Am discutat cu mama candva prin aprilie despre experienta epidemiei. Nu atat despre masurile concrete care s-au luat, cat au fost ele de bune sau de rele, dar mai ales despre filosofia care a stat la baza lor. Despre ce au crezut conducatorii ca este nimerit sa le ceara oamenilor sa faca pentru a trece prin criza. Pe de-o parte. Si despre cum au reusit (si reusesc) oamenii sa treaca prin ea. Pe de-alta parte.

Am ajuns la urmatoarea idee ca o concluzie generala: Totul mi se pare ca se aseamana mult cu modul in care eu am inteles sa trec prin perioada dificila din facultate – extrem de multe privatiuni, strans din dinti si masele, multe activitati impuse si fara nici un Dumnezeu, plictiseala din abundenta, lipsa de motivatie. Am trecut prin toate astea ca student ca sa-mi dau seama in final ca am ajuns cam tot acolo unde au ajuns si cei care au luat lucrurile un pic mai – come si dice? – asa mai lejer, mai respirabil, mai normal, fara sa scrasneasca atat din dinti. Este una din vorbele pe care un vechi amic de facultate mi-o repeta mereu: “vezi, Elek, tu ai invatat ca un descreierat, dar tot acolo suntem acum amandoi.”

Perioada comunista ne-a bagat tuturor in cap ideea ca lucrurile trebuie facute intr-un singur fel. Si anume in felul dur. Cel nemilos si neomenos. Ca pentru a ajunge undeva trebuie neaparat sa rabzi de foame, frig, plictiseala, si sa trudesti pana ti se termina orice dram de entuziasm facand lucruri repetitive si fara nici o finalitate. … Ca cheia succesului este numai in stransul cat mai tare din dinti. Trebuie sa respectam reguli si protocoale unice si de necontestat, caci altfel nu se poate.

Eu gasisem chiar si un model pentru toata filosofia asta: alergatorul ceh Emil Zatopek, cel care a castigat tripla 5000m, 10000m, si maratonul la nu stiu care Olimpiada. Motto-ul lui Zatopek a fost: „ma va bate acela care se antreneaza mai mult ca mine”. Pentru ca am fost fascinat de el, motto-ul meu a devenit: „ma va intrece acela care strange mai tare din dinti ca mine.”

Si am strans din dinti in facultate pana am ramas fara molari.

… Am tras de filosofia asta pana – prin sa fi fost 1994?, cand am mers pentru prima data in Suedia cu o bursa de cercetare. Am vazut atunci ca intr-o lume libera nu exista corelatie intre a fi productiv / eficient si stransul din dinti. Dimpotriva. Stransul din dinti te face neproductiv, necreativ, si plictisitor. Te face sa fii o persoana neinteresanta si care nu are nimic de adus la masa comuna. Mai rau, te face cam in doua, trei saptamani sa-ti pierzi motivatia si increderea in tine insuti.  

Am inceput tot atunci sa-mi pun problema eficientei, a productivitatii mele. Si am inceput sa fiu fascinat de creativitate …

I-am zis mamei mele ca nu prea vad nici o diferenta intre ce au cerut guvernantii din Romania oamenilor sa faca si ce le-ar fi cerut probabil Ceausescu. N-am de unde sa stiu asta, speculez desigur, dar ma gandesc ca Ceausescu ar fi facut acelasi lucru: stat in casa, amenzi, militie, ungurii care stau la panda sa fure tara, militari si servicii in spitale … Si ce ar fi facut lumea? Pai cam acelasi lucru ca si acum: ar fi strans fatalist din dinti lamentandu-se la nesansa …. in loc sa incerce sa fie creativa.

Noi am trecut la New York printr-o epidemie de vreo suta de ori mai rea decat cea din tara. La propriu. Totusi, nu am fost nici in carantina, nici blocati in casa, nici amendati de politie. Ni s-a recomandat sa iesim zilnic din case ca sa nu intram in “cabin fever”, adica acea stare de nervozitate pe care o ai de la prea mult stat in casa. New York este acum intr-o stare mult mai buna decat alte state. Nu au mai fost decese in county-ul meu de vreo cateva zile, iar numarul infectarilor scade in fiecare zi. Este totusi o performanta dupa ce am fost intr-o situatie similara cu a Italiei sau a Spaniei.     

Ce mi-a crescut un pic moralul au fost incurajarile permanente care au venit pe diverse cai, inclusiv preocuparea liderilor locali de a introduce masuri tolerabile pentru populatie. A fost rapid clar ca masurile draconice vor putea fi pastrate doar pe perioade scurte de timp.

Am facut in timp chiar o lista cu lucrurile pe care lumea le-a inventat de cand a inceput criza. Ca substitut la stransul nesfarsit din dinti.

Deci, sa incep: predatul cvazi-generalizat prin zoom, webcast-uri peste webcast-uri pe te miri ce teme, sirul de masini pentru urarile de ziua nasterii, spectacole online peste spectacole, mesajele de felicitare postate pe lawn-ul caselor, steagurile la case cu mesaje de multumire la medici, soferi, postasi etc., masinile automate pentru food delivery – de exemplu, cele care deliver pizza in Ann Arbor, Michigan, cartile gratis date de edituri, manualele gratis, cercurile gratis prin zoom organizate de librariile locale (yoga, cluburi de citit), crosurile virtuale – eu ma gandeam daca sa ma inscriu la crosul de 133 de mile (distanta din Manhattan pana in Montauk, punctul cel mai estic al Long Island). etc. etc. … si nu in ultimul rand, pentru ca am vazut atatea lamentari ca nu exista serbari scolare … parada cu coloana de masini a celor care termina liceul, asa cum se face la noi la nunta. 

Asa ca am trecut cu totii si trecem in continuare printr-o situatie nefericita. Nu zic ca nu ar fi fost. Dar sunt surprins sa vad ca dupa treizeci de ani continua aceeasi filosofie pe ambele parti: privatiuni cat cuprinde impuse prin amenzi, politie, armata si servicii – si pe partea cealalta, strans (din belsug) din dinti.

Sa speram cu lucrurile vor sta altfel in curand, sau spus pe romaneste ca va apare vaccinul cat mai repede, caci pana atunci nu cred ca iesim din toata nenorocirea asta.

Dragii mei frati ardeleni care ca si mine sarbatoriti astazi Pastele: Va doresc un Paste fericit, linistit si sanatos! Florii fericite, celor care vor sarbatori Pastele duminica viitoare. Stay safe all of you.

Eu voi sarbatori de data asta Pastele mai ales in inima si in sufletul meu. Poate am sa ma uit la slujba de la televizor, poate nu. Vom fi acasa toata familia, impreuna. Voi vorbi la telefon cu mama mea. Am sa ma gandesc la toti cei care conteaza in viata noastra.

Dar mai ales am sa ma gandesc la tatal meu. Si la satul sau natal de langa Hunedoara, Rakozsd, Racastie. Pentru ca obiceiul nostru in fiecare an era sa mergem la slujba de Pasti de la biserica reformata din sat.

Fiecare familie din sat isi are banca lor in biserica. Cine mai stie de cate generatii. Toti din familia Balazsi stau in prima banca. In spatele lor vine familia Budai. Noi, Doboli, suntem in ultima banca. Poate pentru ca nu eram chiar asa de vaza in sat. Dimpotriva. Cine mai stie? Dar momentele in care m-am simtit cel mai mandru in viata mea au fost cele cand am stat la un loc cu ceilalti Doboli sau Doboly in banca familiei noastre. A Dobolestilor. Akos, Daniel, Tibor, Robert, doi Elek, si inca cativa la care nu le mai tin minte numele. Pe unii nu-i stiam de cat din vedere. Dar momentele in care le-am strans mana inainte sa ma asez in banca m-au facut – intotdeauna – sa ma simt parte dintr-un lant lung si continuu de Doboli, lant in care unii din ei se nascusera si crescusera pe vremea Imperiului. Acel lant continua acum si in America prin Michael si Alexander, baietii mei nascuti in New York.

