Autor: Cristian Sandache

Din Sighetul Maramureșului provenea ALEXANDRU IVASIUC (12 iulie 1933 – 4 martie 1977), vlăstarul unei familii de intelectuali cu mare prețuire pentru tot ceea ce însemna cartea și valorile tradiționale românești. În urma Arbitrajului de la Viena (1940), Alexandru Ivasiuc și părinții săi s-au refugiat în București, pentru a reveni la Sighet în anul 1951. După două tentative de a absolvi Facultatea de Filosofie și cea de Medicină, viitorul prozator a executat 5 ani de închisoare, pentru că s-a numărat printre organizatorii unor manifestații cu caracter anticomunist.

Tratamentul inuman la care fusese supus în temniță, ar fi fost cauza pentru care Ivasiuc ar fi cedat nervos, existând în acest sens, presupunerea că ar fi acceptat să devină colaborator al Securității, rapida sa ascensiune socială de după eliberare fiind principalul argument în acest sens. Dincolo de acest aspect- este cert faptul că scriitorul era un intelectual de mare profunzime (citise enorm și era fluent în câteva limbi străine-printre altele), fiind posesorul unei minți de mare flexibilitate. A publicat câteva romane care l-au impus și s-a afirmat ca unul dintre cei mai originali eseiști români. Pasiunea pentru filosofie a fost o constantă a vieții sale, iar cărțile și textele lui stau mărturie în acest sens. Foarte puțin epic, Ivasiuc este în primul rând, un eseist de mare subtilitate, (totuși dificil de receptat), cu un stil dominat de spectacolul ideilor pure, care poate deveni obositor pentru neinițiați. A încercat să ofere o nouă interpretare așa-numitului „marxism cultural”, mizând pe forța (reală) a spiritului său speculativ, dar chiar și așa- rezultatul nu a convins. A impresionat ca prezență, în cercurile pe care le frecventa, dominând asistența prin capacitatea sa rapidă de a realiza conexiuni, prin spontaneitatea ideilor, prin ironia fină, de mare calitate. A murit în chip violent , cu ocazia cutremurului din 4 martie 1977, în București.

În 1976 , Alexandru Ivasiuc publica ”Racul”, un straniu roman , apariție insolită în peisajul literar românesc al momentului. O carte care își derulează evenimentele în peisajul Americii Latine (prin excelență- un teritoriu al cutremurelor politice), cu două personaje de prim-plan: Don Athanasios- tipul dictatorului inflexibil , respectiv – Miguel-mâna sa dreaptă- ucenicul fascinat de arhitectura Răului încarnat de către magistrul său. O lecție despre cum trebuie instaurată dominația absolută a Teroarei asupra unei umanități, redusă la condiția unei turme mute. Povestea condiției omului în istorie și în actualitate. Atmosfera este rece, impersonală. O atmosferă în cadrul căreia, orice scânteie de viață pare că a dispărut.  În viața sa particulară, scriitorul părea că vrea să soarbă din plin, toate plăcerile și oportunitățile. Soția sa- ziarista Tita Chiper i-a fost mereu aproape, iubindu-l necondiționat, deși, nu de puține ori- soțul ei o dezamăgise. Se pare că în ultima parte a vieții, realizase absurditatea unui regim, din ce în ce mai ostil libertății individuale. Romanul ”Racul” poate fi considerat o ilustrare a acestei dezamăgiri a scriitorului.

ȘTEFAN BACIU (29 octombrie 1918, Brașov-6 ianuarie 1993, Honolulu- SUA) este puțin cunoscut publicului cititor din România. Absolvent de Drept, s-a afirmat ca neobosit publicist și descoperitor de talente lirice. Intrat în Diplomație, a devenit atașat cultural al Legației României de la Berna (Elveția), plecând la post în anul 1946, împreună cu soția sa- Mia Simian, de care-l va lega nu doar o mare iubire, ci și o rară compatibilitate intelectuală. În anul 1948 este rechemat în România (regimul comunist își intrase pe deplin în rol), dar intuind riscurile , cuplul preferă să rămână în Țara Cantoanelor, pentru ca în 1949 să aleagă ca destinație Brazilia.

