Acesta este un articol pe care l-am scris in urma cu doi ani, dar nu l-am publicat niciodata. Chiar daca eu ma refer la Hunedoara, orasul meu natal, fiecare poate folosi numele orasului sau si readapta povestea asa cum a trait-o ea sau el. Deci, sa incep …

„Hiroshima mon amour” este un film vechi, frecvent prezentat in almanahurile „Cinema” de pe vremuri, ale lui maica-mea. Titlul mi-a ramas, cumva, in memorie si iata dupa zeci de ani a aparut si ocazia sa-l folosesc pentru ca astazi vreau sa scriu despre Hunedoara, locul unde m-am nascut si am crescut pana am plecat la armata, la facultate, si apoi in lume.

Interesant, mintea mea a format o imagine idilizata a locului, o nostalgie dupa ceva ce nu mai exista (un proces psihologic bine cunoscut, vezi cunoscuta vorba a batranilor – „Ehei, lucrururile erau mult mai grozave pe vremea mea”). De fiecare data, abia astept sa vizitez Hunedoara si dupa ce ajung acolo numar zilele ramase pana plec inapoi. Iubirea dureaza cam o jumatate de zi de la sosire pana ma cufund in realitate, adica ma mananca tantarii, ma feresc de cainii fara stapan, ma injura vre-o doi pe strada sau in trafic (pe mine sau pe sotie sau pe amandoi) si eventual scap ca prin urechile acului de la a fi calcat pe trecerea de pietoni.     

Realitatea este ca Hunedoara in care am crescut in anii 70 – 80 nu mai exista. Orasul copilariei mele se baza pe trei stalpi: Combinatul siderurgic, Castelul lui Ioan de Hunedoara si echipa de fotbal Corvinul. Hunedorenii get-beget aveau un fel unic locului de a vorbi, mai ales in cum spuneau numele orasului, ceva de genul „Iniedora”. In nici un caz nu era folosit cotidianul „noa”, pe care acum lumea il foloseste cu atata ravna. Dintre cei trei stalpi a ramas unul: Castelul. Echipa de fotbal s-a dus pe apa sambetei, iar Combinatul mai exista intr-un colt, desi dusa este atmosfera de siderurgisti pe care o respira orasul. Sunt convins ca povestea Hunedoarei nu este unica.                                              

Combinatul siderurgic (CSH) a fost coloana vertebrala a orasului. Totul se invartea in jurul sau. Cand eram mic de tot, am intalnit batrani nascuti pe vremea Imperiului si care lucrasera intreaga lor viata la Werk, asa cum ii spuneau combinatului. Combinatul ajunsese un mod de viata, calea prin care puteai sa te ridici dincolo de conditia in care te nascusesi. Taica-meu a fost inginer si a prins perioada de varf a CSH-ului, de la mijlocul anilor 50 (cand a terminat Politehnica din Bucuresti) si pana la mijlocul anilor 80 (cand a iesit la pensie). Dintre angajatii sai la sectia de furnale, cred ca s-a atasat si a schimbat viata mai ales la doi dintre ei. Primul, cam de aceeasi varsta cu el, a inceput ca ucenic cu cateva clase primare. Taica-meu l-a sfatuit si ajutat sa-si termine gimnaziul, apoi liceul la seral, apoi scoala de maistrii, … mai apoi l-a ajutat sa-si aleaga masina si tot asa cam cu ce a aparut de-alungul vietii. Al doilea a fost un baiat mult mai tanar. Venea dintr-un sat de padureni de pe dealurile din jurul orasului, iar tatal sau l-a rugat pe al meu sa aiba grija de baiat. Pe masura ce l-am cunoscut mai bine, toti din familie ne-am atasat de el: nu doar ca ne tundea, dar era simpatic si optimist, si avea un fel hazliu de a vorbi pe nas. Si el a terminat liceul, scoala de maistrii, s-a casatorit, s-a mutat la bloc si a continuat sa fie acelasi om simpatic si optimist. Pentru cei doi – dar si pentru mii si mii ca ei veniti de la sat sau din zonele sarace ale tarii – Combinatul siderurgic nu a fost doar un loc de munca, ci calea spre o viata mai buna la oras, oportunitatea sa-si termine scoala si sansa sa-si depaseasca conditia in care s-au nascut. Combinatul a sincronizat vietile hunedorenilor si le-a dat mandria ca sunt utili in viata. Dupa peste douazeci de ani de viata in America pot spune ca visul hunedorean a fost cat se poate de asemanator visului american. Insa odata cu combinatul, s-a dus sufletul si mandria orasului.  

Echipa de fotbal Corvinul a fost al doilea stalp al orasului. Nu atat ca dadea o paine de mancat, cat mai ales era un motiv de mandrie si bucurie. Corvinul a fost poarta hunedorenilor spre legenda. Probabil si acum oamenii inca discuta de meciul din 1982 cu Sarajevo din Cupa UEFA, de victoria cu 3-1 in 1986 impotriva Stelei care tocmai castigase Cupa Campionilor, de Michael Klein – capitanul de legenda al Corvinului, de cangurul Romulus Gabor, de Rednic, Andone, Mateut, Dumitrache si restul fotbalistilor si bineinteles de Lucescu. Cand ma gandesc, parca Corvinul lui Lucescu juca mai frumos de cat Barcelona lui Pep. De aceea, nici acum nu mi-e clar cum a putut dispare Corvinul asa repede, fara nici o zvarcolire. Pur si simplu s-a dus. Putin probabil sa reapara pentru ca numele si palmaresul apartin nu stiu cui, care vrea sa faca nu stiu ce si asa mai departe. Binecunoscuta explicatie post-89 pentru esec. Iar odata cu echipa, s-a dus si legenda.

