Autor: Gelu Duminica

„Mamaie, noi furăm copii?”. „Ce-ţi veni, copilă?”. „Ştii, azi la grădiniţă mama lui X a spus că dacă nu stă cuminte o să vină un ţigan să o fure!”. Mama s-a cam blocat şi a încercat să bălmăjească un răspuns fără să ştie cam de unde să înceapă. Ochii negri ai nepoată-mii se înecau în lacrimi şi mâinile îi atârnau pe lângă corp. „Spune-mi!”, se auzi vocea ei nervoasă, „Vreau să ştiu! Acum!”

„Puiul meu, e destul de complicat să-ţi explic”, am simţit eu nevoia să intervin. „Ştii, aşa zice lumea, însă nu e adevărat! Câţi copii, în afară de tine, ai văzut tu în curtea asta? Şi ai văzut pe vreunul dintre noi furând ceva?”. Chipul îi părea contorsionat de gânduri şi se vedea că lupta dintre ceea ce eu îi spuneam şi ce auzise de la mămica colegului ei o macină din interior. Nu văzuse niciun alt copil, şi nici nu văzuse pe vreunul dintre noi furând ceva, însă cu mintea ei de copil care numai ce împlinise 5 ani îi era foarte greu să înţeleagă ceea ce nici noi nu prea puteam să-i explicăm. Ştia că este ţigancă şi până la acea vârstă nu i se păruse a fi ceva în neregulă cu ceea ce este. De mică a fost învăţată să fie mândră de ceea ce este şi să nu se ascundă în vreun fel. I-ar fi fost şi destul de greu într-un cartier unde toată lumea ne cunoştea şi unde românii şi romii nu au avut, niciodată, vreo problemă de relaţionare.

Grădiniţa o făcea undeva în afara cartierului, acolo unde era o educatoare „foarte bună”. Multe familii care puteau investi puternic în dezvoltarea copilului lor o urmăreau pe Doamnă şi numai cu o mică intervenţie din partea cui a trebuit asta mică a fost acceptată în clasa dumneaei.

Doar la câteva săptămâni, nepoată-mea a trebuit să facă faţă refuzului unei colege de-a se juca cu ea. „Mama nu-mi dă voie să mă joc cu tine” nu şi-a găsit explicaţia în capul unui copil care a fost încurajat să se joace cu toată lumea pentru că „de la oricine ai ceva de învăţat”. Ochii ei, care altădată urlau de fericire, începuseră să-şi piardă din licărit. Degeaba i-am explicat că respectiva copilă pierde şansa de a vedea cât este ea de minunată, degeaba i-am spus noi să fie cuminte şi veselă în continuare şi că lucrurile se vor rezolva de la sine. A înţeles că era vorba de mai mult şi că nu se vor rezolva în momentul în care mai mulţi copii, incitându-se unul pe altul, au început să o strige, râzând „ţiganca, ţiganca”. Nu suferea din cauza faptului că i se spunea cum i se spunea, ci râsetul acela strident-batjocoritor al copiilor o făcea să se-nchidă în ea şi să nu-şi mai dorească să meargă la gradiniţă. A fost nevoie ca mama să se ducă la şedinţa cu părinţii şi să facă scandal cerând ca nepoata ei să fie tratată cu acelaşi respect pe care-l oferă. Unii părinţi au înghiţit în sec şi şi-au mutat copiii la altă grădiniţă. Educatoarea a considerat că nu avea ce să facă.
Copila noastră a avut noroc de o familie care a reuşit, în mare, să contrabalanseze aceste şocuri şi care a înţeles că de multe ori trebuie să fii conştient de prejudecăţile care te înconjoară pentru a putea să le faci faţă. Şi că diferenţa între a eşua şi a reuşi stă, de multe ori, în puterea ta de a strânge din dinţi şi în dorinţa de a nu ceda. Chiar dacă, pentru moment, pare cea mai la îndemână soluţie să scapi de bullying-ul la care eşti supus, trebuie să fii conştient că, atunci când cedezi, nu faci decât să confirmi, celor care te atacă pentru că eşti altfel (rom, „de la ţară”, femeie, persoană cu dizabilitaţi etc.) nişte prejudecăţi pe care ei le primesc drept „adevăruri” de la adulţii din jurul lor.

