Categorie: EDITORIAL

Am avut recent o controversa relativ lunga pe tema Papei cu Andrei S., un FB friend de loc din Hunedoara ca si mine. Dupa aceea, in ora de alergat la gym, mi-au revenit in minte (fara sa vreau) unele crampeie din postari. Pe scurt, controversa noastra a fost despre intrebarea daca actiunile Papei (inclusiv vizita sa din tara) sunt dezinteresate, sau daca el urmareste mai ales promovarea interesului bisericii catolice in lume. Este sau nu ceea ce face el doar un ambalaj foarte convingator si carismatic pentru niste scopuri mult mai pragmatice si mai lumesti?

Insa in esenta cred ca controversa noastra a fost despre daca poti sa ai incredere in Papa, sau nu. Eu fiind cel care are incredere in el, Andrei S. cel care nu are. La un moment dat in timpul schimbului nostru de pareri, am scris – nu stiu de unde, ca nu vreau sa traiesc intr-o realitate in care nu am incredere in nimeni si in nimic.

Ca om, am de ales intre doua moduri de a intelege ceea ce ma inconjoara: a crede ca exista o explicatie marunta si un interes egoist in orice, urmata de o atitudine a mea de neincredere si cinism. Sau a crede ca exista dorinta unora, este drept – nu foarte multi, de a face lucrurile mai bune pe lumea asta, urmata de o atitudine a mea de incredere si optimism.

Studiile sociologice au demonstrat ca prima abordare are un risc de esec mai scazut, a doua insa poate declansa energii creatoare nebanuite, dar in acelasi timp poti cade usor drept fraier, pentru ca cineva poate sa-ti speculeze speranta.

Cu toate ca stiu toate acestea, inclusiv le-am studiat teoretic, este choice-ul meu rational de om de a crede ca exista cei care vor ca lucrurile in lume sa fie mai bune. Iar unul din ei, cred eu, este Papa.

Unul din actualii mei doctoranzi de la universitate il cunoaste personal pe Papa Francisc. Corespondeaza cu el, iar acesta l-a invitat acum un an la Vatican. A locuit in hotelul Vaticanului, impreuna cu cardinalii, si au luat impreuna micul dejun. Au discutat destul de mult de tehnologie si calculatoare, Papa fiind cel care a intrebat si a ascultat. Cand s-au despartit, Papa s-a rugat pentru si cu doctorandul meu. Am vazut pozele de-atunci. Inainte de asta, au avut o corespondenta periodica, dupa ce doctorandul meu i-a trimis analiza lui personala la cateva din scrierile Papei.

I-am descris episodul acesta lui Andrei S. pe parcursul controversei noastre, caci in fond de ce si-ar pierde timpul Papa cu un doctorand necunoscut, daca este interesat doar in promovarea intereselor bisericii sale? Oare cati din politicienii locali din tara ar fi raspuns cuiva care le-ar fi criticat ceea ce ei au scris?

In 2014, am scris un email unei deputate liberale din Hunedoara, actualmente senatoare, intreband-o daca exista o posibilitate legala de a dona doua laptop-uri unei scoli in varf de munte, din judet, fara a plati taxe vamale. Absurditatea situatiei era ca taxele vamale erau mai mari de cat platisem aici pentru calculatoare. Nu mi-a raspuns nici pana in ziua de astazi. Si cand acesta sunt exemplele cotidiene, pe care le vezi si le traiesti, cum pot sa nu am incredere in Papa?

Interesant, mi-a venit in minte tot in timpul orei de la gym, ca intr-o situatie similara de acordare neconditionata de incredere, am avut si eu aceeasi reactie ca Andrei S. Cand vine vorba de regalitate si de regele Mihai, fie-i tarana usoara, eu sunt cel care nu am avut incredere – pentru ca nu inteleg cum un rege si monarhia pot rezolva problemele structurale ale Romaniei.

Sa zicem, de exemplu, cum poate regele sa faca industria romaneasca mai creativa? Sau universitatile romanesti mai profesioniste?

Dar dincolo de exemple, in esenta vorbim de acelasi lucru, acordarea increderii neconditionate, atat in cazul Papei cat si a regelui. Intr-un caz am incredere neconditionata, iar in altul nu am, desi nu cred ca stiu mai mult despre unul de cat despre altul. De ce aceasta diferenta? De ce ii dau incredere neconditionata Papei, insa nu i-am dat-o si regelui Mihai, fie iertat.

Raspunsul meu este ca cred ca Papa ma ajuta sa incerc sa become a better person. Chiar si recent am avut de facut a personal choice intre doua alternative importante, ambele logice, ambele legale, doar ca fiecare reprezenta o anume perspectiva asupra vietii. In astfel de situatii, am simtit intotdeauna ca you need to dig deeper, you have to go to your core values. Insa cand poate nu ai asa incredere mare in your core values, ai nevoie sa folosesti un model drept sprijin. Ei, pentru mine destule din actiunile Papei au fost reazeme morale, inclusiv fraza „Who am I to judge gay people?” – care pentru mine a devenit in timp o cheie de bolta in cum trebuie tratata diversitatea umana. … Am sa sumarizez doua situatii concrete.