De aceea, Husvet – Pastele este pentru mine despre continuitate, familie, si liniste. Despre cine sunt si cine vreau ca copiii mei sa fie. Despre – “sangele apa nu se face”. Despre momentul acela in care ne adunam imediat dupa slujba, afara in cerc la usa bisericii, ca preotul sa ne spuna fiecaruia in parte cateva cuvinte la plecare, iar noi sa ne uram reciproc “Aldott es Bekes Husvetot.” Urma apoi masa de pranz, cu nelipsitul drob de miel, si o dupa-masa linistita. Fara larma, fara circ. Doar noi intre noi, cei din familia noastra. Nu tin minte chefuri, petreceri, muzica, sau indopat cu mancare si bautura.

Lunea ne vizitam intotdeauna neamurile din Rakozsd, Racastie. La udat: “Kiskertemben jartam, egy kis rozsat lattam, el akart hervadni, szabad-e locsolni?” Cativa stropi de parfurm pe baticul doamnelor, caci toate purtau batic in acele vremuri. Si bineinteles rasplata: oua colorate, prajituri sa te lingi pe degete, dar mai ales cativa banuti, daca nu chiar bancnotele rosii de zece lei. Favorita mea intre neamuri a fost Zsuzsi, matusa lui tata, sora bunicului meu. Nu doar ca era extrem de nice, primitoare si bine dispusa, dar pentru ca familia ei era una cu avere, bancnotele de la ea erau din acelea cu Tudor Vladimirescu, daca nu chiar cu Cuza. Zsuzsi nu a avut nepoti, asa ca pe undeva m-am simtit (cand eram copil) si continuatorul ei, al intregii noastre familii.

In vremuri normale consideram toate aceste lucruri ca fiind date. „Chestii” obisnuite. Ele exista chiar daca nu facem mare lucru ca sa le perpetuam. Pentru multi nu este mare scofala sa mergem la biserica, sau sa ne intalnim cu restul familiei. Sau sa petrecem o duminica linistita impreuna. Sau sa ne vedem rudele mai in varsta si pe cele mult mai tinere ca noi, ca sa simtim ca suntem parte din acel lant continuu de generatii care exista in Ardeal cine stie de cate sute de ani si care va continua cat exista Pamantul nostru in univers.

Poate epidemia asta va pune un pic lucrurile in perspectiva aratandu-ne fiecaruia cat este de necesar si de important ca sa fim impreuna de Pasti cu altii care sunt ca noi. Caci dincolo de orice, poate cel mai important in viata este cine ne-am nascut si cine suntem.  Despre – “sangele apa nu se face”, orice-ar fi.

Aldott Husveti Unnepeket Kivanok, Kedves Erdelyi Testvereim! Florii fericite, dragii mei frati ardeleni!     

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: Sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.

Ma gandeam recent intr-o seara ca in momentele nemaiintalnite intalnesti intotdeauna very nice people. Si desigur, unii not so nice.

La greu fiecare reactioneaza intr-un fel unic. Foarte personal. Unii canta. Altii se roaga. Unii ignora, prefacand-se ca nu se intampla nimic. Altii se cearta. Unii devin ironici. Multi braveaza. Altii dau “lectii” norodului – vezi abundenta de clarvazatori de care Romania nu a dus niciodata lipsa. … Si altii dau lectii, inclusiv eu. Caci acum trei saptamani am inceput sa oferim lectii de programare pentru elevii din clasele VIII – X. Prin zoom. In fiecare zi. Si gratis. Dar asta am sa povestesc mai incolo.

In momentele nemaiintalnite, eu ii ignor in general pe toti, caci vreau sa ma concentrez doar pe cei care sunt nice. Sunt oameni pe care vreau sa-i observ cat mai bine ca sa invat cat mai multe de la ei. As vrea categoric sa pastrez legatura cu ei si dupa ce se termina momentele nemaiintalnite.

Ce inseamna pentru mine very nice people? Pai, a lot of things. De exemplu, sa intrebe cum iti merge. Sau sa spuna cuiva o vorba buna. Sau sa evite sa se rasteasca la cineva, desi toti nervii corpului le-o cer sa o faca. Sa se abtina de la trimisul a inca unei postari cu nu stiu ce aiureala despre epidemie, postare care vine din nu stiu care fundatura a lumii. Bineinteles, sa dea o mana de ajutor cuiva. Sa se abtina de la critici. Sau de la a-i arata cu degetul pe altii. Si multe alte simplitati la fel cu astea.

I am not a nice person by construction, si poate de aceea sunt inspirat de cei nice pe care-i intalnesc. De exemplu, unul din profesorii baiatului meu cel mare, Mikey, a petrecut ieri doua ore discutand cu noi si cu el despre scoala. Mikey, ca toti adolescentii dealtfel, trece iarasi printr-un moment in care vreau sa-si schimbe liceul. Problema lui fundamentala este ca se plictiseste teribil cu materiile lui, si vrea sa fie lasat in pace ca sa studieze ce vrea el.

Il inteleg perfect. Regula liceului nostru din Hunedoara era ca dupa ce te calificai la faza nationala la olimpiade, te lasau in pace sa te pregatesti pentru ea. Imi aduc aminte ca eu am intins coarda in clasa a-XII-a, in sensul ca am avut o singura nota la limba romana in tot trimestrul doi, si nici una la limba engleza. Pur si simplu am stat acasa si am facut doar matematica. Si pentru asta nu am ramas corigent in acel trimestru. Singurul lucru cu care am ramas este un mini-cosmar, in care liceul se termina iar eu sunt fara note …  Insa nici un liceu din SUA nu face astfel de aranjamente.

Si in acest context in care Mikey ne tortureaza permanent, unul din profesorii lui a petrecut cu noi doua ore, ca sa vedem cum sa-l ajutam ca sa-si reduca frustrarea. Tot dansul mi-a spus odata ca nu iese la pensie pana cand nu-l vede pe Mikey absolvit. O face pentru ca asa simte ca trebuie sa faca. Ca it is the right thing for him to do. Nu e responsabilitatea lui, si nu i-o cere nimeni. Necazul insa cu cei tineri, inclusiv baiatul meu, este ca sunt prea tineri ca sa inteleaga astfel de gesturi …

Dar grija acestui profesor fata de Mikey m-a inspirat mai ales pe mine. Chiar i-am zis lui Simona: “what a nice person! What a nice family!”, caci o cunoastem si pe doamna.

Am observat ca intre timp s-a schimbat tonul postarilor FB care-mi vin din tara. S-a schimbat in bine. Dupa valul initial de baliverne culese din stanga si din dreapta despre epidemie, dupa avalansa de selfie-uri si de cantece de la balcon, dupa valul de aratat cu degetul la diaspora si rromi, iata ca lumea a inceput sa puna umarul. Si se cunoaste. Se aduna bani. Se duc alimente batranilor si celor bolnavi. Se cumpara materiale de protectie. Chiar aparate medicale scumpe. Societatea incepe sa se inchege incet, incet pentru ca intelege ca doar ea in intregimea ei poate gasi acum solutia. Mi se pare ca societatea in ansamblul ei incepe sa fie un pic mai nice.

Pe cand eram soldat la Bucuresti, am avut intr-o seara o mica revelatie. S-a intamplat in timpul careului de seara, dupa ce comandantul unitatii, un smintit cazon, ne-a bestelit fara mila pentru un fleac. Ne-a bestelit pentru a mia oara fara motiv. Dar in acel moment tensionat mi-am dat seama ca toate ragetele sale insemnau ceva doar pentru ca noi, soldatii, acceptam ca ele sa insemne ceva. Altfel, daca l-am fi ignorat, omu’ n-ar fi decat un biet batran, cu multe probleme de sanatate, dandu-se intr-un spectacol dezgustator in fata a catorva sute de tineri. Daca ar fi fost imbracat in salopeta si nu in uniforma de colonel, lumea l-ar fi luat cu suturi in fund. Pana la urma autoritatea lui venea doar din faptul ca noi, in totalitatea noastra, eram dispusi sa i-o dam.