În ciuda unor lucruri asemănătoare care i s-au întâmplat şi în liceu, nepoata-mea a reuşit, până acum, să învingă. Din liceul ei (de artă), a fost printre puţinele care au fost admise la UNATC, chiar dacă parte din profesorii ei o făceau să se simtă doar tolerată în şcoală. Am învăţat-o, şi sper că am şi reuşit, să nu etnicizeze ceea ce nu este etnic şi să nu transforme acţiunile urâte ale unor colegi de-ai ei într-o vină colectivă. Mă bucur să văd că unii dintre cei mai buni prieteni ai ei sunt români şi că-i evaluează pe cei din jurul ei în funcţie de acţiunile lor şi nicidecum având în vedere etnia, religia, statutul social sau ştiu eu ce alt criteriu care poate genera etichete.

Din păcate, de mici ne învăţăm copiii să urască pe cei din jur doar pentru că noi, adulţii, nu suntem în stare să înţelegem că ei nu trebuie să repete greşelile noastre. Nu trebuie să urască ţiganii pentru că noi o facem, nu trebuie să înjure homosexualii pentru că mie nu-mi plac şi nici să înjure Steaua sau Dinamo pentru că eu ţin cu o altă echipă de fotbal. De fapt, nici măcar nu trebuie să-i placă fotbalul! Înţeleg că multe dintre reacţiile şi atitudinile exemplificate mai sus sunt generate de dorinţa de a ne proteja copiii, si pe cei dragi, de tot ceea ce este rău. Ştiu că le dorim ce este mai bun şi că vrem să-i ferim de toate relele din lume. Oare nu ar trebui să începem cu a-i feri de fricile, de urile şi de limitele noastre? Nu ar trebui să-i încurajăm să aleagă ce valori vor îmbrăţişa şi să-i sprijinim să devină oameni mai buni decât suntem noi? Nu ar trebui să-i învăţăm să aleagă OMUL înaintea oricărei limitări date de o etichetă anume si sa se bucure de diversitatea din jurul lui?

Sunt sigur că e foarte greu să-l vezi pe cel drag lovit, scuipat, furat sau umilit. Ştiu ce simţeam când îmi vedeam vreuna dintre nepoate în această ipostază şi am, în jurul meu, prieteni, romi si neromi, care au fost brutalizaţi sau furaţi chiar si de nişte romi. Şi eu, şi ei, am fost furioşi, am înjurat slaba educaţie, limitele umane sau instituţiile care au tolerat acea întâmplare. Nici unul dintre noi nu am explicat etnic ceea ce nu era etnic pentru că o astfel de reacţie nu ar fi ajutat cu nimic, chiar din contra, dar si pentru faptul ca eram conştienţi ca infractorul nu are etnie, religie si nu aparţine doar unei paturi sociale. Am învăţat, în schimb, că generalizarea a fost cauza evenimentelor care sunt o pată pe faţa umanităţii, că ura generează ură şi că răspunsul la o înjurătură cu o altă înjurătură poate degenera în ceva ce nu mai putem controla. Mai mult chiar, ştim ca atunci când urâm pe cineva, „urâm (in el) ceva ce face parte din noi înşine” (H. Hasse) si asta nu face decât sa ne pustiască sufletul.

Din păcate, în jurul nostru lumea începe să se schimbe şi să ne arate că putem repeta ceea ce ar fi trebui să învăţăm să nu mai facem….

Cedasem. Eforturile părinților mei nu puteau fi răsplătite de mine așa cum ei îşi doreau.
După 3 ani în care încercasem să iau examenul de admitere la facultate ajunsesem să cred ceea ce mulți din jurul meu spuneau, și anume că sunt prost. Ajunsesem la vârsta de 20 de ani si deja rușinea mă năpădea în momentul în care voiam să îmi iau un suc și trebuia să apelez la „rezervele” mamei.

