. În tot acest timp, Bucureștiul crapă pe dedesubt, îngheață la suprafață și așteaptă ca baciul din Miorița o catastrofă. Nimeni nu pare să gândească și să acționeze dincolo de ziua de azi, nimeni nu are un plan despre cum ar trebui să arate capitala țării în 2030.

Te plimbi printr-un oraș românesc și te întrebi de ce lucrurile sunt întocmite atât de absurd. Ce fel de minți gândesc organizarea spațială a clădirilor, a circulației, a mobilierului urban? Ce fel de oameni bolnavi îmbolnăvesc zeci și sute de mii de oameni în fiecare zi cu măsurile lor aberante, cu violența lipsei lor de rațiune și de grijă pentru ceilalți?
Dacă nu oamenii sunt preocuparea principală a amenajării unui oraș, atunci pentru cine se face orașul acela? Dacă oamenii lipsesc din planificarea urbană, atunci ce planifică administrațiile, arhitecții și urbaniștii lor oficiali? Dacă aceștia produc un oraș violent și incoerent, de ce ar fi mințile oamenilor care îl locuiesc altfel?

Cred că asta face încă diferența majoră dintre orașele făcute cu cap și orașele făcute de administrații corupte și lipsite de viziune: senzația că mergând prin oraș lucrurile, de orice fel, îți par la locul lor, opusă senzației că totul e aiurea, că haosul din minți coboară pe străzi și începe să dirijeze circulația și să organizeze mersul nebun spre un viitor complet necunoscut. Opoziția dintre regula făcută de oameni atenți la oameni și legea absurdă, kafkiană, care justifică absurdul și inumanitatea.

Prea mulți români din România sunt plătiți gras de statul român să facă praf viitorul tuturor românilor.

Nu cred că suntem capabili încă să înțelegem, ca societate civilă, adică neangajată politic decât la nivel de pasiuni, în ce fel toată sfera publică este traversată de relații de putere. Unele vizibile, dar cele mai multe invizibile. Unele aparente, adică înșelătoare pentru mintea neavizată, altele complet inaccesibile marii majorități dintre noi. 

Astfel, în orice societate, adevărul se produce, adevărul se comunică și capacitatea de a produce într-un anume fel adevărul și de a-l comunica într-un anume fel determină relațiile de putere. Căci a fi puternic nu înseamnă doar a avea bani sau a te afla la guvernare. Ci și a avea capacitatea discreționară de a decide peste toți și peste toate ce anume trebuie spus, despre cine trebuie spus și când trebuie spus. Înseamnă a avea mijloacele de alege cine și în ce ordine trebuie să ocupe scena publică, ce anume trebuie să spună acești actori și ce anume trebuie să se spună despre ei, în ce moment și în ce modalități. 

A avea putere nu înseamnă doar a deține adevărul și a avea dreptate, ci și a nu putea fi contestat în acest adevăr. Puterea se construiește în jurul informației care devine adevăr: stăpânul informației poate obține în schimbul ei bani, acces la resurse, vizibilitate sau, dimpotrivă, invizibilitate.

Fără a vorbi de complot sau conspirație, dar văzând în ce fel se transformă pseudo-dezbaterea publică, am convingerea profundă că un complex foarte bine organizat de oameni din politică, din finanțe, din intelligence și din media ține în mâinile sale scriptul după care personaje și actori intră sau ies de pe scena publică, spre deliciul naivilor sau, dimpotrivă, al complicilor. 

Nu există hazard sau coincidențe când e vorba de jocurile de putere: ele sunt reglate de proceduri stricte, din care foarte puține sunt vizibile și accesibile profanilor. Iar dacă nouă ni se oferă zi de zi o supraexpunere a puterii în dimensiunea ei politică (și care este poate cea mai puțin importantă dintre toate dimensiunile puterii) este tocmai pentru a păstra subexpuse celelalte dimensiuni ale ei. 

Niciodată puterea nu este doar politică. Niciodată ea nu este nici măcar majoritar politică. Politica este doar veșmântul cotidian și cel mai ieftin al puterii. 

De aceea, ca un al doilea gând aș mai spune doar atât: oamenii politici care se îmbracă în hainele ieftine ale puterii fie sunt asemeni lor, de la bun început, fie devin ieftini sub presiunea prețului care trebuie plătit de dragul notorietății. 

Iar dacă vrem să aflăm cât de mult contează azi politica în jocul puterii din România, e suficient să ne uităm la calitatea mediocră a oamenilor politici și la pasiunile exagerate pe care le stârnesc ei în rândul unui public avid de proiectare și recunoaștere în figuri tutelare, călăuzitoare. Dar și la disperarea cu care acești oameni politici sunt menținuți în posturi cheie pentru a garanta astfel că nimic radical nu se va schimba chiar dacă totul pare să se schimbe.