Deseori in viata, am avut de ales intre a ma concentra pe mai mult sau a ma concentra pe detalii, pe mai putin. Cand ne-am cumparat casa, de aceeasi bani, am avut de ales intre o casa mai mica pe un teren mai mare, sau invers, o casa mare pe un teren mai mic. Ce sa alegem? Mi-am spus ca pentru mine nu este asa de important sa am foarte mult, cat mai ales ca ceea ce am sa fie foarte bine pus la punct si intretinut meticulos. Nemteste.

Daca ne cumparam o casa mai mica, ceea ce am si facut pana la urma, vom avea suficient timp si energie sa o tinem curata si aranjata, fara sa devenim robii ei. Si intr-o curte mare, caci avem peste o suta de copaci, avem suficiente oportunitati de flori si pomi fructiferi, liliac si trandafiri. In loc de lucruri ample, multe si mari, ma intereseaza in special maruntul, specificul si detaliile.

Frumusetea si bucuria vin pentru mine din momentele simple si cotidiene, nepretentioase, dar gustate in tihna, liniste si pe-ndelete. Cumva, asta se leaga in mintea mea de poza in care Papa se apleaca sa dea “mana” cu un caine negru. Zambetul pe fata sa, cred eu, este exact bucuria produsa de lucrurile marunte si obisnuite.

O alta intamplare care-mi vine in minte in legatura cu Papa se refera la atitudinea fata de minoritari, respective populatia gay. Marturisesc ca pana prin anii 92-93 nu am stiut ca exista oameni gay pe pamant. La fel cum nu am stiut ca exista oameni la est de Prut care vorbesc romaneste. Abia cand s-a intamplat tragedia cu talentatul Ioan-Luchian Mihalea, am citit in ziare ca el ar fi fost homosexual. “Ce este asta, sa fii homosexual?”; “Pai, inseamna ca … “; “Cum? Stai ca nu inteleg. Dar de ce?” Am aflat atunci ca legea romaneasca, introdusa pe vremea lui Ceausescu, baga oamenii in puscarie, doar pentru ca s-au nascut gay.

Foarte rapid, “homosexualule” a devenit o insulta mai grava de cat “tiganule”. Imi aduc aminte de o cearta a lui taica-meu cu cineva, nu conteaza cine, dupa care respectivul a venit sa-si descarce nervii pe mine, “Taica-tau este un homosexual. Uita-te la el cum vorbeste.”

In primavara lui 94, am iesit prima data in Occident, tocmai in Suedia, o tara foarte liberala si protectoare cu minoritatile, inclusiv populatia gay. Intr-o dimineata, la cafeaua de la ora zece, discutia cu localnicii grupului de cercetare de la universitatea unde fusesem invitat a ajuns la persoanele gay. M-am trezit vorbind ca legea romaneasca ii pedepseste cu inchisoarea si ca eu cred ca este o lege buna. A urmat o tacere lunga si oameni care se uitau nedumeriti unii la altii.

Au trecut de atunci peste douazeci si cinci de ani, iar convingerile mele s-au schimbat cat se poate de radical. Printre prietenii nostrii buni, avem si o familie gay care au infiat doi bebelusi. O familie splendida. Anul trecut, cand cu referendumul pentru familie, i-am spus cuiva din tara (care-mi explica ca “orice, dar nu adoptii”), “Cum as putea vota impotriva prietenilor nostrii gay? Cine sunt eu sa am dreptul sa votez daca ei pot avea o familie sau nu, daca pot sa-si creasca copii sau nu?” Exact asta a gandit si Papa cand a spus, „Who am I to judge gay people?”

Regele Mihai, din pacate, nu a fost niciodata o asemenea inspiratie pentru mine. Eu sunt un om obisnuit, cu o viata anonima. Nu am fost pus niciodata in fata unor situatii nationale, de viata si de moarte, in care sa fi putut folosi faptele sale drept model. Desi a trait in vremuri grele si a avut un destin tragic, viata sa nu a fost o inspiratie pentru mine. (Ceea ce nu exclude ca ea sa fie model pentru multi altii.) Cred ca asta explica in cazul meu diferenta intre increderea pe car i-o dau Papei, dar nu si monarhiei.

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: o primavara placuta si ne auzim saptamana viitoare.

Astăzi un polițist timișean și-a dat ultima suflare încercând – practic cu mâinile goale – să oprească un infractor urmărit internațional, criminal recidivist care nu a avut nicio ezitare să descarce în gâtul omului legii un încărcător de pistol și apoi să fugă.