Hotărâsem să trec peste ceea ce ea rugase, plângând, să nu fac, și anume să îmi iau un job permanent și decisesem să renunț la carte și să mă apuc de muncă (mama era împotriva acestei idei, conștientă fiind că atunci când voi ajunge să fiu relativ independent financiar voi renunța în a învață mulțumindu-mă cu un „salariu”. Iar ea nu mă pregătise atâta amar de vreme pentru a ajunge muncitor în portul din Galați…).

Mai 1998. Nu mai știu din ce motiv am început o discuție contradictorie cu tata. Una din mult prea desele noastre discuții în care ne reproșam diverse! Cred că eu nu puteam să trec peste anumite chestiuni pe care le făcea el în relație cu mama, iar el era furios pe mine deoarece credea că mă irosesc. La un moment dat, după ce i-am spus nu știu ce el se uită cu oarecare scârbă către mine, îngenunchează, și zice: „Dar-ar Dumnezeu și Maica Domnului să nu iei la facultate, că ești un prost”.

Pământul s-a oprit în loc pentru câteva secunde. Șocul de a-mi auzi tatăl cerând lui Dumnezeu să nu-mi împlinească cea mai mare dorință, mi-a mâncat sufletul. Atunci am simțit prima și ultima dată în viața mea că îl urăsc și cred că în acel moment aș fi avut puterea să trec pe lângă el și să scuip în urma mea. Lacrimile mi-au inundat fața și numai vederea Icoanei Maicii Sfinte cu Pruncul, m-a făcut să nu cad. „Bine, mă” zic eu „o să îți arăt că nu sunt prost”.

2 luni nu am vorbit cu el. Am învățat cum nu învățasem niciodată. Mama îmi plătise, cu mari eforturi, 10 ore de pregătire. Nu îi răspundeam la întrebări decât cu „da” sau „nu” și îl salutam doar dimineața, când mă trezeam, și seara, la culcare. Îl auzeam de multe ori în bucătărie când discuta cu mama despre mine, șoptindu-i: „Asti te na inkerel mande, tha si te kerel so si kerimasqe”. Nu înțelegeam ce voia să zică, însă îmi rămâneau întipărite în suflet rugămințile mamei (mama vorbea în română, fiind vătrașă): „Mircea, trebuie să stai de vorbă și cu el că îi arde inima și o să se-mbolnăvească”. Nu a stat de vorbă cu mine ci, din contră, parcă simțeam de fiecare dată atunci când mă vedea că îi repugna prezența mea. Fugeam din fața ochilor lui și mă ascundeam în cărți.

Iulie. Dau examen la facultate. Eram ferm convins că am picat, având senzația că am fost cel mai slab pregătit de când am terminat liceul. Pentru a nu mai cheltui banii pe drum rugasem o prietenă, care venea în București, să-mi ridice dosarul. Seara, înainte să ajungă acasă la ea, Lăcrămioara vine la mine și îmi zice: „Salut, domnule student”, formulă la care primește, ca răspuns, o înjurătură scurtă. Ochii ei albaștri străluceau, parcă, și mai tare. „Pe bune, ai luat” zise ea printre râsete și îmi dă legitimația de concurs înapoi. „Mergem la București”, auzii în timp ce vocea ei făcea deja parte din vertijul care mă cuprinsese cu totul. M-am așezat pe o piatră de lângă poartă: „Bai, ești nebun???? Și eu ce fac de acum???”. Mă cuprinse panica și am început să tremur. „Hai că mă duc acasă și cred că și tu trebuie să le spui alor tăi”, zise Lăcrămioara, oferindu-mi un rânjet care se dori a fi un zâmbet.

Am mai stat, cred, încă vreo 5 minute pe respectiva piatră. „Ok, am luat. Ce naiba fac eu de acum? Cu ce mă întrețin acolo? Unde o sa stau? Ce o sa mănânc?” Cu întrebările astea în cap am intrat în casă. „Am luat la facultate!” zic eu cu o voce scăzută. Mama începe să plângă și mă acoperă cu îmbrățișările ei. „Mânca-l-ar mama de băiat”! îi simt icnetul și inima care îi bate nebuna în timp ce mă pupa. Rămân fără aer și îmi ascund fața în pieptul ei. Tata se ridică în picioare și radiază. Îl evit, simțind că e momentul meu de glorie în care am demonstrat ce aveam de demonstrat. „Acum vrei să te îmbrățișez când tu te rugai la Dumnezeu să nu îmi ajute! NU VREAU!!!” urlam în sinea mea. Imaginea cu chipul lui brăzdat de lacrimi și cu mâinile atârnându-i pe lângă corp m-au însoțit în timp ce mă retrăgeam la mine-n cameră. Satisfacție. Teamă. Panică!

