Etichetă: ardeal

  • Imnul secuiesc, sau cum s-a rostogolit în presă un non-subiect

    Imnul secuiesc, sau cum s-a rostogolit în presă un non-subiect

    Toată presa, de-a lungul și de-a latul țărișoarei, s-a dat de ceasul morții să relateze cum bandiții ăia din secuime – reprezentând NAȚIONALA ROMÂNIEI!!!! (văleuuu, maică, ce afront!) și-au permis să fredoneze imnul Ținutului Secuiesc la finalul unei partide de hochei în care echipa noastră juca împotriva echipei ”lor”. Mai că nu ne-au spus cum nesimțiții au venit călare pe crosele de hochei să ne fure Ardealul. Fiindcă ei ni-l tot fură și iar îl fură, asta dacă ar fi să dai crezare unor prea înfierbântați naționaliști care văd la orice colț unguri stând cu lopățica în mână și săpând în sfântul pământ ardelenesc pe care apoi îl duc pe nevăzute la ei, în pustă.

    Dar, așa după cum bine știm, diavolul stă în detalii, iar când te uiți la detalii observi că povestea a fost nu doar exagerată, ci umflată bine de tot pentru a umfla la rându-i ”ratingul” cam fleșcăit al unora.

    Întâmplarea asta mă face să mă gândesc din nou la analogia aia cu nevasta geloasă care vede peste tot curve gata să-i fure bărbatul, fără a-și da seama că o astfel de atitudine arată, în primul rând, propria-i slăbiciune și neîncredere în ea însăși. Auzi, fă, lasă-l să se ducă!!! Dar ai grijă să faci în așa fel încât să știe că tot aici e zeama aia bună și tot aici e patul cald și mai știi tu ce…, care îl așteaptă gata să îl încălzească la trup și suflet!!!

    Dar, revenind la imnuri, merită spus că la partida cu pricina a fost prezent UN SINGUR jurnalist român, el fiind de altfel singurul ziarist român acreditat la Campionatul Mondial de hochei din Slovenia. Este vorba despre Emil Hossu-Longin, un jurnalist de sport onest și care are nu mai puțin de 32 de ani de experiență. Or el, fiind ACOLO, spune pentru gsp.ro, negru pe alb, că ”jucătorii nu au cântat nimic! Eu nu i-am văzut cântând! Apoi, ca să detaliez un pic, momentul respectiv s-a repetat la finalul fiecărei partide. Este, de fapt, un obicei moștenit din campionatul intern: suporterii din Miercurea Ciuc și din împrejurimi cântă acest cântec, iar jucătorii de origine maghiară stau pe gheață și se uită la galerie. E felul lor de a le mulțumi fanilor pentru susținere. În hochei nu se cântă imnurile la început, ci după meci, când se intonează doar imnul echipei câștigătoare. Noi n-am câștigat niciun meci, nu s-a intonat imnul României, dar există acest obicei ca jucătorii să vină în fața galeriei, iar suporterii să fredoneze acel cântec al Ținutului Secuiesc. Așa a fost la toate cele 4 meciuri, nu doar la ultimul, cel care a declanșat scandalul.”

    Relatare onestă, seacă, clară, fără echivoc. De acolo, din sală. Dar dacă scrii așa ceva nu faci trafic, nu interesează pe nimeni. Așa că, pe principiul ”nu lăsa adevărul să stea în calea unei știri senzaționale”, onor jurnaliștii de tejghea au fabricat repede o ”NUCLEARĂ”, că parcă așa le zice știrilor ăstora. Iar politicienii au luat rapid hapul, că mereu este nevoie de capital electoral și de imagine, iar temele naționaliste sunt perfecte pentru ”degrabă temătoriul” popor român, nu-i așa?