Da, polițistul de la Izvin era în stradă, la fel ca alte mii și mii de colegi de-ai lui, înarmat cu vechiul pistol Carpați, fără niciun fel de echipament de protecție (deh, alea sunt doar prin filmele americane și printre promisiunile electorale ale celor care conduc astăzi MAI) și ”călărind” un vechi Logan pe care abia se mai țin tablele. Toate astea nu l-au împiedicat să-și facă datoria! Nu l-au oprit din misiunea de apărare a legii, sperând că Dumnezeu este și el de partea lui și îl va apăra de răufăcătorii eliberați recent din pușcării. Astăzi nu a fost așa! Doar rugăciunile nu au mai fost de ajuns! Ele nu au putut să țină locul unei veste antiglonț, nu au ținut locul unui pistol care chiar poate ucide și a unei căști de protecție cu adevărat eficiente.

În urmă cu doi ani, oficialii care tocmai preluaseră Ministerul de Interne făceau promisiuni frumoase despre cum vor aloca bani din buget pentru dotarea corespunzătoare a polițiștilor. Ce s-a întâmplat cu acele promisiuni? Exact! Mai nimic! Au mai fost cumpărate câteva Logane noi și cam atât. Poliția Română a fost lăsată în continuare în sărăcie, iar polițiștii în mila bunului Dumnezeu.

Dacă vă întrebați cam cât ar costa dotarea completă a unui polițist cu tot echipamentul necesar, ei bine specialiștii susțin că nu e mai mult de 1500 de euro. O sumă infimă pentru orice țară care dorește să pună mai presus de orice domnia legii. Dar, pentru polițiștii români nu au fost bani în buget. Aceeași ”placă” repetată, doar-doar cineva o să o și creadă.

Între timp însă, sora mai bogată din MAI – Jandarmeria – a devenit și mai bogată. Pentru cei care poate că nu își mai aduc aminte, vă rog să reflectați la asta: 520%. Cu exact atâtea procente a fost majorat bugetul Jandarmeriei în acest an, banii având destinația clar specificată: muniție de război și armament performant, plus angajarea altor 6300 de oameni gata să ia la bătaie orice posibil protestatar care ar fi îndrăznit să arunce cu plăcuțele suedeze după domnu’ Dragnea.

Aceasta este realitatea de astăzi din ministerul doamnei secretar de școală de la Videle! Iar polițiștii continuă să moară la datorie, neputincioși în fața nepăsării celor care le conduc destinele.

Avem, totuși, o veste pentru doamna ministru: să știți doamnă că Dragnea e la pușcărie! Când o să aveți ochi și pentru sora săracă din ministerul pe care îl conduceți? Când veți face ceea ce ați promis și nu veți mai lăsa vreun polițist să moară la colț de stradă lipsit de orice apărare?

Pentru că dacă nu puteți face asta, este mai bine să plecați acasă!

Intr-o seara nu demult, ne-am “distrat” putin impreuna cu Sorin I. (pe FB) pe seama titlului unei prezentari din orasul YYY, “Bullying in mediul scolar”. Este o intrebare care-mi sta pe neuroni de ceva vreme: De ce se forteaza in tara asa de mult preluarea cuvintelor englezesti? De ce “bullying”? De ce asa de multa imitatie? De ce atatea pseudo-americanisme? Nu se putea oare chema simpozionul simplu, pe intelesul fiecaruia, “Terorizarea in mediul scolar”?

Speculez, dar parca este mai bland cand spui bullying in loc de terorizare. Cati in fond inteleg cu-adevarat ce inseamna bullying si care sunt traumele produse de bullying (fata de situatia cand am spune pe sleau “traumele produse de terorizarea si intimidarea permanenta din scoli”)?

Desigur, cu tema simpozionului nu este de glumit. Spun asta din experienta proprie. Eu am avut parte de bullying continuu si crunt pe toata perioada liceului, din partea unui grup de colegi de clasa, dar si a catorva profesori. Nu mai conteaza cine sunt ei, dupa treizeci si cinci de ani. Insa (si) “multumita” lor am suferit de atunci si mai sufar inca si acum de episoade recurente de anxietate, depresie si atacuri de panica. Desi am invatat de-alungul anilor diferite strategii de a le mai scoate din dinti,nu doresc cuiva senzatia fizica a unui atac de panica.

Insa pe vremea mea (in liceu), terorizarea cuiva nu se chema inca bullying, ci ca nu erai suficient de smecher sau de calit. Adica in jargonul local, erai un papagal, respectiv un fraier – iar cel mai mare dintre ei, yours truly, subsemnatul. Spun asta pentru ca felul meu de a fi m-au facut tinta perfecta pentru bullying: putin grasut, destul de fricos, ascultator la tot ce spuneau profesorii, cu note bune si rar fara temele facute, relativ izolat, fara prieteni foarte apropiati. Pe cine n-ar scoate din sarite o asemenea persoana? Parca ma enerveaza inclusiv pe mine propria-mi descriere, in timp ce o redau acum.