Situatia mi se pare la fel si acum. Solutia la epidemie nu o are nici Presedintele. Nici Parlamentul, nici partidele. Nici macar medicii. Solutia va veni doar de la intreaga societate in ansamblul ei. Cu mic, cu mare. Cu catel si cu purcel. Si societatea a inceput sa inteleaga asta, sa se inchege, si sa puna umarul.

O vorba inteleapta spune ca omul sfinteste locul. De aceea leadership-ul local este critic in aceste zile. Sau cum zice un alt proverb (pe care eu l-am adaptat putin): pestele de la cap ramane nealterat.

Am sa dau un exemplu. Scoala lui Sandy, baiatul meu cel mic, a fost inchisa pana acum o singura zi. Doar una. Pana si-au pus la punct predarea prin sistemul de video-conferinta zoom. O zi. Iaca au trecut patru saptamani de atunci, iar lucrurile merg snur cu orele. Isi tin clasele ca in orar, profesorul preda, ei raspund la intrebari. Isi fac temele. Dau extemporale si teste.

La cinci mile distanta de noi, nici o scoala din acea zona nu face ore prin video-conferinta pentru ca 1) … 2) … Iar lumea plateste taxe locale de la cincisprezece mii de dolari pe an pe an in sus, iar banii merg 90% in salariile profesorilor. Elevii fac self-study, iar la varsta lor self-study este practic echivalent cu nimic.

In acelasi timp, la o alta scoala din NYC, intr-o zona extrem de saraca, scoala si-a dat tabletele si laptop-urile elevilor care nu au, ca ei sa poata invata acasa prin video-conferinta zoom. Cunostinta noastra, care este profesor de arte acolo, a pregatit pentru fiecare elev pachetele cu pensule, culori etc., astfel incat elevii sa poata continua pictatul prin zoom. Alternativa ar fi fost sa spuna ca arta nu se poate preda prin video-conferinta.

I am not a nice person myself. Nu sunt deloc mandru de asta, si incerc din toate puterile mele sa invat sa fiu altfel. Poate si de asta, am pornit acum [ mai ales ca destui elevi nu au ore predate organizat ] un set de mini-cursuri pe care le predam prin video-conferinta zoom. O ora si jumatate de predat in fiecare zi. I-am zis conceptului nostru C4, si l-am descris in detaliu in doua articole lungi publicate de 7zile.info.

Ce incercam noi sa facem cu C4 este sa democratizam accesul copiilor la cunostintele state-of-the-art. Cursul de programare in C a fost inceputul, caci am presupus ca destui nu au programat niciodata pana acum. Dar vreau sa mergem incet, incet spre problemele super hot din zilele noastre, Machine Learning si Artificial Intelligence. Poate ne va mai lua doua cursuri sa ajungem acolo. Dar vom ajunge. Am promis asta.

Pentru ca eu insumi vin dintr-un oras muncitoresc, am inteles ce inseamna sa nu ai acces la oportunitatile unui oras mare, Timisoara, Bucuresti, ca sa nu zic de Londra sau New York. Pe de-alta parte, distributia de talent si harnicie este aceeasi indiferent de loc. Aceeasi distributie este in satul din varf de munte ca la Hunedoara sau la Bucuresti sau la New York. Doar oportunitatile sunt mult diferite. Si exact in this itchy spot vreau ca C4 sa “scarpine” lumea.

Din pacate stam acum in tara in cvazi-anonimat cu efortul nostru. Articolul nostru din 7zile.info [ despre mini-cursul de C ] a fost citit de doar 75 de persoane. Intre timp ministrul invatamantului propune nu stiu ce curs prin video-conferinta – cu tralala, high five, motivational speaking … vlogeri celebrii etc. etc. OK – in contrast cu asta, noi predam mini-cursuri de programare with a lot of meat on them. We don’t take any prisoners. Invatam elevii ceva concret si util, nu motivational speaking cu vlogeri si celebritati locale. Inregistram totul si facem disponibile toate materialele. Totul este gratis. Costa nada. Putem duce pana la trei sute de persoane simultan. Dar stam in cvazi-anonimat pentru ca eu nu sunt “creator de opinie”, whatever that means in Romania.

Intotdeauna m-a fascinat fenomenul acesta de auto-izolare intelectuala din Romania. Exista de cand ma stiu. Tactica strutului. Toti creatorii de opinie din tara sunt de fapt niste feudali, care vor doar ascultaci care sa le aplaude clarviziunea. .. A lot of high five, motivational speaking, hai ca se poate, dar thank you but no, daca este vorba sa pui un pic osul.

Eu ma gandesc doar la cati copii ar putea beneficia de cursurile noastre, daca n-ar fi tembelismul si vanitatea adultilor. Mai ales ca ministra a “postulat” sa nu fie predata materie noua, ci doar “consolidate” cea invatata pana acum. Oricum anul scolar este terminat. Sa nu ne amagim ca se vor mai relua clasele anul acesta. … Dar nu-i bai. Noi mergem mai departe cu cursurile noastre. Paguba este a altora.

Eu cred ca epidemia asta scoate in evidenta multe tare ale societatilor noastre. Este ca atunci cand bagi nu stiu ce substanta in apa de la bazin ca sa se inroseasca atunci cand unul face treaba mica in el. … Vor fi comunitati care vor trece prin epidemie ca si cum ar fi fost o lunga vacanta de primavera. Si vor fi comunitati – mai ales cele sarace si needucate – care vor da de dracu’. Tragedia in toata situatia este ca nici naiba nu va vorbi de ele, caci pe cine intereseaza soarta lor?

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: Sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.

Continui astazi articolul meu prededent prezentandu-va jurnalul meu din ultimele sapte zile.

March 14 2020 8.35AM

Unul din avantajele mele de om ce sufera de general anxiety disorder este ca acum nu mi-e frica … sa-mi fie frica sau sa fiu panicat. Observ ca toata lumea se da de ceasul mortii sa clameze ca nu le este frica si ca nu panicheaza. Good for them, but …

There is nothing wrong ca sa ne fie frica. Si there is nothing wrong sa avem panica. Oricum, cand le avem nu le putem bloca. Frica nu are de-a face cu ratiunea. Cand ti-e frica, ti-e frica, si cand ai atac de panica il ai. Ambele vin si trec. Sunt reactii absolut umane, pe care evolutia le-a creat ca sa ne pazeasca de pericole. Fara ele eram probabil disparuti ca specie.

Asa ca – eu recunosc ca mi-e frica. Mi-e frica mai ales pentru mama, ca are aproape 80 de ani, si daca Doamne fereste se imbolnaveste – stiu ca este in segmentul de varsta cel mai expus. Si ca nu exista tratamente, iar spitalele din tara … mai bine sa n-ai de-a face cu ele: intri sanatos si te scot … . La fel, mi-e frica pentru soacrea mea, pentru ca este trecuta de 80 de ani, si traieste singura in Timisoara. Bineinteles, mi-e frica si pentru Simona – pentru ca acum aproape cinci ani a trecut printr-un tratament foarte serios pentru cancer. Este, Doamne ajuta, sanatoasa acum, dar nu suntem curiosi sa vedem ce noutati ar aduce virusul asta pentru sistemul ei imunitar. Mi-e frica si pentru Mikey si Sandy, caci nimeni nu stie nimic despre virusul asta si ce consecinte are el pe termen lung. Mi-e frica si pentru Sorin ca a fost bolnav recent si nu-i trebuie acum inca o belea pe cap. … Si categoric mi-e frica si pentru mine, ca nah mie mi-a fost intotdeauna frica. Vorba lui mama: ” tu, si fricile tale.”

Asa ca eu recunosc ca mi-e frica. Nu am avut atacuri de panica pe tema asta, dar daca as avea … stiu ca trec. Nu mi-e frica sa-mi fie frica sau sa fiu panicat. It’s OK, tot eu sunt si oricum nu am pretentia ca sunt nici viteaz si nici erou.