Începuturile au fost grele, cei doi neavând ce mânca zile întregi, decât banane semi-alterate și câte un ou, vieţuind în cămăruţe igrasioase, căutând cele mai mici chirii. Fluent în germană, franceză, italiană, Baciu va învăța ulterior portugheza, spaniola și engleza, mereu luând-o de la început, ca un școlar conștiincios. Va lucra o vreme la un important cotidian brazilian și se va afirma ca una dintre autoritățile cele mai ascultate în sfera literaturii sud-americane.

Are ocazia de a străbate întreaga Americă Latină, fiecare țară impresionându-l în mod special. Dotat cu o capacitate de observație ieșită din comun, excelent psiholog, cititor pasionat , curios de a afla cât mai multe, scriitorul a considerat exilul nu un blestem, ci o aventură pe care și-a asumat-o senin , dând dovadă de o energie interioară remarcabilă.

În România primise un important premiu literar la doar 17 ani, fiind considerat un fel de copil-minune. Suprarealist liric, va fi unul dintre popularizatorii acestui gen literar pe continentul sud-american. Din anul 1964 va lucra la Universitatea din Honolulu (Hawaii-SUA), predând literatură sud-americană. Fusese invitat în SUA din anul 1962, mai întâi ca și cadru didactic asociat al Universității din Seattle, recunoscându-i-se competența în domeniul literaturilor hispanice. Publicase în Brazilia și un roman, care se bucurase de succes.

Moartea soției sale l-a marcat profund, dar a continuat să se dedice lecturilor și scrisului. Este autorul a aproximativ 100 de volume de poezie, eseistică, impresii despre artă, critică literară, literatură, memorialistică.

Autor al unui volum de memorii intitulat “Praful de pe tobă”, preţios pentru cunoaşterea unor figuri de scriitori români ai perioadei interbelice, pe care i-a cunoscut şi cărora le face portrete excepţionale sub aspectul desenului psihologic.

A murit pe neaşteptate, în timpul unei convorbiri telefonice derulată cu sora sa (care locuia în Bucureşti), din cauza unui infarct miocardic. Pe unde locuise în exil de-a lungul anilor( în toate reşedinţele ocupate) îşi amenajase mereu un colţ tradiţional românesc, alcătuit din cărţi, reviste, icoane vechi, ulcioare, ştergare, etc.

Talentat desenator şi caricaturist, obişnuia să le trimită cunoscuţilor aflaţi în România, ilustrate de Paşti sau de Crăciun, confecţionate de el.

Prin 1993, am răsfoit pentru prima dată un volum de povestiri scris de TAMÁSI ÁRON (20 septembrie 1897, Lupeni, Harghita-26 mai 1966, Budapesta), de care până atunci nu auzisem nimic. Îl primisem cadou la finalul stagiului militar, de la un camarad maghiar orădean, cu care am rămas până azi într-o relație de prietenie, chiar dacă viața și distanțele ne-au ținut departe unul de altul. Volumul se numea “Obşteasca înviere” și apăruse ( tradus în româneşte) prin anul 1969, la Editura Kriterion din București.

Ulterior, am reuşit să mai citesc fie fragmente traduse, fie comentarii despre opera acestui prozator, considerat de către cunoscătorii literaturii maghiare – un adevărat revoluţionar al stilului şi tematicii. Mai presus de orice, el accentuează în peisajul literaturii maghiare ardelene imaginea secuimii, poporul misterios din munţi, care a reuşit să-şi păstreze cu încăpăţânare până azi, identitatea specifică, indiferent de provocările Istoriei. În pofida unor afirmaţii vehemente (dar care nu au nimic de-a face cu ştiinţa) secuii constituie un grup etnografic maghiar, însă unul care a conservat în mod excepţional, partea arhaică a limbii şi cutumelor maghiare, unii istorici şi folclorişti considerându-i chiar, oglinzi vii ai primilor maghiari descălecători.