Mi-am petrecut seara în camera mea gândindu-mă la ceea ce credeam că mă așteaptă. „Cum mă întrețin eu în București” era întrebarea care mă măcina. Aerul cald de vară făcea camera să strângă atât de tare încât am simțit nevoia să ies în curte, la aer. Tambur, câinele copilăriei mele, vine și își pune capul la mine-n brațe: „Ce mă fac, Tambur? Cum o să mă descurc??? Poate ar fi fost mai bine să nu iau…”
„Să nu gândești așa! O să facem tot ce putem! Tu trebuie doar să muncești mai mult”. Nici nu am simțit-o pe mama când a venit. „Tu, sigur! El, nu!” am scâncit eu, căutând umărul mamei ca punct de sprijin. „Niciodată să nu gândești asta! El te iubește și e mândru de tine, numai că aveai nevoie de un șut în fund! În ultimele două luni când îi ziceam să stea de vorbă cu tine îmi spunea că poți să îl urăști însă trebuie să faci ceea ce trebuie. În seara asta a plâns și a zis că e mândru de tine și că e cel mai fericit tată din lume. Și că i-ai arătat că ești bărbat și că poți să înfrunți, cu mintea, pe oricine, chiar și pe el! Ești băiatul lui de care a fost și este, poate, cel mai mândru!”.
Am tăcut. Brațele mamei mă înconjurau dându-mi senzația că mă protejează de tot ceea ce va să vină. El mă știa cel mai bine! Văzuse că cedasem și m-a motivat așa cum a crezut el că e necesar pentru a genera reacția care trebuia!

Dimineața m-am dus la el și i-am sărutat mâna. El, zâmbind cu o lacrima pe față, îmi spune: „Sunt sigur că n-ai să ne faci de rușine p-acolo, la București!”

PS. Zilele următoare se fac 11 ani de când el a plecat sa pregătească locul marii reîntâlniri. Sper ca de acolo de unde este, vede ca încerc sa fac tot ce tine de mine sa nu îl fac de rușine!

Moș Fedea era un om tare de treabă. Neavând copii, nepoți sau alți urmași, își petrecea întreaga zi având grijă de animalele din gospodărie și de copacii din grădină. Toate cele din curte aveau un nume și pentru fiecare-n parte moș Fedea avea câte o vorbă bună. 

Cel mai drag părea să-i fie un păr, aflat foarte aproape de hotarul gospodăriei, care făcea niște fructe parfumate și dulci din care mai toți copii de pe stradă se înfruptau. Nu refuza pe nimeni și prezența copiilor în curtea sa îl făceau să-ngrijească copacul și cu mai mult drag. Singura răsplată pe care o cerea era să îi spui ”Nais tuqe, Papo”(tr: îți Mulțumesc, Moșule!) și să vorbești frumos cu cei din jurul tău. Dacă știa că ai frați acasă, atunci când plecai iți punea in sân câteva pere pe care să le duci alor tăi ”că poate s-or bucura și ei!”

Din când în când, baba Gafița, soția lui, îi aducea un pahar de apă și-i ștergea fruntea asudată cu un ștergar alb ce părea rupt din înaltul norilor. Nu știu cum reușea baba să scoată rufele atât de albe însă știu ce gust aveau gogoșile pe care le-mpărțea de sufletul celor morți în zile de praznic. Toamna împărțeau must și iarna ofereau cam jumătate din carnea provenita de la animalele sacrificate. Era o plăcere să stai în jurul lor și imaginea celor doi te făcea să-ți dorești să-mbătrânești exact cum ei au făcut-o.