March 15 2020 6.39AM

Cred ca lucrurile cu gripa asta au devenit acum clare pentru mine. Coordonatoarea medicala de la Casa Alba ne-a spus ca faptul ca testul este negativ nu inseamna ca cineva nu are virusul. Asa ca tot ce poti face este sa stai, sa astepti, si sa te feresti … Inteleg ca corpul nostru nu are imunitate la el, deci daca il iei si scapi, il poti lua iarasi. … Solutia completa va veni doar in momentul in care va exista un vaccin, si asta va fi in cam intr-un an. Pana atunci: paza buna trece primejdia rea …

Suntem acum la universitate in vacanta de primavera. Numai bine sa ne pregatim de videoconferencing-ul tuturor cursurilor din partea a doua a semestrului. Au inceput sa curga trainigurile despre cum sa predam in noul mod. … Sunt atatea ca aproape n-am timp sa le urmaresc pe toate. Am mai vazut asta aici: cand se trece in modul urgency, iti vine totul in avalansa.

Dintr-un alt punct de vedere, sunt lucruri care-mi plac. Am mers ieri la gym, si erau doar patru oameni in ditamai sala. Masini mai putine pe drum. Studenti mai putini in campus, desi toate serviciile functioneaza. Nu s-a inchis nimic. Lume mai putina la Starbucks. Trebuie sa-i duc mai putin in stanga si in dreapta pe Mikey si pe Sandy, desi dansul lui Sandy continua. Asa ca fara aglomeratie, totul a inceput sa fie mult mai placut, mai ales ca se anunta vreme buna pentru saptamana viitoare.

Cu aglomeratia asta scazuta, ne-am zis aseara sa “serbam” inceputul “carantinei”. Mi-am tinut promisiunea fata de Mikey si Sandy si am mers cu totii la Luso, un restaurant portughez, unde deobicei este asa de aglomerat incat … nu mergem. Am asteptat putin si ieri, dar … Anyway, ce il face pe Luzo asa special este ca au vreo zece feluri de fripturi din care poti manca cat vrei la alegere: vin cu frigarui la masa ta si iti iei ce vrei. Acum suntem ready de carantina.

Mi-am propus ca in perioada lipsita de aglomeratie ce va urma sa merg la gym in fiecare zi, cel putin o ora si jumatate, sa citesc pana-mi sar capacele, sa ascult the Met Opera pana-mi sar capacele, sa vad cateva seriale pe Netflix (imi plac serialele pentru ca pot lucra si sa le urmaresc in background, mai arunc un ochi din cand in cand), sa scriu cartea de povesti in urmatoarele doua saptamani, sa ma plimb la mare (mai ales ca vine vreme frumoasa), … si am uitat, dar adaug ulterior, sa incep curatenia de primavara prin curte. Si sa-mi spal BMW-ul, sa-l fac sa arate ca nou.

Naiba stie – dar parca a inceput vacanta de vara inca de la mijlocul lui martie, desi am de predat in continuare.

March 15 2020 4.26PM

Ha, dintr-o postare FB de-acum o secunda mi-am dat seama ca poate unul dintre cei mai mari experti ai lumii in ce discutam aici este dr. Laszlo Albert Barabasi de le Northeastern University. Cum naiba de nu mi-am dat seama de asta, caci i-am citit lucrarile cu creionul si hartia? Acum el este dr. in fizica, nu este medic. Dar problema controlului raspandirii gripei este o problema de modelare si de mate, nu este o problema medicala. Inca din anii 90 el a studiat propagarea in varii medii sociale, care este exact problema de care vorbim acum.

Din ce zice dr. Fauci, expertul medical de la Casa Alba, cei de aici se concentreaza pe studierea modelelor de propagare a epidemiei pentru a intelege ce fel de masuri de interventie trebuie facute. Exact asta as fi facut si eu cu mintea mea naiva.

Oricum, dr. Barabasi este de loc din Secuime. Are si cateva carti scrise pentru publicul larg in care explica dinamica sistemelor complexe. Inclusiv o carte cu date interesante despre rascoala lui Gyorgy Dozsa, caci tatal sau a fost directorul unui muzeu de istorie din zona, iar unul dintre stramosii sai a fost conducator in rascoala, dar de partea “hailalta”, a invingatorilor. 

Singura parte nasoala este ca dr. Barabasi spune ca nu ai ce-i face epidemiei. ca nu o poti controla. Carantina este singura solutie.

March 16 2020 7.59AM

Asa cum am scris si ieri, cred ca lucrurile sunt clare legat de epidemie. Ma refer la ce trebuie facut. Nu ma intereseaza latura politica a situatiei, cat de grozavi sunt unii, cat de rai sunt altii, sau chestii ca – virusul a fost facut in laborator, noua ordine mondiala, cat castiga sau pierde China din toata treaba asta, ce firme de vaccin cumpara sau nu Trump, etc. etc.

Am sa-mi folosesc atentia mai ales ca sa ma feresc (cat ma duce mintea). Si ca sa contribui si eu cu ceva la … , am sa postez lucruri cu care sa ne umplem timpul (daca-l avem), cum este colectia de carti gratis de la muzeul Met (a carui link l-am postat ieri). Nu mi-a venit sa cred: am downloaded deja cateva albume cu picturile lui Van Gogh si colectia de armuri. … si sunt 500 de carti in total. Iar astazi incepe free streaming-ul de la Met, opera.

March 16 2020 11.36PM

Cand scrii cod in C++ n-ai cum sa te simti izolat! Am avut un bug care mi-a luat trei zile sa-l gasesc. De dimineata de la 8 pana seara la 11. Un amarat de index intr-un array care in loc sa se opreasca la 200 ajungea pe la 2000. Si-mi busea memoria fara sa-mi zica nimic. La un moment data am fost asa de frustrat ca, Dodo, am vrut sa te rog sa-ti arunci un ochi pe vreo 100 de linii ca banuiam ca acolo se buseste. Si intr-adevar acolo a fost, doar ca intr-un loc pe care nu-l banuiam.

N-am crezut ca gasesc bug-ul seara asta, dar noroc ca Simona a dat drumul la Fox News, si am fugit in camera cat mai departe de TV … Si acolo in liniste l-am prins in treizeci de minute. Thank you, Fox News! Esti si tu bun la ceva. Data viitoare cand am iarasi probleme cu codul, trec imediat pe canalul 26.

Oricum, daca aveam de mers la scoala cu hatza, hatza, partza, partza pe drum imi mai lua trei zile sa gasesc bug-ul. Asa … am mai avut timp si de 3 mile running pe afara, ca gym-ul s-a inchis impreuna cu toate restaurantele.

Desi nu sunt un talent la codat, mi-a placut intotdeauna sa scriu programe. Mi-ar fi asa de usor sa pasez programatul unui doctorand. But no, because I want to have all the fun! Nu-i asa, Dodo?

March 16 2020 at 11:53 PM 

Pe cuvant daca ma deranjeaza starea asta de shut down – putini oameni pe strada, putin trafic, putini pe terenul de sport, putini in parc, putin de condus baietii in stanga si in dreapta, putin de mers la universitate, putine sedinte, putine activitati in weekend, …,

Si mai multe ore de semn dimineata (desi nu le folosesc), mai mult stat pe afara, mai multa treaba in jurul casei (care-i fun), mai mult timp sa meditez (fara sa alerg ca un idiot de dimineata pana seara), … pe scurt mai mult quality time.

Doar sa nu iau virusul ca am sase sanse din zece (sa-l iau). Si desi n-am luat niciodata nimic – nici loteria vizelor, nici loteria, loterie, nici macar loteria ca sa alerg NY marathon, sper sa nu break the ice tocmai acum cu virusul asta.

March 17 2020 at 6:29 AM 

Mi-am cumparat o licenta de zoom, asa ca pot sa-l folosesc 24 de ore din 24. Aici sunt foarte la moda reading clubs. Unde lumea citeste aceeasi carte si dupa aceea o discuta intre ei.

