Seara de 21 iunie anul acesta m-a prins în orașul Covasna. Era solstițiu de vară, poposeam pentru a doua oară în acest orășel cochet dintr-o Transilvanie pe care o iubesc mai mult decât orice, (fără a fi ardelean), pentru că o consider un fel de muzeu etnografic imens și (în același timp) o poveste frumoasă, fără de sfârșit. Chiar dacă în paginile ei sunt și episoade negre, șocante, greu de uitat. Cerul Covasnei se colorează clipă de clipă, într-un fel de diapazon unic al culorilor nemuritoare, vii, greu de uitat. O lumină intensă ( care se încăpățânează să țină întunericul la respect), obligându-l să se apropie sfios și aproape rugător, de măreția ei nepereche.
Cerul Covasnei privește către centrul micului oraș, ornat cu delicate ghivece de flori, cu străduțele sale misterioase, ivite parcă din Basmele lui Benedek Elek, sau din poveștile fraților Grimm. Este aici, la Covasna, un colț de Ardeal așa cum mi l-am dorit mereu, unul asemănător unei grădini miraculoase, în care fiecare floare are parfumul ei și veștmântul ei, fără de care nu ar mai fi ea însăși.
Poate că sunt eu prea naiv și-mi imaginez că există pe pământul acesta și spații populate de îngeri, dar ( la urma-urmei), de ce să nu încercăm să transpunem visele în realitate? Este datoria cea mai de preț a omului, care nu trebuie să renunțe la visele sale, la speranțele sale. Un om energic și inimos (cum rar mi-a fost dat să cunosc) –este primarul renumitului oraș-stațiune, domnul Gyerö József Cu un nume de familie istoric ( care ne amintește de galeria primilor descălecători ai maghiarimii), el vorbește o limbă română extraordinar de corectă, literară, vie. Este un om cultivat, realist și un visător în același timp, mereu nemulțumit de ceea ce face, deși se bucură de respectul și aprecierea (cum am remarcat) majorității trăitorilor din zonă, fie că sunt maghiari sau români. Pare că nu doarme niciodată și poate fi comparat cu un fel de argint viu, chiar dacă (uneori) un strop de melancolie îl atinge cu aripa ei nevăzută. Dar asta durează doar o clipă, pentru că are întotdeauna puterea să meargă mai departe. Îl completează un alt tip uman- viceprimarul -Jeszenovics Róbert Károly, bărbat amintind de vikingii Scandinaviei, puternic și blând în același timp. Vorbește mult mai puțin decât primarul, dar (ca și acesta) ochii îi sunt buni și calzi.
Lumina Covasnei seamănă cu un suflet care respiră, se bucură intens, se întristează , apoi se cuibărește cu respect lângă bustul celui mai celebru fiu al orașului. Câți dintre noi, românii știm cine a fost acesta? Este vorba despre un maghiar/secui ardelean, pe numele său Kőrösi Csoma Sándor (1784-1842), născut în localitatea Chiuruș/Csomakőrös, din actualul județ Covasna. A fost un fel de copil-minune, dotat cu o memorie fenomenală și cu un dar rar al învățării limbilor străine, un umanist cu iubire nesfârșită față de lectură și de studiu, riguros și profund ca un benedictin. A asimilat inițial limbile clasice (greacă, latină) și după studii la Aiud/Nagyenyed, a urmat un stagiu la Gőttingen (Germania), unde și-a aprofundat și completat cunoștințele filologice , visând de fapt să pornească departe, către extremul Orient, pentru a afla răspunsul la o întrebare care îl frământase încă din adolescență, legată de patria originară a poporului maghiar, atâta vreme cât circulau o sumedenie de versiuni în această privință, fie emise de către respectabili oameni de știință, fie simple legende, cu firesc conținut fantezist.
Cu o voință excepțională, acest bărbat aparent firav, cărturarul care părea ferecat pentru totdeauna în biblioteci sau arhive ale abațiilor, va porni într-o adevărată călătorie inițiatică , o călătorie de destin, către misterioasele ținuturi orientale. Asistăm și din această perspectivă, la o premieră mondială, pentru că în cazul lui Kőrősi avem de-a face (în mod indubitabil), cu primul european care pătrunde în misterioasa lume a civilizației Tibetului, această adevărată cupolă sărutată în egală măsură, atât de razele soarelui, cât și de respirația zăpezii.
În anul 1834, eruditul din Chiuruș va publica cele două cărți, fără de care nimeni nu se mai poate apropia astăzi cu adevărat, de cultura și civilizația tibetană. Este vorba despre prima gramatică tibetană și primul dicționar tibetan-englez, adevărate bijuterii filologice, rezultatul unor cercetări îndelungate, susținute de o pasiune uriașă, dar și de o înzestrare intelectuală uimitoare. Secuiul din Ardeal și-a zidit spiritul în aceste scrieri și a demonstrat că regiunea sa polietnică și multiconfesională- este un rezervor continuu de personalități remarcabile, în varii domenii. Dumnezeu a vrut ca acest peregrin de excepție să-și afle loc de odihnă veșnică în India, malaria ucigându-l în plină activitate creatoare. Mormântul său (devenit un loc simbolic și profund respectat, atât de către localnici, dar și de către toți cei care i-au aflat povestea), se află în India, la Darjeeling. În Chiurușul său natal (localitate azi componentă a orașului Covasna) este organizată anual, o conferință în memoria savantului.
Citind toate acestea despre savantul-minune, privesc florile din ghivece, verdele curat al parcului din centru, aud foșnetul pădurilor nesfârșite care îmbrățișează Covasna. E un sentiment unic, de recunoștință și bucurie lăuntrică. Recunoștință față de personalitatea unui oraș, care prin oamenii săi cei mai valoroși duce mai departe o tradiție bogată în adânci sensuri de omenie adevărată. Cerul și verdele Covasnei se îngemănează brusc, iar munții respiră parcă la unison, în aceste ceasuri de solstițiu miraculos.