În textele lui Tamási, oamenii aceştia preponderent tăcuţi, dârji, amestec de cruzime şi extraordinar cult al prieteniei, ospitalitate neverosimilă şi reacţii temperamentale brutale, par aureolaţi de o flacără mistică. Este vorba despre păstrătorii unor eresuri imemoriale şi a unor credinţe fără de care identitatea lor specifică, nu ar mai fi posibilă. Scriitorul nu îi idealizează, ci- le evidenţiază ceea ce îi face cu adevărat unici. Credinţa lor (preponderent catolică) conține și unele accente păgâne, care le conferă o vitalitate specială. Ei sunt cioplitorii lemnului, meşteri neîntrecuţi în împodobirea porţilor înalte, adevărate piese de muzeu care conţin fiecare câte o poveste, mărturisind din neam în neam, trăinicia comunităţii.

Lalelele şi garoafele stilizate, stâlpii funerari străjuind mormintele celor pieriţi cu arma în mână, transmit (în egală măsură) spaimă şi emoţii adânci. Secuimea a conservat în codul său genetic dragostea de libertate, pe care nu a ezitat să şi-o apere în felul său, nu o dată reacţionând în mod pripit şi violent, dar întotdeauna cu sinceritate şi mult suflet. Secuiul pare aparent greu de cap, însă posedă în realitate istețime și un umor natural, sfătos, cu expresii populare tari, colorate şi prompte. Urăşte lipsa de onoare, murdăria, lenea, aroganţa. Va simţi în cele din urmă ipocriza şi o va sancționa vehement. Nu e făcut să fie slugă, urăşte umilinţa şi chiar în cele mai grele momente ale vieţii sale, va cultiva demnitatea. În înfrângere el preferă să-și ascundă lacrimile, cu discreția unui samurai. Fericit, se bucură nestăvilit, cu un fel de patimă sălbatică. Clima aspră, tradițiile ostășești de demult, libertățile de care acești oameni s-au bucurat cândva, și-au pus definitiv amprenta asupra psihologiei lor complicate.

Toate aceste particularități se regăsesc în literatura lui Tamási Áron, care are nu doar o valoare estetică reală, ci și valențe etnografico-stilistice de neignorat. Și nu în ultimul rând- un umanism autentic, căruia îi sunt străine orice conotații șovine.

Din Șiria Aradului era originar IOAN SLAVICI (18 ianuarie 1848, Şiria, Arad-17 august 1925,Panciu,Vrancea), astfel încât, etnografii îl pot numi din acest punct de vedere un „ungurean”. Creatorul romanului românesc modern, scriitor de vie autenticitate sociologică, el nu a fost un stilist rafinat, ci un foarte bun observator al mediilor de peste munți, pe care le cunoștea în profunzime. Slavici nu se numără printre scriitorii populari sau extrem de mediatizați ai literaturii române și acest aspect jenant se datorează convingerilor sale etico-politice, cărora le-a rămas credincios toată viața, în pofida tuturor necazurilor pe care a trebuit să le îndure.

A fost un sincer prețuitor și iubitor al românismului, dar nu considera că românii ardeleni trebuie să se integreze politic în interiorul aceluiași stat românesc, ci să lupte pentru ameliorarea condiției lor identitare, în cadrul Monarhiei Austro-Ungare, într-un regim federal simțitor reformat. Slavici a fost ceea ce se numește un patriot român ardelean, cu o vocație multiculturală de tip central-european, axată pe cultul dinastiei imperiale habsburgice.

Publicist activ, riguros, om care avea reflexul disciplinei interioare și al muncii, mare prieten al lui Mihai Eminescu (moartea acestuia l-a copleșit), poseda cultul cuvântului dat, dar umorul îi cam lipsea, aspect ironizat de prietenii săi. În timpul Primului Război Mondial (deși trăia pe teritoriul Vechiului Regat, fiind deja naturalizat cetățean român) a fost siderat de trecerea Regatului României în tabăra Antantei, acolo unde se afla și Rusia, stat pe care-l considera un simbol al primitivismului.

Cu toate limitele sale condamnabile, Austro-Ungaria reprezenta, totuși, un regim parlamentar, cu un nivel de civilizație superior uriașului spațiu slav. Textele lui Slavici din această perioadă critică sever modelul rus pravoslavnic, opunându-l modelului reprezentat de către Germania și Austro-Ungaria.