Bullying-ul meu nu a fost neaparat unul fizic, dar deobicei unul verbal, mai ales desconsiderare si luare in deradere permanenta (diminishing in engleza): porecle nesarate (a mea a fost intai Milford si apoi Milutu, Milford fiind un purcel din desene animate foarte populare la vremea respective. In timp porecla s-a transformat in mai scurtul “boule”), ironii crude, batai de joc, glume pe seama mea, comentarii si barfe.

Ce senzatie nasoala sa auzi deodata, de nicaieri, spus cu o voce de mistocareala “Mai, Milutule. Nebunule” chiar in timp ce incercam sa trombonesc putin cu vreo fata.

Lucrurile au fost uneori de-a dreptul vicioase. Cand am fost brigadier la Canalul Dunare – Marea Neagra, un coleg de clasa a scris o scrisoare deocheata unei colege, imitandu-mi scrisul si semnand-o cu numele meu. Cand s-a aflat autorul, ca deh – respectivul a trebuit sa se laude (caci nu exista bullying in anomitate), opinia generala a fost ca – wow, ce poanta inteligenta, caci rolul papagalilor este sa fie bullied de cei smecheri. Nu au existat pareri de rau, desigur, nici cereri de scuze.

Bineinteles, bullying-ul repetat continuu, zi dupa zi, iti transforma binisor creierul. Nu doar ca suferi sufleteste si fizic, dar ajungi sa te transformi la randu-ti intr-un bully cu cei mai slabi ca tine, asa cum mi s-a intamplat si mie (spre rusinea mea).

Nu cred ca am fost singura victima, desi lucrurile astea nu se discutau niciodata la scoala sau acasa, pentru ca asa cum am spus deja, bullying-ul nu se inventase inca pe vremea mea. Dar stau si-mi readuc in memorie imaginea clasei noastre dintr-o pauza oarecare: nu putine din colegele mele stateau in banca, fara sa se miste, fara sa discute cu nimeni, in afara de una, doua prietene bune.

Cand s-a aflat ca este martor a lui Iehova, un coleg a fost sicanat in asa masura de cativa profesori dar si de unii colegi (devenise “pocaitul”), incat pana la urma s-a transferat de la liceul nostru de mate-fizica la un liceu industrial, unul mai slab.

Revenind la ideea de la care am pornit, traducerea lui bullying in romaneste, in afara de terorizare, DEX-ul mai enumera si intimidare, ingrozire, traumatizare ca posibile echivalente – dar parca nici unul nu prinde precisa semnificatia starii de teroare si suferinta permanenta pe care o victim le are de indurat.

Tocmai pentru ca nu trebuie sa ne ascundem in spatele cuvintelor englezesti, ar trebui identificat o traducere buna in romaneste pentru bullying (sau produsa una, daca nu exista una suficient de buna). Una terifianta.

Faptul ca ne vine acum asa de greu sa gasim o traducere fidela pentru bullying sugereaza ca nimeni nu si-a batut prea mult capul cu fenomenul. Vorba aceea, problema nu era cu cei care ne terorizau, ci era cu tine. Adica cu mine. Sau cum mi-a zis maica mea intotdeauna, “Ce sa-i faci. Ai fost prea sensibil”.

Anyway, toti termenii astia luati mot-a-mot dintr-o alta limba au o anumita semnificatie si un anumit context in acea limba, care evident se pierde cand il copiezi ca atare in romaneste. Cuvantul copiat este un implant artificial. De exemplu, wikipedia spune ca termenul bully apare in secolul 17, cand semnificatia sa initiala de “fine fellow” s-a transformat in “harasser of the weak” sau in “protector of a prostitute”. Verbul ca atare a existat inca din 1710, zice wikepedia. In SUA, verbul este asociat intr-o oarecare masura cu presedintele Theodore Roosevelt si felul sau de a-si ironiza adversarii in timpul discursurilor politice.

O alta “chestie” copiata mai recent de la altii este sa-ti tii mana pe inima in timpul imnului. Cred ca presedintele Iohannis este “traducatorul” de data asta. Sau el doar o face cu incapatanare? OK – nu zic sa nu tina mana deasupra inimii, doar ca in tara gestul acesta nu are nici o semnificatie speciala. La fel de bine, ar putea sa-si tina palmele in forma de inima (asa cum fac atletii dupa ce castiga), sau palma la frunte precum militarii, sau capul aplecat symbolic sub greutatea importantei momentului (cum fac protestantii in biserica) sau … Tenismenii sunt cei mai grozavi maestrii la inventat simbolistica prin gesturi. Fiecare a creat un nou fel de a-si exprima dragostea fata de public si suporteri prin pozitia mainilor lor fata de corp.