Este cineva interesat sa facem un reading club cu zoom-ul meu? Am putea incepe cu „Natasha’s dance”, caci inteleg ca a aparut si in romaneste, si este o carte cu multa substanta. O putem apoi discuta o ora pe saptamana prin zoom.

Anyone interested in the idea? Singura conditie – fara politica si fara conspiratii

March 17 2020 at 9:53 AM

Si a inceput scoala prin video-conferencing la Mikey si la Sandy. … Sandy s-a sculat la ora lui obisnuita, s-a imbracat (nu in uniforma ca deobicei), si la 8.10am i-a dat drumul cu orele. De 2 ore inca n-a iesit din camera lui … probabil ca n-au primit inca pauza. … Sunt curios cum vor face educatia fizica. Just kidding. Bineinteles, tot asa – prin video-conferinta.

Directorul scolii ne tine la curent in fiecare zi cu un mesaj in care prezinta situatia zilnica. Ce sa spun? – jos palaria, no complains.

p.s. trebuie sa fiu atent ca daca vorbesc acum prea tare se aude-n toata scoala.

March 18 2020 at 7:55 AM

Fara condusul in stanga si in dreapta, am dintr-o data a lot of extra time. Asa ca am ascultat ieri La Boheme (o inregistrare mai veche de la Met cu Angela Gheorghiu), am alergat putin pe-afara, am citit un pic, si am mai avut si timp de a short nap. Not bad, not bad at all.

Ii spuneam ieri Simonei – acum iti dai seama cat timp irosim cu lucruri care ar putea fi evitate. Gen condusul asta infinit. Ne dam seama ca destule cursuri se pot preda excelent in sistem video-conferencing, in loc sa intretii si sa platesti pentru imensele sali de curs. Bineinteles, este nevoie de social contact – dar asta nu se intampla la curs, caci acolo il asculti pe barosan. Insa salile de curs sunt imense, iar incalzitul, iluminatul, curatatul, racoritul etc. lor costa o roaba de bani.

Paralela care-mi vine in minte este povestea cu hainele imparatului. Destui se vor preface ca este nevoie de toata infrastructura asta enorma, pana cand cineva va avea curajul si va incepe sa reduca infrastructura asta imitata din secolul XII incoace. Nu ma refer la online, caci nu cred ca ofera aceeasi calitate ca traditional, dar la folosirea video-conferencing-ului pentru activitatile unde partea de interactiune sociala este minima. Oricum exista destule alternative la imensele amfiteatre pastrand si social interaction.

March 18 2020 at 10:42 PM

Nu asta mi-a fost planul, dar mi-am zis ca poate este mai bine sa fac altfel decat mi-am propus initial. Macar sa folosim pragmatic tot timpul care-l avem la dispozitie si sa invatam ceva nou.

Deci …

Am inceput ieri sa predau un mini-curs pilot de programare in limbajul C pentru elevi in clasele VIII – X. Predarea o fac prin platforma de video-conferinte zoom, care are acces pana la 100 de participanti. Cursul are 8 sedinte in total, in fiecare zi lucratoare inclusiv saptamana viitoare.

Fiecare curs este o ora jumatate incepand de la ora 15 ora Romaniei, sau 9am ora mea.

Dupa cursul meu, Mikey va continua cu un curs in Python, in engleza.

Toate prezentarile mele sunt inregistrate si toate materialele le fac disponibile prin google drive. Inclusiv lectia de ieri.

Asa ca daca aveti copii / nepoti / frati care credeti ca ar fi interesati sa participe ca sa invete putina programare, trimiteti-mi va rog pe messanger adresa lor de gmail (trebuie neaparat sa fie gmail). Copiii nu trebuie sa aiba background in programare. Am avut ieri parca 9 copii, dar putem creste numarul. de ce sa nu lasam si pe altii care ar putea invata ceva util?

p.s. Eniko, ha van egy gyerek Fuletken akit lehet erdekli – mond meg neki, kerlek szepen. Csak kel neki egy laptop.

Aceasta este descrierea mini-cursului.

=========================

Exploreaza-ti creativitatea: Introducere in programarea in limbajul C

(Mini-curs pilot pentru elevi din clasele VIII – X)

Instructor: Dr. Alex Doboli, profesor universitar, Stony Brook University (The State University of New York), New York, email: alex.doboli@stonybrook.edu

Durata: 8 sedinte a cate 1 ora si jumatate (18, 19, 20, 23, 24, 25, 26, 27 martie 2020) incepand de la ora 15, ora Romaniei.

Predarea se va face prin video-conferinta folosind sistemul zoom. Eu voi contacta participantii, nu este nevoie ca lumea sa instaleze nimic pe calculatorul lor.

Adresanti: Pana in 10 elevi din clasele VIII – X. Nu sunt necesare cunostinte de programare. Doar de utilizare generala a calculatorului.

Scopul mini-cursului: De a-i invata pe elevi sa dezvolte programe de baza in limbajul de programare C. Vom discuta constructiile limbajului de programare (variabile, tipuri, operatori, instructiuni de atribuire, conditionale si loops, fisiere si functii). Vom folosi limbajul de programare pentru a rezolva diferite probleme de programare. Vom prezenta dezvoltarea unui joc interacriv de complexitatea popularului joc de copii “spanzuratoarea” (cineva trebuie sa gaseasca un cuvant necunoscut intr-un numar dat de pasi, ghicind cate o litera pe rand).

Elevii vor construi un mini-joc in care un smart player virtual joaca jocul automat. Vom organiza in final un concurs in care castigatorul va fi cel care acarui smart virtual player gaseste cuvinte necunoscute intr-un numar cat mai mic de pasi.

Pasi preliminari necesari a fi completati inaintea primului curs (18 martie 2020 ora 15, ora Romaniei):
1. Elevii interesati trebuie sa trimita un email lui Sorin Istrate (sorin.istrate@gmail.com) mentionand adresa lor de gmail. Aste necesar ca fiecare sa aiba un cont gmail pentru a putea folosi la sistemul zoom.

2. Vom folosi zoom pentru videoconferinta. Eu voi trimite fiecaruia o invitatie care va contine link-ul ce trebuie folosit pentru a accesa sistemul de video-conferinte zoom. Este nevoie ca fiecare elev sa aiba un cont gmail, astfel ca loginarea sa se faca prin contul Google. De aceea, este nevoie ca fiecare participant sa-si trimita adresa de gmail lui Sorin Istrate. Cand se face join la video-conferinta, elevul trebuie sa selecteze pe rand: 1) join with video si 2) join with audio. Vom avea probabil mici problem cu prima login-are la zoom, dar problemele nu sunt in general majore.

3. Fiecare elev trebuie sa-si instaleze pe calculatorul sau dev-c++, compilatorul de C pe care il vom folosi. Vom folosi doar masini Windows (nu Mac).

March 19 2020  11:10 AM 

Imi place foarte mult cursul pilot pe care-l facem acum pentru programare in limbajul C. Avem 10 elevi din Parva, Nasaud, si Hunedoara. Am avut deja doua lectii. Materialul este inregistrat si il voi face accesibil tuturor.

Astazi le-am dat elevilor un pic proiect: sa identifice fiecare o idee de cum putem folosi programare in limbajul C pentru o actiune civica sau o activitate din agricultura.
Idei pentru astfel de proiecte sunt si la https://app.code4socialgood.org/project/list/projects

Luni dimineata vom asculta toate ideile, vom vota, si ideea care va fi aleasa o vom implementa toti, ca o echipa (inclusiv eu). Voi folosi in continuare ideea lor ca si exemplu pentru a le preda programare in C.

Ii spuneam si lui Sorin si la domnul primar de la Parva, fiecare lectie mi se pare mai buna ca cea anterioara pentru ca invat lucruri noi si imi vin idei pe care nu le banuiam la inceputul lectiei. Exista o vorba care spune – pofta vine mancand. Adaug la ea – ideile vin facand. Abia cand te apuci de treaba incepi sa intelegi ce se poate si ce nu. Asa, sa stai pe margine, si sa-ti dai cu parerea inseamna fix nimic.