Întemnițat, acuzat de trădare, atacat în presa dâmbovițeană, Slavici suportă totul cu stoicism, inflexibil în convingerile sale. Paradoxal e faptul că pe vremea când trăia pe teritoriul fostei monarhii dualiste, ungurii îl condamnaseră la un an de închisoare pentru agitație pro-românească, an pe care-l petrecu în localitatea Vac, pe malul Dunării, în condiții mai mult decât lejere, primind vizite, cărți și ziare. Nici măcar această întâmplare nu l-a transformat, rămânând un prieten al poporului maghiar, despre care va scrie ulterior, în Vechiul Regat, texte de popularizare cu caracter cultural-istoric.

Ulterior, conaționalii săi români l-au acuzat de pactizare cu dușmanii României. Diabetic, astmatic, dar neobosit în a scrie și publica, însurat a doua oară în chip fericit, cu o fostă elevă de-a sa, cu care avusese șase copii (primul mariaj fusese un eșec, după ce la prima tinerețe se îndrăgostise de o croitoreasă total incompatibilă cu el și se lămurise în timp) Slavici și-a petrecut ultimii ani ai vieții în relații reci cu compatrioții săi, cărora, însă, le oferise ceea ce legiuni de politicieni români nu le putuseră oferi- respectiv o operă de autentică valoare, prețioasă cărămidă la edificiul literaturii române.

Slavici a fost unul dintre cei mai buni cunoscători ai poporului maghiar. În același timp, scriitorul a publicat mai multe articole cu caracter interdisciplinar (social, imagologic, psihologic, istoric) în care încerca să creioneze particularitățile sufletului maghiar. Din perspectiva lui Slavici, poporul maghiar reușise să creeze un stat care se impusese în timp, pe harta europeană, în pofida complicatelor evenimente istorice. Ar fi fost vorba de un popor orgolios, cu o clară conștiință a valorii sale. Acest orgoliu ( amplificat de firea pasională a maghiarilor) ar fi generat și mari antipatii din partea popoarelor vecine, pe care conștiința colectivă ungurească nu le-ar fi urât, dar le-ar fi tratat cu un anumit dispreț.

Excelent cunoscător al limbii maghiare, Slavici recurgea la exemple lingvistice, atunci când puncta diferitele moduri în care erau priviți vecinii ungurilor. Sârbii ar fi fost considerați cruzi și sălbatici, românii certați cu igiena personală, slovacii- un fel de cantitate neglijabilă. O vie antipatie ar fi nutrit maghiarii față de germani, pe care i-ar fi considerat brutali, în vreme ce șvabii ar fi fost penibili, pentru că ar fi avut tendințe de îngrășare, posteriorul lor crescând frecvent în dimensiuni. Evident- existau și multe exagerări, datorate malițiozității și patimilor la care se recurgea, dar Ioan Slavici nu-i urăște nicio clipă pe maghiari, ci, meticulos, atent, continua să citească enorm despre ei, recurgând la tot felul de surse.

El inventariază, constată, reflectează. Ungurii sunt buni luptători (credea Slavici) cu un temperament viforos, oameni cărora le place să muncească înzecit și care își iubesc identitatea națională cu o intensitate extremă. Poate că nici un alt popor european nu e mai naționalist decât maghiarii (credea scriitorul) și explica această latură, și din considerente geopolitice, prin singularitatea colectivității maghiare, înconjurată de popoare străine. Solidaritatea ungurilor era admirată de Slavici, prozatorul observând că sentimentul unității maghiarilor este puternic prezent . Iubirea de patrie, cultul pentru eroii istoriei proprii- este aceeași și la aristocrați și la țăranii maghiari. Pare că esența existenței maghiare este conștiința națională. Portul maghiar este apreciat și el de către Slavici , care vedea (de exemplu) în pintenii și penele purtate de căre bărbați, un semn al estetismului. Spre deosebire de germanul metodic (dar cam prozaic) ungurul savurează plăcerile vieții și acest lucru e vizibil atât în momentele de sărbătoare, cât și în gastronomia maghiară, bogată și incitantă.