In SUA, insa, de unde vine moda cu tinutul mainii deasupra inimii, exista U.S. Flag Code care defineste clar si precis ca imnul american trebuie intotdeauna ascultat cu capul descoperit, indreptat cu fata spre steag si cu mana deasupra inimii. Asta este regula si nu exista alternative. Inainte de asta, pozitia in timpul imnului era alta si exista o explicatie precisa la cum s-a ajuns la actuala regula. Si de ce a fost necesara introducerea unei reguli care sa spuna cum sa stai in timpul imnului? Institutul Smithsonian spune ca pentru a introduce o oarece uniformitate intre oameni, care aveau diferite interpretari la ceea ce inseamna un imn, deoarece veneau din toate colturile lumii.

Inainte de a-mi obtine doctoratul in SUA, am obtinut unul si in Romania. In prima jumatate a anilor nouazeci, una din cerintele de pe parcursul studiului era sa propunem echivalentul in romaneste la trei termeni tehnici din engleza. Cerinta nu era tocmai idiotica pentru ca orice traducere trebuie sa cuprinda corect toate fatetele semnificatiei unui termen. Eu cred ca era o cerinta utila. De ce nu se mai practica? Poate vorba lui Sorin I.: “Este mai usor sa furi termenii dintr-o alta limba. Ce sa-ti mai bati atata capul?”

Si atunci intreb si eu mai in gluma mai in serios, de ce este lumea asa de rea cu “20-20”-ul d-nei Veorica Vasilica? Ca doar aici spunem twenty-twenty si nu two thousand and twenty. Ca doar si bullying este din aceeasi categorie cu twenty-twenty. Stie d-na Veorica Vasilica ce stie.

PSD funcționează deopotrivă ca o rețea și ca o piramidă. Dispariția unui nod de putere din rețea nu conduce la diminuarea ei, ci la redistribuirea puterii în rețea. Este structura organizațională cu cea mai mare capacitate de regenerare în societatea românească. Numărul celor plecați sau înlocuiți, într-o organizație cu zeci de mii de membri (șefi peste șefi peste șefi), e mai mic decât numărul degetelor de la o mână. În același timp, așa cum s-a văzut în cazul voturilor în favoarea UMDR în cvasi-totalitatea localităților controlate de PSD, ordinul venit de sus se transmite instantaneu și este executat fără crâcnire până la ultimul element din ierarhia puterii.

Prin urmare, nici inteligența și nici direcția acțiunii politice nu s-au schimbat fundamental. „Programul de guvernare” continuă să fie minciuna ideologică absolută, din discursul căreia au fost temperate momentan câteva accente: suveranismul, xenofobia, atacurile împotriva justiției. Dar acestea sunt doar accente de discurs, nu și modificări de acțiune: toate deciziile, toate ordonanțele și legile își fac în continuare efectul. Intervențiile de o rară agresivitate ale miniștrilor de Interne și Externe, țâfna în sfârșit eliberată a prim-ministrului și mai ales turul de forță din Parlament dau măsura unei continuități oarbe, surde, neclintite în privința sensului și conținutului acțiunii PSD.

Dar s-a schimbat ceva fundamental: dacă această acțiune este încă legală (pentru că are loc în spațiul unui joc definit ca fiind legal de chiar PSD și instituțiile subordonate politic), ea a încetat să mai fie legitimă. Puterea votului din 26 mai a reușit să separe categoric ceea ce puterea PSD încerca să țină lipit cu forța, ba chiar să confunde în mintea oamenilor de rând: legitimitatea și legalitatea („pentru că poporul ne-a votat, e legal să facem orice”). Abuzând de legitimitatea obținută la alegerile din 2016, PSD a modificat profund cadrul legal al puterii invocând de fiecare dată această legitimitate.

Scrutinul de duminică a demonstrat că PSD a deturnat legitimitatea populară pentru a o transforma într-o putere discreționară a unei organizații de partid și a unui grup de interese. Iar electoratul și-a luat legitimitatea înapoi, și-a revendicat propria putere, ceea ce deschide acum conflictul între popor și putere și pune într-o lumină și mai evidentă violența cu care PSD a atacat și continuă să atace toată arhitectura instituțională și legală a statului român.

E aproape liniștitor că PSD nu a fost capabil să reziste mai mult de o zi în minciuna schimbării; asta ne-a vindecat foarte repede de iluzii și ne-a trezit din euforie. De acum știm cu certitudine că PSD nici nu a guvernat și nici nu guvernează pentru popor, ci pentru clica de la conducerea partidului, că nu mai exprimă interesele populare, ci acționează împotriva lor. O putere fără legitimitate fie devine tiranie, fie sfârșește prin a se prăbuși zgomotos, atrăgând în această prăbușire tot ce a existat în jurul ei.