March 20 2020

Dr. Anthony Fauci, cel care gestioneaza practic epidemia in SUA, a devenit – the most trusted man in America.

Interesant, cei care sunt de meserie trebuie mereu sa cortecteze aiurelile pe care presedintele le spune in direct. De exemplu, presedintele a spus ieri la conferinta de presa despre nu stiu ce medicament pentru malarie, care poate fi folosit si pentru gripa asta. Parca – hydroxychloroquine.

Imediat dupa asta, dr. Hahn – seful de la FDA, cei care trebuie sa aprobe medicamentele, a clarificat ca … „Let me make one thing clear. The FDA’s responsibility to the American people is to ensure that products are safe and effective,” said Hahn. Of using hydroxychloroquine, Hahn said, „We want to do that in the setting of a clinical trial, a large, pragmatic clinical trial to actually gather that information.” Adica nu s-a facut un studiu clinic ca sa se stie daca medicamentul ajuta, nu ajuta deloc, sau strica.

La fel sta de fapt situatia si cu Remdesivir. “We urgently need a safe and effective treatment for COVID-19. Although remdesivir has been administered to some patients with COVID-19, we do not have solid data to indicate it can improve clinical outcomes,” said NIAID Director and U.S. Coronavirus Task Force member Anthony S. Fauci, M.D. “A randomized, placebo-controlled trial is the gold standard for determining if an experimental treatment can benefit patients.”

Deci, concluzia este „There are no specific therapeutics approved by the Food and Drug Administration (FDA) to treat people with COVID-19, the disease caused by the newly emergent SARS-CoV-2 virus (formerly known as 2019-nCoV). Asta, a repetat-o dr. Fauci inca odata ieri, dupa ce presedintele a spus de hydroxychloroquine.

Am vazut ca unii in Romania „trateaza” lumea exact cu aceste medicamente. Cum nu exista nici un studiu in lume care sa arate ca nu este de fapt vorba de placebo – am pus „trateaza” si nu trateaza.

Citeam ca unii s-au „vindecat” dupa doar 2 zile. Ei, pe mine cazurile astea m-ar ingrijora. Ce cred ca se intampla in cazul lor este ca astia probabil – zic probabil, pentru ce speculez, nu sunt de meserie – dar probabil, ei duceau virusul pe picioare de multa vreme fara sa stie. Si cu 2-3 zile inainte sa se fi curatat – natural – de virus, intamplarea a facut ca ei sa testeze pozitiv. Insa in toata perioada lunga cat l-au dus fara sa stie, probabil au infectat pe multi altii. Pe scurt, cu cat vindecarea a fost mai rapida, cu atat au infectat mai multi.

Un lucru care-mi place in SUA este ca specialistii nu ne vand brosoave. Adica daca nu exista tratament verificat si aprobat ne spun asta limpede. Inseamna si asta sa fii o democratie autentica … Sa ai responsabilitatea personala sa prezinti lumii adevarul pur si nu brosoave neverificate, chiar daca ne-ar place ca brosoavele sa fie adevarate. De asta, dr. Fauci a devenit – the most trusted man in America.

March 20 2020

Noi am trecut in starea de mobilizare totala … Cand America trece in modul asta, nimic nu-i mai sta in fata. Imi aduc aminte ca asa s-a intamplat si pe 11 septembrie …

La universitate, toate caminele noastre au fost golite (inclusiv de studentii internationali) pentru a fi pregatite, daca este nevoie, pentru a deveni spitale sau locuri de carantina. Nu este nevoie din fericire deocamdata, dar daca va fi …

Rectorul ne-a cerut ca noi, cei de la engineering, sa ne gandim cum sa tiparim cu imprimante 3D aparate de ventilatie. Asta este un avantaj al faptului ca Poli si medicina si restul domeniilor academice sunt sub acelasi acoperis … Si nu in structuri organizatorice diferite. Deasemenea vor de la noi solutii ingineresti noi de protectie si de prevenire a raspandirii virusului.

Nu mai exista acum – stai sa vedem ce va fi … Totul se face now. Leadership-ul si reactia lumii sunt nemaipomenite. Chiar am simtit aseara nevoia sa trimit un email ca sa le multumesc pentru asta (dar n-am facut-o pana la urma. Deocamdata). Nu mai sunt in jur Gigi contra si Toma necredinciosul. Nici macar eu …

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: Sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.

Eu sunt ca Ion Dichiseanu. Actorul. Desi n-avea pic de voce, se ambitiona sa cante. Iar cantecele lui mi-au creat intotdeauna un discomfort acut mai ales ca nu aveam alt program TV la care sa ma uit. Cand scriu sunt partial precum Dichiseanu. Desi nu am pregatire de “scriitor” (si probabil nici talent), ma ambitionez sa scriu in fiecare duminica pentru “Stirile”. Discomfortul produs de mine sper ca este mai putin acut decat cel al domnului Dichiseanu, pentru ca este asa de usor de mers acum la un alt articol. Ma tot repet spunand ca scriu din placere. Nu sunt platit, si probabil ca m-as opri cu totul in momentul in care as vrea sa fac un ban din scris.

In afara de placerea scrisului, am vrut sa ma auto-descopar prin scris. Am vrut sa inteleg mai bine ce este in mintea mea, si de ce lucrurile sunt cum sunt. Fiecare articol este o bucatica dintr-un mozaic mare. Mintea mea. Psihologii stiu ca creierul nostru functioneaza top – down, adica de la general la particular. Acest mod de gandire a ajutat specia noastra sa supravietuiasca. Gandirea de ansamblu (top) a atentionat repede daca o primejdie se ascunde pe undeva, iar apoi trecerea la detaliu (down) a permis concentrarea doar pe primejdia in sine. Ar fi fost o tragedie daca stramosii nostrii s-ar fi minunat la frumusetea unei flori sau a unei frunze, fara sa vada ca in copac sta la panda un leopard.

Creierul nostru deci nu este construit sa creeze partea inversa. Adica sa produca imaginea globala a noastra, a felului in care ne raportam la cei din jurul nostrum si la viata, pornind de la experientele particulare. Ne “vedem” deaceea fiecare mai frumos, mai destept, si mai bun decat suntem in realitate. Cred ca narcisismul este in parte explicat si de faptul ca ne vine extrem de greu sa generalizam sistematic si corect pornind de la detalii.  

Dar avand detaliile, adica bucatelele de mozaic, adica articolele mele de ziar, stau acum si (cu creionul pe hartie) construiesc intregul mozaic. Mintea mea. Ma gandesc cum diferitele mele ganduri si actiuni de acum se leaga de gandurile si experientele mele din Ardeal, si apoi de evenimentele si trairile prin care am trecut in America. Aflu lucruri noi despre mine (insumi), lucruri pe care nu le-am stiut, sau pe care poate le-am banuit dar nu le-am inteles.  

De exemplu, am fost intotdeauna un om fara multi prieteni. Foarte putinii pe care i-am avut, i-am pierdut. Cred in acest moment ca bilantul meu este 0 (zero) prietenii active. Ma refer prietenii, prietenii – nu asa ca ne cunoastem si bem impreuna o bere. Unele cauze pentru asta nu au depins de mine: m-am mutat de la Hunedoara la Timisoara, apoi la Cincinnati, si in fine pe Long Island, New York. Mi-am pierdut de fiecare data prietenii pe care mi facusem. Nici faptul ca sunt o – diversitate – nu a ajutat. Cei din jurul meu m-au perceput intotdeauna ca as fi altfel. In fine, felul meu crispat de serios, obsedat de munca, panicat de orice greseala, si rigid in obiective mele au “speriat” pe putinii care poate ar fi fost interesati de prietenia mea. Sa recunoastem, unul rigid, anxios, si anost de serios nu este nicaieri tocmai un popularity king.

Toate aceste lucruri le-am inteles clar uitandu-ma la ce am scris in ultimii trei ani. Ma ajuta acum ca cel putin sa nu fie frustrat. Inteleg de ce. Caci asa cum am scris deja, si eu (ca restul dintre noi) ma consider grozav de frumos, de destept, si de bun. Necazul meu era ca nu intelegeam de ce si restul nu ma vede exact asa.    