___

Ciprian Mihali a predat vreme de doua decenii filosofia contemporana la Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Din anul 2000 este doctor in filosofie al Universitatilor din Cluj si din Strasbourg. Intre 2012 si 2016 a fost ambasador al Romaniei in Senegal si in alte sapte state din Africa de Vest. Din 2016 lucreaza in domeniul cooperarii internationale la Bruxelles.

În timp ce noi asistăm tot mai pasivi la circul degradant pe care ni-l oferă puterile din România, lumea merge înainte. Opinia publică este sufocată de non-știri, accidente de mașină, accidente de muncă, accidente de vorbire – o țară semănând tot mai mult cu peisajul de după un accident, înconjurată de banda galbenă a poliției.

În tot acest răstimp, ne decuplăm pe zi ce trece de lumea mare din jur, ne retragem din ea și absentăm sistematic de la orice dezbatere, cu disprețul omului autosuficient care crede că lumea începe și se termină cu el. Tot spectacolul grotesc ne face neînsemnați și neinteresanți pentru restul lumii, iar faptul de a repeta niște versete din unele doctrine sau ideologii la modă nu ne aduce nici cu un pas mai aproape de lumea mare.

Cu câteva luni în urmă, Oana Bogdan vorbea într-o postare consacrată Zilei mediului despre nevoia de a integra în politicile publice „starea de bine”. După ce tot mainstream-ul românesc a hăhăit gros ș a ironizat-o de la înălțimea propriei ignoranțe, ea a fost așezată acolo unde cred aceste doamne și acești domni că îi este locul: printre stângiștii radicali, de care trebuie să ne fie frică, pentru că, vezi Doamne, ar fi niște ciudați care vor să ne pervertească.

Dar ce să vezi? „Starea de bine” nu este nici opera sexomarxiștilor închipuiți de mintea îmbâcsită a unor mici vedete locale, nici invenția vreunor extratereștri. Ea este un concept elaborat și introdus în Agenda 2030 de către ONU în 2015, când a fost dată publicității lista celor 17 obiective ale dezvoltării durabile la nivel planetar în acest deceniu și jumătate în care trăim. Dintre acestea, obiectivul nr. 3 vorbește despre accesul la servicii medicale, despre dreptul la o bună sănătate și la… starea de bine (good health and well-being, bonne santé et bien être).

Desigur, nimic nu ne împiedică să credem că Națiunile Unite sunt vândute vreunei oculte care ne amenință identitatea strămoșească, dar până una-alta e mult mai rezonabil să spunem că toate organizațiile internaționale (de la ONU la Uniunea Europeană, de la UNESCO la FAO), toate guvernele marilor state ale lumii și-au aliniat politicile publice după aceste obiective. Marile instituții de cercetare, organismele interguvernamentale și-au stabilit planuri strategice pe 10 sau 15 ani conform felului în care pot să aplice și să răspundă cu rezultate măsurabile unora dintre aceste obiective. Ele vorbesc despre eradicarea sărăciei și a foamei, despre îmbunătățirea educației, despre energii noi și locuri de muncă decente, despre reducerea inegalităților și dezvoltarea durabilă a orașelor, despre climat, despre apă, despre resursele pământului, despre justiție și dreptate…

Cine dintre politicienii noștri vorbește însă despre așa ceva? Ce parte a sferei publice adăpostește vreo dezbatere despre obiectivele dezvoltării durabile și despre nevoia, despre urgența adoptării în România a unor strategii pe termen mediu și lung ca să dea o șansă la o viață mai bună generațiilor viitoare?

Cine dintre politicienii români are o viziune despre România anului 2030? Pentru care dintre actorii spațiului public românesc starea de bine este o preocupare civică și politică?

În acest moment, România nu ține pasul cu lumea de azi. Maimuța care sare din copac în copac prin București și zecile de polițiști alergând-o ne arată, cu destul de multă acuratețe, direcția în care ne îndreptăm și care e genul de probleme cu care ne confruntăm.

_____

Ciprian Mihali a predat vreme de doua decenii filosofia contemporana la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Din anul 2000 este doctor in filosofie al Universitatilor din Cluj si din Strasbourg. Intre 2012 si 2016 a fost ambasador al Romaniei in Senegal si in alte sapte state din Africa de Vest. Din 2016 lucreaza in domeniul cooperarii internationale la Bruxelles.