Refuzând să înțeleagă mesajul urnelor din 26 mai, PSD se pregătește pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de înstăpânire agonizantă asupra României. Rămas doar cu sprijinul instituțiilor de dominație și control, partidul nu are la dispoziție, pentru cel puțin un an de zile, până la alegerile locale, niciun mijloc de a recâștiga legitimitatea acțiunii sale; dimpotrivă, aceasta nu va înceta să se erodeze sub efectul ostilității profunde pe care a stârnit-o în societate, accentuată de noua batjocorire a diasporei, sub efectul protestelor care se vor înteți, al măsurilor haotice și lipsite de inteligență și mai ales sub amenințarea unei pierderi tot mai importante de adeziune din partea celor pe care, mituindu-i, de fapt i-a mințit și i-a furat.
Dar, cine știe, poate că așa arată moartea de bătrânețe în politică.

Acest articol a fost publicat mai întâi pe ziare.com

Scuzele lui Teodor Melescanu nu au nicio valoare: ele sunt doar repetarea dispretului pe care acest om si tot sistemul putred pe care il reprezinta il au fata de cetatenii romani in general, fata de romanii din diaspora in special.

Am petrecut peste sapte ore in strada pentru a vota la Bruxelles, am vazut ce a insemnat acest proces electoral, am vorbit cu o multime de compatrioti, am vorbit cu reprezentanti ai Politiei belgiene, dar si cu mai multi diplomati din comisiile electorale. Concluzia care se impune cu evidenta este ca impiedicarea votarii a fost un act premeditat de catre puterea de la Bucuresti.

Premeditarea nu a inceput ieri, ci a inceput in 2014: de cinci ani de zile, aceeasi putere guvernamentala a sabotat intentionat exprimarea unui drept fundamental de catre cetatenii romani din strainatate. Aceasta a fost posibil printr-o dubla masura: 1) la nivel practic, prin plantarea in MAE si in misiunile diplomatice a unor servitori fideli, oameni mediocri de partid, functionari datori si apropiati puterii, rude, ofiteri reciclati din Ministerul de Interne si din serviciile secrete – cu totii actionand ca o forta disciplinata si dispusa sa execute fara cracnire ordinele venite din Capitala; 2) la nivel legislativ si administrativ, prin introducerea unei birocratii excesive si inutile, confuze si ostile, care sa descurajeze votul in strainatate.

Sa le luam pe rand.

1) Sa ne amintim ca imediat dupa castigarea mandatului, Presedintele Iohannis a promis tragerea la raspundere si rechemarea tuturor ambasadorilor care s-au facut vinovati de nereguli la alegerile prezidentiale din 2014. Nu doar ca niciun ambasador nu a fost rechemat, nu doar ca niciun functionar din MAE nu a fost tras la raspundere, dar au fost facute promovari si numiri, inclusiv la rang de ambasador, care au pus mari semne de intrebare privind intentiile Cotroceniului.

Cazul Mihalache ambasador la Londra este un caz de scoala privind felul in care presedintele NU trebuia sa procedeze. Asa cum bine se poate vedea pe pagina personala a Excelentei Sale, acesta si-a sarbatorit ziua de nastere saptamana trecuta in compania onorabila a senatorului PSD Titus Corlatean si a unuia dintre artizanii reprimarii manifestatiei de la 10 August, colonelul Ionut-Catalin Sindile, Inspector general al Jandarmeriei Romane.

In asa companie si dupa asa petrecere v-ati fi asteptat ca ambasadorul si echipele lui din teritoriu sa faca vreun efort pentru a ingadui romanilor din Marea Britanie sa voteze? Sa reamintim deci ca numirea lui Mihalache la Londra este opera exclusiva a Presedintelui Iohannis. Si exemplele privind numiri si rechemari cel putin ciudate de ambasadori de catre Presedinte pot continua. Dar mai degraba decat sa vorbeasca despre incoerentele reale ale Presedintelui, aceste numiri dau seama de forta si interesele retelei diplomatice create de catre PSD in jurul unor persoane din MAE sau la Cotroceni.

Dupa acest prim nivel, cealalta mare batalie se poarta in jurul consulilor generali. Acestia reprezinta Romania in orasele si regiunile unde exista comunitati numeroase de romani. Spre deosebire de ambasadori, ei sunt numiti de catre ministrul de Externe, cu aprobarea prim-ministrului. Inutil deci sa mai spunem ca aproape fara exceptie (iar cele cateva exceptii fericite s-au vazut la votul de duminica) acestia sunt numiti politic, uneori fara nicio legatura cu diplomatia.