Ospitalier, săritor și prietenos, ungurul poate trece rapid de la bucurie la furie, doar dacă i s-a părut, că un cuvânt nelalocul său i-a jignit familia sau patria. Din păcate (conchidea Slavici) ungurii au pierdut mult prin exacerbarea unui complex de superioritate, tipic mândriei naționale, numai că acest complex (în cazul lor) corelat cu disprețul față de cam tot ce e nemaghiar, le-ar fi creat mari probleme în decursul istoriei. Ungurul e un fel de curcubeu pe cer, fără îndoială spectaculos, dar fără profunzimi, în sensul că riscă a dispare repede din memoria afectivă a celor de alt neam, care nu-i vor putea ierta niciodată mândria exagerată. (Altă figură de stil utilizată de către Slavici)

Și totuși (era convins scriitorul) destinul românilor și al maghiarilor este unul strâns împletit în plan istoric, iar vecinătatea geografică trebuie să ne conducă la concluzia că națiunile noastre sunt obligate în viitor să se descopere reciproc, prin intermediul unei amiciții reale. În pofida episoadelor care ne-au învrăjbit, Slavici era sigur că va veni o vreme, în care între români și maghiari se va fi instaurat, suverană- normalitatea.

Francisc Von Neuman provenea dintr-o familie evreiască, originară din Slovacia. Porniți de foarte jos, Neumanii au prosperat, prin inteligență, ambiție și spirit întreprinzător. Stabiliți la Arad, au fost înnobilați în anul 1903, de către împăratul Franz Iosif, venerabilul lider al Imperiului Austro-Ungar.

Francis Neuman a fost trimis în Anglia, ca să studieze ingineria textilă și revenit la Arad, tatăl său a decis ca pentru o vreme, să lucreze ca simplu ucenic și mai apoi muncitor, în fabrica textilă din localitate (mândria familiei) una dintre cele mai performante din întreaga Monarhie. Tânărul s-a dovedit serios și pasionat , ulterior preluând conducerea acestei adevărate bijuterii tehnologice, adevărată emblemă arădeană.

În anul 1945, el a decis înființarea a ceea ce s-a numit atunci echipa de fotbal ITA Arad, viitorul club UTA, („Bătrâna Doamnă” – pentru mulți iubitori ai sportului–rege din România) formație care a câștigat campionatul primei divizii din România de 6 ori. Neuman era atât de pasionat de fotbal, încât a creat cel mai frumos stadion de profil din țară, după modelul stadionului londonez al clubului “Arsenal”. Gazonul stadionului din Arad a fost adus din Anglia, cu unul dintre avioanele particulare ale nonconformistului baron.

Venirea regimului comunist a însemnat și trecerea celebrei fabrici textile, în proprietatea statului român, baronul Neuman refugiindu-se în străinătate. A murit în anul 1997, pe pământ nord-american. Dar echipa sa de fotbal a supraviețuit. Cea mai bună performanță internațională a ei, este legată de eliminarea puternicei echipe olandeze Feyenoord Rotterdam, la începutul anilor 70”. Aflat departe de Aradul său iubit, Neuman (care aflase despre izbânda excepțională a echipei UTA) a trimis o telegramă pe adresa clubului, aceasta conținând doar un singur cuvânt: “Felicitări!” Își lăsase însă acolo, o parte din sufletul său…

A fost un patron omenos, un personaj preocupat de îmbunătățirea permanentă a condițiilor de viață ale lucrătorilor din subordinea sa. Avusese în acest sens, exemplul tatălui, care nu fusese niciodată străin de nevoile muncitorilor textiliști. Uzina textilă din Arad oferea unele dintre cele mai bune condiții (inclusiv salarizarea și alte facilități) atât din fostul Imperiu Austro-Ungar, cât și din România interbelică.

Francis Neuman era un erudit, fluent în engleză, germană, maghiară și română, mare amator de spectacole și evenimente mondene, dar și de aventuri galante. În toate – un adevărat personaj cinematografic, unul dintre simbolurile Aradului.