Într-o zi moș Fedea a căzut lângă păr. Nu s-a mai ridicat chiar dacă baba Gafița l-a tot strigat să vină la masă. Moșul s-a dus să ia prânzul la masa lui Dumnezeu și a lăsat baba-n urmă să culeagă fructele ce trebuiau împărțite copiilor. Durerea babei Gafița era atât de mare încât o vedeai mai mult la cimitir decât la ea acasă. Ușor-ușor, animalele au dispărut din bătătură și copacii au început, parcă, să nu mai rodească. Slăbiciunea femeii a fost exploatată de unul dintre vecini, Dumitru, care a considerat ca i-ar sta tare bine acelui copac în curtea sa, așa ca într-o zi a mutat gardul pentru a-l cuprinde. Babei Gafița nici nu părea să-i pese, grija ei fiind îngrijirea mormântului celui ce i-a fost soț o viață întreagă. Copiii din cartier au observat această schimbare de proprietar pentru simplu motiv că Dumitru nu permitea nimănui să guste din fructele râvnitului copac. Mulțumirile din trecut adresate lui Moș Fedea au fost degrabă înlocuite cu înjurături și ceva blesteme.

Zi de Paștele Blajinilor. Tot orașul părea că s-a mutat în cimitir și zumzetul mulțimii transforma locul odihnei veșnice într-unul de promenadă. Fumul grătarelor și mesele întinse peste tot prin cimitir pot părea ciudate pentru cei ce nu au crescut cu ideea că cei de dincolo trebuie cinstiți prin prezența întregii familii, ca la o masă de duminică,  la căpătâiul mortului. Italieni, greci, români și armeni au preluat un obicei tigănesc și l-au ridicat la rang de sărbătoare zonală păstrând cu sfințenie obiceiul ca în prima duminică după Înviere blajinii (morții) să fie pomeniți. Printre cei pomeniți era și moș Fedea…

Baba Gafița își povestea toate necazurile si trăirile blajinului Fedea, cu strigăte și cu sughituri. Bocetul ei legănat ”Fedeoooo, de când ai murit hoțu’ de Dumitru mi-o băgat tot păru’ înăuntru!” reușea să-i facă mai pe toți bărbații să zâmbească și pe femei să-i suduie pe cei ce nu puteau să-și stăpânească hăhăitul. Toți înțelegeau suferința dată de singurătate si însingurare și rămâneau marcați de modul în care baba Gafița se ruga de moș Fedea să o ia lângă el. Chipul vesel de altădată devenise una cu pământul și albul ștergarelor se transformase într-un gri care nu reușea decât să accentueze imaginea unei umbre.

A doua zi groparii din cimitir au găsit-o pe baba Gafița dormind cu capul sprijinit de crucea lui Moș Fedea. Zâmbea și chipul îi redevenise blând și senin. În jur puteai să simți miros de gogoși și gura ți se îneca intr-un parfum de pere. 

Din acel an părul aflat în curtea lui Dumitru a refuzat să mai rodească. S-a dus si el in lumea blajinilor, în curtea lui Moș Fedea și a babei Gafița, pentru a stârni un alt cor de mulțumiri rostite cu voci de copii: ”Nais tuqe, Papo!”.

Sânge. O dâră de sânge ce pornește din ușă și șerpuiește prin hol mă conduce spre bucătărie. Respirația-mi devine sacadată și tot aerul din încăpere devine insuficient. Respir cu greu și, nu știu de ce, încep să plâng. Drumul până în bucătărie pare al naibii de lung și imagini, care de care mai macabre, îmi invadează mintea. Urlu după mama. Undeva, în colțul bucătăriei, văd un trup aparent inert. Seamănă cu ea, chiar dacă fața îi este spartă. „Să nu te sperii, sunt bine! M-am lovit”.