Cazul scandalos e tanara Ioana Ghiorghias de la Torino, fiica partenerului de afaceri de la TelDrum al lui Liviu Dragnea, devenita diplomat in 2015, gratie sprijinului celui mai important stalp al PSD in MAE, George Ciamba. Despre legaturile stranse dintre cei doi presa a vorbit inca din 2017. Dupa doar trei ani in MAE, aceasta tanara ambitioasa devine ceea ce putini diplomati de cariera reusesc sa ajunga dupa 20 sau 30 de ani in MAE.

Vin in fine o multime de consuli si functionari care au suprasaturat schemele de personal din misiunile diplomatice cu oameni complet incompetenti, dar parasutati pe criterii fie transparent politice, fie oculte, si despre care nu se stie aproape nimic. Aflam de existenta lor cu totul intamplator, dar resimtim efectele coruptiei din MAE cand trebuie sa asteptam ore in sir la cozile care se misca foarte incet sau cand nu reusim sa votam pentru ca ni se inchid usile in nas.

2) In ce priveste cadrul legislativ si administrativ al alegerilor: dupa dezastrul din 2014, multi sefi de misiuni diplomatice au transmis – degeaba! – in Centrala MAE analize si comunicari prin care au semnalat problemele uriase cu care se confrunta sistemul de vot pentru romanii din afara tarii si necesitarea reformarii lui. Implementat cu cativa ani in urma, sistemul catastrofal gandit al votului prin corespondenta a fost suprimat si el. Despre votul electronic nici nu poate fi vorba, sub pretextul stupid ca nu se poate asigura securitatea procesului de votare online.

Exista de asemenea si reaua vointa manifesta a legiuitorului (guvernul sau BEC in acest caz), care a refuzat cu incapatanare sa prelungeasca orarul votarii, in conditiile in care o asemenea decizie ar fi mers in sensul largirii aplicarii unui drept fundamental si nicidecum, asa cum s-a petrecut in fapt si acum si in 2014, in sensul restrangerii acestui drept si al incalcarii literei si spiritului Constitutiei. Sa ne reamintim ca nu a existat niciun impediment in modificarea legislatiei electorale astfel incat inutilul referendum pentru familie sa se desfasoare timp de doua zile, si in Romania si in diaspora, in conditiile in care cabinele de vot au fost in permanenta goale.

Romania dispune de inteligenta digitala capabila sa realizeze nu doar un program de gestionare a votului electronic sau prin corespondenta, ci si sa implementeze solutii simple si functionale in sectiile de vot. Dar nu a existat nicio clipa vointa de a face asta.

De asemenea, faptul ca nu se foloseste un registru unic electoral in care oamenii sa se poata inscrie cu cel putin 3 luni inaintea desfasurarii scrutinului produce o impredictibilate majora privind prezenta la urne. Insa oricat de mare ar fi aceasta impredictibilate, atunci cand pe teritoriul Romaniei se organizeaza o sectie de votare la cca 1.000 de alegatori, iar in Europa o sectie ajunge sa acopere intre 12 si 15.000 de alegatori, efectul e garantat.

Mai exista un ultim aspect, specific intregii administratii romanesti: si reglementarile procesului de vot pleaca de la premisa ca atat alegatorii, cat si membrii biroului sectiei de votare sunt niste hoti, care trebuie sa-si dovedeasca in permanenta nevinovatia. De unde o birocratie ostila si unora si altora, care ingreuneaza enorm procesul de vot.

Ramane o certitudine majora dupa acest nou dezastru si dupa aceasta imensa batjocura: niciuna dintre autoritatile statului roman nu a facut nimic timp de cinci ani pentru a imbunatati procesul electoral in diaspora. Dispretul puterii guvernamentale si parlamentare de la Bucuresti fata de milioanele de romani din afara tarii este o realitate, tradusa in reprimarea unui drept fundamental si in umilirea in vazul intregii lumi a zeci de mii de oameni alungati din tara si haituiti prin lume. Scorul de 2,5% obtinut de PSD in diaspora – asigurat probabil de functionarii diplomatici si consulari si familiile lor – da masura intreaga a reciprocitatii acestui sentiment de dispret.

Un ultim cuvant despre Presedintele Iohannis: a fost de doua ori, fara sa faca aproape nimic, beneficiarul acestei loterii electorale. A capitalizat si in 2014, si in 2019 ura profunda care leaga PSD de diaspora. Nici in 2014, nici in 2019, oamenii nu au votat pentru el, ci impotriva PSD. Dar nu este deloc sigur ca aceasta loterie va functiona si a treia oara, mai ales daca nu va avea in fata, data viitoare, pe cineva de la PSD.

Au fost la aceste alegeri ambasadori exceptionali, in Spania, in Franta, in Italia si in Germania, care au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a permite tuturor celor care doreau sa voteze sa o faca, macar in sectiile pe care le-au coordonat ei insisi. Are prin urmare tot interesul (nu si timpul) sa-si clarifice relatia cu ceilalti ambasadori numiti de el in Europa si sa militeze pentru imbunatatirea legislatiei electorale chiar pentru prezidentialele de la sfarsitul acestui an.