    Tema asta este însă un non-subiect. Da, da, chiar așa este!!! Și spun asta cu riscul că se vor supăra iar gherțoii care se tăvălesc în chinuri, vezi doamne, de iubirea pe care o nutresc țărișoarei ăsteia. Bă băieți, nu vă fură nimeni nimic, nici dacă ăia cântă imnuri de trei ori pe zi și o dată seara!!! Lasă-i, bre, să cânte! Ce ai cu ei? De ce să nu aibă dreptul ăsta, așa cum și sașii își cântă imnurile, inclusiv imnul Transilvaniei, pe la toate adunările lor. Bre, mai răsfirați! Și vă scriu aici folosindu-mă de limbajul pe care știu că îl înțelegeți bine. Mai schimbați, bre, placa asta răsuflată cu ăia care ne ofensează dacă își vorbesc limba, dacă își sărbătoresc eroii și își folosesc simbolurile proprii. Bre, vă zicem noi – că suntem ardeleni și bănățeni care trăim aici cu ei împreună de vreo 1000 de ani – nu pleacă nicăieri cu Ardealul !!! Puteți înfuleca în continuare micul, puteți scuipa sămânța liniștiți și puteți pune maneaua cea mai tare, mai tare, mai tare (cu ecou așa), că ăștia nu vă iau nimic. Aci e Ardealul și aci rămâne, bă băieți !!! Și noi tot aci!!! Fiți bre mai cu tact, demonstrați că amanta, seducția, e doar o curvă, iar voi sunteți soția aia bună ce mereu are un cuvânt cald pentru soțul care, da, poate mai trage din când în când cu ochiul la bunătățile ungurești de peste pârleaz, dar niciodată nu pleacă să guste din gulyás-ul de acolo.

    Schimbând tonul și adresarea, aș mai spune că pe noi, aici în Ardeal, ne interesează mai degrabă cum ne rezolvă guvernul problemele economice, cum ține în frâu prețurile care zici că s-au suit pe caii nărăvași ai secuilor și sar tot mai sus, sau cum rezolvă chestiuni care rod din temelii țara, așa cum e corupția generalizată, inegalitățile tot mai mari între unii români și alți români, sau lipsa de perspective care face ca generațiile tinere să își dorească în primul rând să plece cât văd cu ochii.

    Așa că, până la a ne tăvăli în chinuri pentru că unii cântă, poate ar trebui să ne tăvălim pentru a găsi soluții să fim mai buni, mai înțelegători și mai deschiși la minte, iar politicienii să găsească soluții de a fura mai puțin și de a face mai mult bine țării din care fac parte și români și unguri și sași și romi și slovaci și sârbi și ruși lipoveni și câte și mai câte alte nații care au tot dreptul să-și păstreze tradițiile, limba, credința, imnurile și obiceiurile și să fie în același timp buni cetățeni români.

  • Un patinoar ecologic a fost deschis la Oradea

    Un patinoar ecologic a fost deschis la Oradea

    Un patinoar ecologic a fost deschis la Oradea. Nu folosește apă și nici curent electric pentru ca suprafața să prindă luciu. Mai mult, poate rămâne deschis și după ce vine căldura.

    Cei care aduc patinele de acasă trebuie să plătească 10 lei pentru o oră de distracție.

    Deși temperaturile sunt mai degrabă de primăvară, oradenii se pot bucura de relaxare pe patine.

    Patinoarul are și instalație nocturnă și, pentru că nu depinde de temperatura de afară, va funcţiona până la 1 mai, în Parcul Bălcescu, din Oradea.

    O oră de distracție costa 15 lei, dacă vreţi să închiriaţi patinele, iar dacă veniţi cu ele de acasă – doar 10 lei. Investiția a fost de aproximativ 150.000 de euro.

  • Teatrul Naţional din Târgu Mureş suspendă temporar vânzările de bilete online

    Teatrul Naţional din Târgu Mureş suspendă temporar vânzările de bilete online

    Teatrul Naţional din Târgu Mureş a anunţat, luni, că suspendă temporar vânzările de bilete online pe fondul pandemiei de COVID-19, însă spectatorii vor putea achiziţiona tichete pentru spectacole de la casierie, în ziua reprezentaţiilor, după o rezervare prealabilă, conform Agerpres.

    „Luând în considerare situaţia cauzată de pandemia COVID, începând cu data de 1 februarie vom suspenda posibilitatea achiziţionării biletelor online. Pentru rezervări vă rugăm să contactaţi Casieria Teatrului la numărul de telefon 0365 806 865 (de luni până vineri, între orele 9,00 – 18,00), ne puteţi scrie la adresa secretariat@teatrunational.ro sau pe messengerul celor două Companii. În perioada următoare biletele pot fi achiziţionate exclusiv de la Casierie, în ziua reprezentaţiei alese, în următoarele condiţii: În zilele lucrătoare, conform programului; În weekend, cu două ore înainte de începerea reprezentaţiilor, la ambele săli”, a arătat Teatrul Naţional Târgu Mureş, într-un comunicat de presă.

    Instituţia a precizat că pentru a se evita supraaglomerarea casieriilor, spectatorii trebuie să achiziţioneze biletele în intervalul specificat şi nu în ultimul moment, înainte de reprezentaţii.