Revenind insa la articolele mele, le organizez acum in mozaicul global, care va deveni o carte. Este cartea pe care o planific de atata vreme. Are in acest moment 276 de pagini, dar sigur va trece de 300. Probabil in jur de 320 – 350 pagini, care mi se pare o lungime sanatoasa. Nici prea putin (ca sa duc cititorii de nas cu nimicuri), nici prea mult (ca sa-i plictisesc cu filosofii anoste). Am grupat toate articolele in opt capitole, dar vor fi in final zece. Voi sparge doua din ele, ca sunt prea lungi.

Iata capitolele: (1) Eu inainte de America; (2) America asa cum o vad si traiesc eu; (3) Noul eu – eu “americanul”; (4) Cum vad acum tara prin experienta mea americana; (5) Civismul; (6) Ardelenismul; (7) Experienta mea de parinte a doi copii americani; (8) Gandurile mele despre invatamant.

Ca tot imi plac mie numerele, iata si procentele de pagini pentru fiecare capitol: capitolul (1) – 8.3%; capitolul (2) – 8.6%; (3) – 18%, (4) – 26.8%, (5) – 6.15%, (6) – 16.6%, (7) – 3.2%, si capitolul (8) – 5.43%.

Deci multe pagini despre Noul eu – eu “americanul”, despre cum vad tara prin experienta mea, despre civism, si ardelenism. Acestea sunt de fapt si lucrurile care ma intereseaza cel mai mult.

Capitolul (2) (America asa cum o vad si traiesc eu) este „functia de transfer” care m-a transformat din felul in care am fost (in capitolul (1)) in felul in care sunt acum (in capitolul (3)).

Uitandu-ma peste capitolul (1) observ ca lucrurile care m-au format ce individ au fost Hunedoara (orasul meu natal), experienta mea de brigadier la Canalul Dunare – Marea Neagra, cateva intamplari nefericite din armata, scoala germana din Hunedoara, Revolutia de la Timisoara. Un sfat pe care l-am primit de la o necunoccuta in timpul unei drumetii la Sangeorz Bai. Si bullying-ul continuu din liceu. Si tatal meu care m-a batut mereu la cap ca “Neked el kell hagyni ezt az országot”. Ca trebuie sa emigrez. Am de gand sa mai adaug cateva pagini la capitol. Interesant insa nu am scris nici de Timisoara, unde am trait doisprezece ani, nici de studentie, nici de “Politehnica” unde am lucrat sapte ani la catedra de calculatoare. Cumva nu le consider esentiale in cine am ajuns acum. Nu stiu daca reiese clar din capitol, dar principalul sentiment pe care l-am avut cand am plecat in 1997 in America a fost frustrarea – frustrarea pe orice: clasa politica, loc de munca, sefi, vecini. Abia am asteptat sa plecam. Cred ca ajunsesem coocoo.   

Capitolul (3) arata ca acum sunt preocupat de diversitate, de sanse mai multe pentru defavorizati (de exemplu cei saraci), ca sunt recunoscator pentru ce am, si ca nu dau doua cepe degerate pe politica pentru ca nu o consider solutia pentru ce consider eu ca este important in viata. Interesant, nu vorbesc in capitol de bani, de putere, de cariera, de faima, de functii, de prieteni, de politica (in afara de ca nu ma intereseaza). Vorbesc insa mult de diversitate si de saracie. De faptul ca trebuie sa-i sprijinim pe cei care pornesc defavorizati in viata. Mai ales pe copiii saraci. Nu este vorba doar de implinirea unor talente date de Dumnezeu, dar mai ales de prevenirea suferintelor cumplite pe care le adduce saracia intotdeauna.  

Captitolul (4) este despre Romania, asa cum o vad eu prin aproape douazeci si cinci de viata in Statele Unite. Romania are in continuare comunitati minunate (cum sunt cele din Nasaud, pe care am avut norocul sa le cunosc un pic mai bine), oameni harnici si de isprava – adevarate modele pentru copii, natura splendida. Din pacate peste atatea lucruri frumoase se suprapune patura tot mai groasa a habarnistilor, cei care vor sa conduca desi ar muri imediat de foame lasati singuri pe o insula, ziaristii care infig tot felul de porcarii in mintea oamenilor, agresivitatea cotidiana si proasta crestere, politicienii corupti, minciuna si lasitatea. Obsesia ca cineva din afara va rezolva problemele interne. Sau ca o comoara, un miracol, aur sau petrol, vor imbogati pe toti peste noapte.     

Bineinteles – eu vad capitolele (5) si (6) (civismul local si ardelenismul) drept singurele solutii la problemele care ma intereseaza pe mine: diversitatea, sanse egale pentru toti, si recunostinta pentru ce avem in viata. Lucrurile sunt simple: in primul rand transformarea in bine nu poate fi facuta de o singura persoana. Nici macar de un singur partid. Nici macar de toate partidele la un loc. Insanatosirea Ardealului (si a intregii tari) poate porni doar de la comunitatile locale prin responzabilizarea tuturor. Si pentru asta, oamenii trebuie sa simta ca parerea lor este ascultata, conteaza, si este folosita in luarea deciziilor. Ca cei care fac porcarii sunt trasi imediat la raspundere. Aceste lucruri simple nu se pot face intr-o administratie centralizata, cu un grup de birocrati luand decizii abstracte la Bucuresti sau la Bruxelles. Astfel pentru mine, civismul si ardelenismul (regionalismul) sunt solutiile oricarei transformari.   

Curios, am scris putin despre invatamant (doar 5% din totalul de pagini), desi probabil este partea pe care o inteleg cel mai bine. Oare ce ar zice Freud de asta? Oricum, am sa continui sa fac un pic de “data analytics” pe propriile mele prostioare. Cine stie ce mai gasesc in noianul de bolunzeli. De hülyeség-uri.

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: Sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.

Ce nu inteleg cei care ma injura pentru ce am scris vis-à-vis de intamplarea din Ditro este durerea mea ca om. Durea unuia fara identitate. Pentru ca nu ma simt nici maghiar 100%. Nici roman 100%. Nu ma simt nimic in afara de a fi american. Asta, da. Cu siguranta. Sunt mandru sa fiu american. Dar cand vine de locul unde m-am nascut si am crescut, eu sunt un “corcit” din Ardeal. Sunt un nimic. Si asta ma doare.

Sa clarificam intai un lucru: eu imi descriu emotiile in ceea ce scriu, ce simt. Nu deciziile rationale. Deciziile mele rationale, atata timp cat am fost cetatean al statului roman, au fost foarte corecte fata de stat: mi-am indeplinit toate obligatiile civice, inclusiv in situatii in care romanii 100% nu au facut-o, am platit taxe, am votat. Nu vorbesc urat de tara si nici de institutiile ei. Eu descriu doar ce simt, iar starea sufleteasca este ceva ce avem si nu putem schimba prin gandirea noastra. Nu ma pot forta sa simt altfel. La fel cum cei care ma injura nu se pot forta sa ma iubeasca. Dar se pot abtine sa ma injure. Asta, da – injuratul este o decizie “rationala”.

Sa clarificam inca un lucru: eu sunt pentru multi din Romania un “defect”. Ceva ce nu apare in statistici si nu este discutat de nimeni in studii stiintifice.

Cand m-am nascut, prenumele meu a fost inregistrat de functionara de la primarie ca fiind – Alexa. Desi eu sunt Elek. Am fost intotdeauna strigat – Elek. Poate “Ielec” de un fost profesor moldovean. But close enough. Deci prima intrebare pentru cei care ma dezaproba: De ce nu am putut fi legal Elek? De ce a trebuit sa fiu Alexa pentru statul roman?

Mai departe. Eu sunt reformat. Mi s-a spus de nenumarati din tara ca religia mea este gresita. Ca sunt un pagan. Intamplator, sunt un om credincios. Nu am raspuns niciodata la astfel de etichete pentru ca credinta mea este in inima mea. Nu pe limba. Totusi, ma doare sa fiu considerat pagan. Atentie! Pagan, nu ateu. Ca este o diferenta mare intre a fi ateu si a fi pagan.