In tot acest peisaj, intelegem de ce scuzele lui Teodor Melescanu sunt ipocrite si inacceptabile. E urgenta si e vitala pentru onoarea Romaniei, pentru onorarea diplomatilor care apara Romania si pentru demnitatea tuturor cetatenilor romani din tara si din lume, ca acest personaj sinistru sa plece din fruntea Diplomatiei romanesti. Si abia dupa plecarea lui si a lui George Ciamba sa inceapa o ancheta privind adevaratii vinovati pentru noua batjocorire a romanilor din diaspora.

Ciprian Mihali a predat timp de 20 de ani filosofia la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca. A fost vreme de patru ani ambasador al Romaniei in Senegal. Din 2016 lucreaza la Bruxelles pentru Agentia universitara a Francofoniei.

E trist, foarte trist că un astfel de om precum ”domnu’ Dragnea” a putut conduce – pentru atâta vreme – cel mai mare partid din România. Un penal, vopsit roșu, a dus la dezastrul în care a ajuns acum PSD, iar cei care l-au susținut acolo, la vârful partidului, merită să dispară și ei din politică. În același timp, este rușinos că activiștii de la baza Partidului Social Democrat au putut accepta ca o clică ce nu face deloc cinste social-democrației să conducă partidul o perioadă așa de lungă. Așa de mare să fi fost teama? Chiar credeau toți că Daddy e noul Ceaușescu? Fie că au crezut, fie că nu au crezut, cu toții au tăcut! Unii, complice, alții pur și simplu din neștiință, ”vrăjiți” de nesfârșitele ode și osanale de pe la televiziunile controlate de partid și plătite cu bani grei de către noi toți.

Știm cât se poate de bine că Dragnea nu a fost singur. Clica din jurul lui – politicieni importați de partid de prin alte părți (PRM sau PD) – au pus stăpânire pe toate forurile de conducere, i-au controlat pe cei cu putere de decizie promițând și acordând funcții și bani, crezând că partidul e, vorba unui alt pesedist celebru: pe persoană fizică.

Rezultatul? Acest partid a ajuns doar o umbră a social-democraților care, în 2016, câștigau alegerile legislative. Ce poate fi, oare, mai umilitor decât să ai la tine în țară, la Sibiu, toți reprezentanții social-democraților europeni adunați în ședință iar tu – gazdă – să nu fii nici măcar invitat să participi? Umilitor.

Astăzi s-a terminat, iar ”domnu’ Dragnea” pleacă la închisoare, ieșind – după cum chiar el spunea cu ceva vreme în urmă, ”ca prostul din politică”. Se duce acolo unde se simte cel mai bine, alături de clanurile interlope atât de dragi lui și unde, probabil, va mai fi chemat, din când în când la baie. Exact cum tot cerea câte unui ziarist mai curajos.

Eu unul nu sunt deloc fericit. Nu mă bucur. Și asta pentru că nu pot accepta că acești doi ani cu Daddy la putere au putut exista într-o țară unde sute de oameni și-au dat viața în 1989 pentru a fi liberi. Un mic dictator de Teleorman care se credea jupânul țării nu avea ce să caute la vârful celui mai mare partid!

Ăsta trebuie să fie, totodată, un avertisment pentru pesediști, iar curățenia pe care sunt nevoiți să o facă acum să nu cumva să o transforme într-un prilej de a-l înlocui pe dracu’ cu tac’su.

Cu siguranță că 26 mai 2019 este o zi istorică pentru România. Un adevărat tsunami electoral a luat pe sus țara, zgâlțâind din temelii eșafodajul vechilor partide și al celor care de zeci de ani fac – trecând de la un partid la altul – politica în această țară.

Și nu e vorba doar de prezența la vot; mare, foarte mare. Mult peste cea de la parlamentarele din 2016. Este mai degrabă vorba despre cine sunt cei care votează. Pentru prima oară în viață văd prezență în județul Timiș mai mare decât cea din Teleorman, în condițiile în care – se știe prea bine – Timișul a avut întotdeauna prezență scăzută la orice vot. Nu și acum!

Prezența mare la nivelul țării combinată cu un vot masiv al dat din zonele mai europenizate ale României transformă în realitate cea mai mare frică a cleptocrației de partid: apariția unui număr impresionant de oameni care s-au decis să joace activ. Și în fața acestui fenomen toată rețeaua de mită, toată propaganda, toate minciunile se transformă în tsunami.

Din nou – la fel ca în 2014 – același Meleșcanu a ținut mii de oameni pe străzi, în fața secțiilor de votare din diaspora, refuzând totodată prelungirea programului de votare. Asta nu poate rămâne nepedepsit!

Și am mai văzut ceva: un PSD la cel mai mic scor din istoria lui ca partid. Minciuna are picioare scurte.