  • Transilvania mea | Întâlniri de pomină. Furtuna din prima zi

    Transilvania mea | Întâlniri de pomină. Furtuna din prima zi

    Sus în Pasul Vîlcan era fain tare. O minunăție de priveliște la 360 de grade. Se vedeau Retezatul, Parângul, Șureanu, Valea Jiului, toată Oltenia și nu mai știu câte și mai câte zone printre care și culmea Vîlcanului. Pe care trebuia să urcăm. Deși mie personal mi se părea cam abruptă, m-am rățoit la Ovidiu și la Florin că pe acolo o luăm.

    Ăștia nimic! Florin deja adormise cu gândul la Ilenele Cosânzene pe care i le promisesem eu dacă se ține după mine și scapă de vipere, iar Ovidiu s-o trântit pe burtă să facă poze. Am stat noi ce-am stat… vreo jumătate de oră. Până am mai ușurat rucsacul meu de-o bere. Apoi, eu personal, m-am înfuriat brusc și am decis să o luăm la deal, că nu aveam timp de tândălit toată ziua. S-or cam uitat urât la mine amândoi. Dar no, asta e viața!!!

    Am aburcat rucsacii în spinări și ne-am pornit pe deal în sus cu mult elan. Dar elanul era corespunzător pantei inițiale: pe o curbă (aproximativă) de nivel. La un moment dat trecem de o stână și scăpăm de niște ciobănești mioritici… ceva de groază. Erau și oi prin preajmă, dar le-am pozat de la distanță, să nu cumva să vină vreun berbec. Am ocolit stâna și ne-am pus să ne odihnim. Vorba vine!!! Că numai ce am trântit rucsacii pe pajiște și ne-am pus pe admirat norii… ce să vezi! Infernul!!! Că tocmai se desfășura în zonă un concurs de ciclism montan. Mai precis stăteam eu liniștit pe spate când ceva mi-o vâjâit pe la urechi. Am crezut că n-aud bine. M-am proptit în fund și m-am uitat către Oltenia. Nimic nu se vedea spre Oltenia. Dar cu coada ochiului am zărit un personaj pe mountain-bike cum fugea de câinii de la stână.

    Până să mă dumiresc eu ce și cum am avut impresia că cineva vrea să mă tundă. Că numai ce am simțit o roată de mountain-bike uscându-mi freza udă de transpirație. M-am întors furios! Noroc că eram aproape leșinat și am apucat să mă fac una cu pământul, că altfel rămâneam fără piele pe nas.  Apoi am deschis ochii și am văzut alți cicliști montani care treceau pe lângă mine val-vârtej…

    Dar eu sunt curajos! Așa că m-am ridicat în cele două picioare disponibile și le-am făcut semne concurenților că suntem și noi prin zonă. Wowww!!! Pedalau unii la vale mai ceva decât am fi urcat noi la deal. Unul chiar s-o speriat un pic și o pus frână, că altfel intra într-o tufă de afine… Am intrat un pic în vorbă cu ei. Ne-or zis că e concurs. Că vin de la Straja și trebuie să ajungă la Pasul Vîlcan. Sau chiar mai jos. I-am lăsat să se ducă. Ce??? Doar nu eram să mă pun eu cu cicliști antrenați!

    Am plecat pe deal în sus. Și am ajuns pe Vârful Straja. Acum ce să vă zic. 1868 de metri, după unii, 1869 de metri după alții. Am ajuns pe vârf. Acolo Dumnezeu cred că are un fel de pact cu dracii, că tocmai ce doborâse o cruce. Dar exista o minunăție de stație de telecabină pe care nu am putut să o admirăm prea bine că o venit furtuna.

    Vârfurile Mutu și Constantinescu le-am parcurs în goană. Undeva pe după o venit puhoiul. Am găsit o stâncă tare faină pe post de acoperiș. Ne-am băgat dedesuptul ei și am început să ne rugăm. Cel puțin eu, că am impresia că Ovidiu și Florin nu știau toate cuvintele rugăciunii „Tatăl nostru”. M-am rugat eu împreună cu ceilalți cât am putut, dar l-a un moment dat am cedat. Așa că am ieșit afară și m-am uitat la norii negrii. N-am apelat la soare deoarece nu sunt copil bălai cu ochii albaștri, cum zice Creangă. Ochi albaștri se pare că am. Da-s brunet. Când am început să vorbesc parcă cerurile s-au deschis. Tunetele s-au calmat. Trăznetele s-au cumințit. Florin și Ovidiu or ieșit de sub stânci. Ne-am echipat și am pornit mai departe. Nu mult. Doar cât să găsim un loc de campare cu paratrăznet. Adică la Straja!!!