Aveam vreo 8 ani când, la noi în casa, am văzut această imagine. Am crezut-o când mi-a zis ca s-a lovit și eram convins de faptul că, seara când a venit acasă, tatăl meu îi cerea scuze acoperind-o cu săruturi doar pentru că o iubea nespus de mult. Zâmbetul ei trist, completat de faptul că frații mei mai mari nu vorbeau cu el, îmi era de neînțeles. M-am dus la el și i-am zâmbit. El mormăia ceva legat de iertare și de faptul că a fost nervos….
Am început să înțeleg că mama nu se lovea, atunci când el nu a mai ținut cont de faptul că eram prin preajma. Violențele lui verbale, emoționale și rareori fizice au devenit oarecum parte din viața mea cotidiană; nu se întâmplau zi de zi, ci mintea se juca cu fricile mele și mi le aducea în prim plan astfel încât să știu că ele sunt acolo. 

Raritatea violențelor fizice era suplinită de duritatea lor: am văzut cum ușa de la dulapul de sus al bucătăriei poate deveni o armă atunci când este împinsă cu forța în fața unui om, am văzut cum e sa fii lovit cu mașina de tocat, cu un scaun și cum durerea resimțită la impactul cu un corp contondent poate genera leșinul. Am reacționat de fiecare dată când eram prin preajmă și am ajuns chiar să îl împing în încercarea de a-l determina să se oprească. Nu mi-am iertat niciodată gestul însă nici pe el nu cred că am reușit să îl iert pe deplin pentru ca a scos ce e mai rău din mine.

De câteva ori, după ce era învinețită, mama îi lua pe frații mei cei mari și pleca de acasă. Prima dată a fost trimisa înapoi de propria familie. „E tânăr și are sângele iute. Odată cu trecerea anilor o sa fie bine! Tu trebuie sa stai lângă copiii și bărbatul tău” au fost vorbele care au făcut-o pe mama sa nu mai ceara vreodată ajutorul familiei. „Trebuie sa stai lângă copiii tai ca dacă pleci te aducem din post în post! Ce, când te-ai măritat ne-ai cerut noua voie?” a fost reacția autorităților (Miliției) care a făcut-o pe mama sa nu mai ceara nici ajutorul lor. Odată, după un astfel de episod în care mama plecase de-acasă, el a găsit-o pe mama în piața și a adus-o acasă de par. Nimeni nu a intervenit pentru el striga ca „e curva” și ca „a plecat de-acasă și si-a lăsat copiii singuri”. In mintea lor sunt sigur ca mulți i-au dat dreptate și au considerat ca violenta era nu numai justificata ci chiar meritata.

A trecut timpul și violenta fizica s-a transformat într-una emoționala. De multe o auzeam pe mama zicând ca prefera sa primească o palma decât sa sufere umilințele la care era supusa. Se ruga lui Dumnezeu ca „sa i-a pe unul dintre ei, lansându-l-l pe celelalte liber” ceea ce acum 7 ani s-a s întâmplat. Curios este ca acum ii duce lipsa enorm si ca nu povestește decât despre calitățile lui, care erau multe. 51 de ani de dragoste bolnava, pe care eu, cu minte mea de copil, adolescent, tânăr si fiu nu prea am putut sa o înțeleg.
70% din femeile din Romania sunt victime ale unei forme de abuz. Ne aducem aminte de ele doar când o nenorocire se întâmpla si vreuna nu are norocul pe care mama l-a avut. Si anume de a nu fi schilodita sau omorâta de cel care ii este partener de viată. Ideea ca „femeia nebătuta e precum calul nestrunit” pare încă de actualitate în spațiul romanesc si nu este combătuta de o reacția civica solida acre sa ceara o legislație robusta în domeniu și toleranta zero fata de orice forma de abuz. 

Sâmbătă ne adunam sa mărșăluim „Împreuna pentru siguranța femeilor”, cu speranța ca vom atrage atenția decidenților asupra poveștilor de viată pe care mama mea, mama ta, prietenele noastre etc trebuie sa le îndure cu umilința și rușine.

E vremea sa spunem ca „bătaia nu este rupta din rai” și ca dragostea nu înseamnă ochi vineți. Chiar și atunci când victima spune ca s-a lovit….

_____

Profesor, sociolog și director executiv al Agenției Împreună, Gelu Duminică are un doctorat și mai multe studii de specialitate făcute în țară și străinătate, fiind una dintre cele mai active și puternice voci ale comunității rome din țara noastră.