A mai ramas totusi Castelul. Iar Castelul de acum este mai frumos de cat era pe vremea copilariei mele. Pe de-o parte s-au deschis vizitatorilor portiuni care fusesera intotdeauna inchise, apoi s-au facut eforturi mari cu reparatul cladirii. Exista un proiect aprobat de a amenaja un parc in jurul sau, cu alei si zone de unde poti sa privesti. Ba mai mult, pentru ca altceva nu prea a mai ramas din oras, Castelul a devenit aproape un loc sfant, un loc de mini-pelerinaj pentru orice hunedorean: oamenii merg la Castel cand se casatoresc, de aniversari, de sarbatori. Singurul pericol este raspindirea kitsch-ului, adica aparitia a tot felul de povesti, evenimente, personaje fara legatura cu istoria Castelului. Dar sa nu fiu rautacios, soldatii romani din fata Coliseului din Roma au capul de la maturi de plastic pe post de panaj la coif.               

Ca toate orasele muncitoresti din Romania, nici Hunedoara nu a reusit sa-si creeze o viata culturala cat de cat, nici macar atunci cand a fost la apogeu. Nu a existat teatru, nu a existat opera sau orchestra simfonica, in general preocuparea pentru cultura a fost minima. Orasul era un capat de drum (cultural), cum s-a exprimat odata la ora profesoara noastra de filosofie din liceu. Unul din colegii mei, care urma sa emigreze in SUA, i-a spus ceva de genul sa-l lase in pace ca el oricum pleaca si nu-l mai intereseaza ce ne preda ea. A fost picatura care i-a destupat frustrarile acumulate de multa vreme. A inceput sa planga la catedra si ne-a spus ca ea venise in oras cu repartizare dupa facultate in speranta ca va sta putin dupa care se va intoarce la Bucuresti. Insa ghinionul facuse sa ramana impotmolita in fundatura numita Hunedoara. Am fost foarte impresionat s-o vad plangand, desi mie, nascut si crescut in oras, Hunedoara nu mi se parea – atunci – chiar asa o fundatura. Ei, dupa ce am mers la facultate in Timisoara si prin lume, parca … 

Orasul de-acum este intrat in amortire, parca si-a acceptat soarta. Multi dintre cunoscutii mei din copilarie lucreaza in strainatate, altii mai aduc cate o masina la mana a doua din vest. Mare parte din Combinat a fost ras de pe fata pamantului, undeva pe suprafata neteda de-acum statea furnalul unde a lucrat taica-meu. In loc a aparut expresia economiei moderne, post-89, adica o fabrica de cablaje de masina si alte maruntisuri. Exista si o mini-paturice de baroni locali pentru ca daca este putin de afacerit cu bugetul local si baronii sunt putini si firavi. Insa cel mai tare ma surprinde sa vad vara curtile scolilor goale, acolo unde pe vremuri, se juca fotbal de dimineata pana seara. Nu-i de mirare ca copiii orasului sunt fie prea pufosi sau prea slabi – dar prea putini asa cum trebuie.   

Cu socialismul dus, orasul se intoarce incet, incet probabil la marimea lui naturala, undeva in jur de 10000-20000 de locuitori. Teoria spune ca orasele isi pot reveni doar prin trei scenarii: crearea de oportunitati economice noi, identificarea de oportunitati care au existat dar au fost nefolosite anterior si folosirea de metode noi de negociere. Primele doua situatii mi se pare de nerealizat in Hunedoara pentru ca populatia orasului nu are pregatire profesionala grozava si nici nu exista scolile si profesorii cu care ea sa se faca in viitor. Fata de orase ca Cluj, Sibiu, Timisoara, Arad – Hunedoara este profund neatractiva. Singura solutie ramane folosirea de metode noi de negociere, care ar inseamna ca un Boc hunedorean sa trimita discretionar orasului fonduri de la bugetul national, cam ce a facut prim-ministrul Boc pentru Cluj. Dar sansa producerii unui Boc hunedorean este cam cat …, iar Hunedoara nu este Cluj. Deci pe scurt, este nevoie de un miracol mare, mare de tot. Mai bine am juca cu totii la loterie.

Chiar si asa, eu continui sa tin la orasul in care m-am nascut si crescut, cam la fel cum iti iubesti neconditionat parintele, chiar daca a ajuns stirb, chel si plin de bube.

Totusi, nu inseamna ca Hunedoara nu poate redeveni in viitor un orasel micut, sarmant, asa cum a fost la inceputul anilor 1900. Cand este senin, privelistea din oras este magnifica pentru ca se vad in departare crestele muntilor Retezat. Iar, imprejurimile – cu dealuri, paduri si lacul Cincis – sunt parca aduse din Rai.

Deseori m-am intrebat daca se poate face ceva realist sa dai vlaga orasului si sa-l insanatosezi un pic. Nu cred – in afara de situatia in care esti Stalin si ai tara intreaga la dispozitia ta. De aceea cred ca noi, hunedorenii, ar trebui sa ne oprim din a visa cai verzi pe pereti si sa incepem sa ne gandim responsabil la cum sa transformi un oras mare si urat intr-unul mult mai mititel dar mai dragut si mai placut de trait.

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: un weekend placut si ne auzim saptamana viitoare.