In fine, niste prieteni buni, romani, mi-au spus odata urmatorul lucru: “Tu esti un tip de treaba. Dar nu intelegem cum poti avea un nume maghiar. Nu se poate sa fi maghiar. Mai mult ca sigur esti un roman maghiarizat. Caci asta s-a intamplat frecvent in Ardeal.” Nu neg ca s-a intamplat. Stiu si eu un Nicolae care a devenit Miklos. Bunicul meu, tatal mamei mele. Doar ca nu asta este povestea numelui meu de familie. Tatal meu a fost dintr-o familie care probabil venea din Secuime, si care a fost extrem de constienta si de mandra de identitatea ei maghiara. La fel de mandra ca familia mamei mele de identitatea ei romana. Ma bucur ca ei m-au considerat un tip de treaba, pentru ca tin foarte mult la ei. Dar asta nu are nici o legatura cu ipoteza lor ca as fi roman maghiarizat.

Sa recapitulam, deci. Treizeci de ani cat am trait in Romania am fost 1 – un om fara prenume, caci Alexa (cum sunt in actele romanesti) nu este prenumele meu; 2 – am fost pentru destui un pagan, caci a fi reformat inseamna a fi de o religie gresita, si 3 – am fost un tip de treaba doar pentru ca stramosii mei trecusera prin maghiarizare, caci altfel probabil nu as fi fost de treaba.

“Corcitul” de mine

Ce am scris acum nu sunt lucruri inventate. Este viata mea. Nu ma poate contrazice nimeni. Iar emotiile mele sunt rezultatul acestei vieti. Ungurii nu ma considera ungur in momentul in care deschid gura. Romanii ma considera altceva din cauza numelui meu de familie. Ma injura imediat daca spun ceva ce li se pare suspect. Eu sunt o “corcitura”. Un om care nu exista de fapt in statisticile oficiale, caci numaratoare la recensamant nu are categoria “corcitura”. De facto, noi nu apartinem nimanui.      

Lipsa unei identitati clare a fost pentru mine o durere imensa cat am trait in Romania. Nu doresc nimanui sa fie o frunza pe apa, fara radacina. Poate singurul avantaj pe care l-am avut ca o “corcitura” a fost ca am fost obligat sa fiu flexibil in gandire. Am fost obligat sa ascult si sa inteleg punctul de vedere al ambelor tabere.

Nu am nici o indoiala ca Unirea din 1918 a rezolvat nedreptatile etnice la care fusesera supusi romanii sute de ani. Nu am sa spun mai mult pentru ca nu sunt istoric. Unirea de la 1918 le-a facut dreptate. Au putut sa-si exprime fara retineri identitatea lor nationala. Unirea a fost ceea ce si-au dorit. A fost visul lor. Bunicii mei arborau la fiecare sarbatoare tricolorul la casa, fara sa le-o ceara nimeni. Iar in pozele ei din tinerete, bunica mea apare in costum popular din judetul Alba, incinsa cu tricolorul la brau. Unirea din 1918 le-a facut dreptate bunicilor mei.      

Pe dealta parte, Unirea din 1918 nu a facut dreptate celorlalti bunici ai mei, cei din partea tatalui. Acum o suta de ani, ei s-au trezit, ca toti maghiarii din Transilvania (inclusiv secuii), cu o cetatenie pe care nu au cerut-o, nu au vrut-o, si care a fost fortata asupra lor. Bunicii mei nu au avut de ales. Mi-a spus-o doar tatal meu. Si maghiarii au avut adunarea lor la Cluj, pe 22 decembrie 1918, cand 40000-50000 de maghiari au spus ca vor sa ramana maghiari. Adunarea de la Cluj este un fapt istoric. S-a intamplat. Este documentat. Este realitate. Ghinionul maghiarilor din Ardeal a fost ca cererea lor nu s-a luat in calcul. Nu a contat pentru nimeni si pentru nimic, desi presedintele american Wilson afirmase dreptul tuturora la autodeterminare ca principiul fundamental. Drumul insa a fost extrem de lung de la Cluj pana la Paris. Nu reusesc acum sa gasesc numerele exacte, dar am citit candva ca o parte semnificativa a populatiei maghiare din Ardeal (poate o treime?), inclusiv cam toate elitele lor, au plecat in Ungaria dupa unirea Transilvaniei la regat. Dar multi au ramas, inclusiv familia tatalui meu. A fost bine ca au ramas si nu au plecat si ei in 1918? Depinde. Un lucru este insa cert: eu n-as fi existat daca ei plecau din Ardeal in 1918.

De ce?

Asa ca dupa o suta de ani continua sa existe problema ca secuii si destui din maghiarii din Ardeal nu simt ca sunt cetatenii care ar vrea ei sa fie. Dar s-au resemnat pentru ca nu au ce face, si oricum nimeni nu este interesat sa construiasca o solutie care sa-i faca sa se simta ca identitatea si cultura lor nu sunt in pericol. O solutie care sa functioneze pentru toti din Ardeal. Destui au acum si cetatenia maghiara, si considera ca Budapesta si Viktor Orban le reprezinta interesele mult mai bine decat statul roman sau UDMR.

Repet, si stiu ce spun pentru ca am studiat problema asta. Vina nu este a omului ca simte intr-un fel, ci a celui care i-a produs emotia respectiva. Emotia, trairea, este rezultatul, nu cauza. Vina nu este a mea ca ma simt “corcitura”, ci a acelora care m-au facut si ma fac sa simt asta. Eu doar sufar. Eu sunt victima.

Ca orice lucru maturat sub pres, frustrarea mocnita a maghiarilor genereaza tot felul de rezultate, unele bune, altele nu. Eu cred ca secuii sunt ancora prin care maghiarii din Ardeal reusesc sa-si pastreze identitatea si cultura. Fara secui, maghiarii ar fi fost deja de mult absorbiti, mai ales in marile orase. Fara suficiente licee, dar mai ales fara universitati in limba materna, orice minoritate dispare. E un lucru bine stiut ca cea mai puternica metoda de asimilare este ingreunarea educatiei in limba materna. Bineinteles, apare de facto si izolarea de restul, caci izolarea este perceputa ca mijlocul de a-ti pastra identitatea. Dar izolarea nu este niciodata buna si produce consecinte bizare si rele.

Problema de care scriu este cea a disonantei pronuntate intre majoritari si minoritari. Din fericire, este liniste majoritatea timpului, dar apar din cand in cand situatii care arata ca de fapt exista ceva clocot sub patura de liniste.

Acum, la problema asta pot fi multe solutii bune si constructive, dar primul pas este sa admiti cu responsabilitate si demnitate ca nu toti care s-au nascut in Romania sunt fericiti ca au cetatenia romana … O au pentru ca asa a fost soarta lor, nu dorinta. Eu am fost unul din ei, iar “solutia” mea a fost sa devin cetatean american. Dar sa ne oprim de la a clama solutii naïve, gen festivalul painii si alte aiureli … Vorbim aici de ceva mult mai adanc si mai serios de cat o dupa-masa de cuvantari politice.

Eu nu dau vina pe nimeni. Mi-am dus crucea durerii de “corcitura” fara identitate fara sa ma plang nimanui. Cand am simtit ca nu mai pot, am plecat, am devenit altceva, si acum sunt linistit pentru ca apartin si eu cuiva. Eu sunt acum doar un chibitz de pe margine. Atat. Dar cred ca exista o problema de identitate cat Casa Scanteii. Si cu cat este ea mai aruncata sub pres, cu atat va izbucni mai tare. Ca un abces pe care pui o plomba.

Si daca mintea imi joaca feste, vorbesc prostii, si nu exista nici o problema de identitate – atunci foarte bine. Imi cer scuze si Felicitarile mele tuturor! Va rog sa ignorati vorbele unui biet nebun idiot ca mine.

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: Sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.