Dimineață am fost să-mi ridic buletinul. În fața biroului de evidență a populației de la mine din sector, de ani de zile sunt niște oameni. Se confundă cu zona și băncile de acolo par a le fi loc de odihna. Chipul lor lasă sa se vadă doar o mica parte din povestea pe care o au, poveste care sigur mustește de greutăți și excluziune, care în lipsa susținerii necesare au condus către auto-excluziune. Unii dintre ei ma saluta aproape de fiecare data când trec pe acolo și eu le răspund, întorcându-le zâmbetul.

Clopotele bisericii din apropiere se aud chemând enoriașii la utrenie. Un domn se oprește și începe sa-și facă semnul crucii întorcându-se cu fata către locul de unde biserica veghează cartierul.

“- Buna ziua, domnule!” se aude vocea unuia dintre oamenii de pe banca.
“- La munca, ba!” le răspunde „credinciosul” nostru în timp ce chipul i s-a împăienjenit.
Omul de pe banca a pus capul în pământ și s-a cufundat în tăcere!

Zilnic, zeci de oameni, străini sau cunoscuți, prieteni sau familie, ne cer ajutorul pentru a trece o cumpăna din viața lor. Unii nu vor decât sa ii auzim și sa le arătam ca lumea e frumoasa. Pe lângă unii trecem impasibili, considerându-i nedemni de privirea noastră, pe lângă alții trecem în grabă, judecându-i ca nu fac tot ceea ce trebuie pentru a-și schimba viața. Doar pe unii, cei mai puțini, chiar îi ajutăm. Iar atunci când o facem ne considerăm “buni samariteni”, cu un pas mai aproape de mântuire, cautând lauda lumească.

Dar oare e bine ce facem? Oare este normal să trecem pe lângă semenul nostru și să nu îi oferim măcar un zâmbet? Oare superioritatea pe care o afișam de multe ori fața de cel aflat în nevoie și care cere milostenie (a nu fi confundat cu mila) din partea noastră, este justificată?

Răspunsul îl aflăm în Sfânta Evanghelie după Matei care ne spune că, la un moment dat, Isus arată că atunci când dăm celor aflați în nevoie, Lui dăm toate cele de trebuință “(…) flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit/ Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25: 35-36). Așa că dacă cumva decidem să fim aroganți cu cei care caută ajutorul nostru, cu cumva cu El suntem aroganți?

Dumnezeu este bun și darnic. Și tot ceea ce Îi oferim, ne întoarce înzecit. Însă El nu are nevoie de nimic pentru Sine. În marea Lui iubire față de oameni, ne cere să dăm celor ce nu au, având în minte ca Lui dăm. Ne cere să potolim setea celor fără de apă, având în minte imaginea Lui pe Cruce. Ne îndeamnă să avem grijă de străini așa cum El are grijă de cei ce sunt pe drumuri. Ne povățuiește să îngrijim pe cei în suferință ca și cum am avea grijă de rănile făcute de cuiele înfipte în mâinile și picioarele Sale. Și doar așa putem fi mai aproape de El:

” Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?/ Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?/ Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25: 37-40)

Cu siguranță fără a respecta pe cel de lângă noi, nu ne putem numi credincioși. Aroganța, egoismul, superioritatea față de semenul nostru etc., sunt ingredientele care ne conduc, inevitabil, către focul cel veșnic: “Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut./ Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Matei 25: 45-46).

Împăratul nu vrea nimic de la noi decât ceea ce a oferit și El noua. Nu se supără atunci când nu reușim să ajungem la standardul pe care L-a impus. Ne cere însă să încercăm să facem ceea ce și El a făcut cu noi: să iubim, să arătăm dragoste, bunătate și solidaritate.

Iar El ne va zâmbi! Asa cum o face în fiecare zi…..

_

Gelu Duminică este unul dintre cei mai respectați sociologi din România. A urmat cursurile Facultății de Sociologie și Asistență Socială. Din 1999 a început să activeze ca voluntar la Agenția Împreună, în prezent fiind director executiv. Are un doctorat și mai multe cărți scrise.