Categorie: EDITORIAL

Foarte multi prieteni mi-au spus ca nu le-a placut ultima mea emisiune, care a fost si primul episod al mini-serialului nostru de la Stirile Transilvaniei TV, “Hunedoara, incotro?”.

Imi pare rau. Nici mie nu mi-a placut. Am sperat sa iasa altceva.

My sincere apologies.

Vina este in intregime a mea.

Nu vreau sa insirui acum explicatii. Vorba noastra in America: “It is what it is”. A iesit ce a iesit, si nu putem schimba nimic acum. Sper sa invat ceva din aceasta experienta nedorita.

Si incepuseram asa de bine

Au fost cateva idei interesante spuse in partea de incalzire a emisiunii, urmat cam pe la minutul cincisprezece – douazeci de cel mai neasteptat paragraf in limba romana pe care l-am auzit [ sa zicem ] din anul 2000 incoace – definitia hunedorencei data de doamna profesor Mihaela Miroiu.  

Din pacate din acel moment incolo, emisiunea s-a dezintegrat. A luat-o putin pe aratura, la inceput ca o idee scurta legata de o afirmatie anterioara, dar complet nelegata de tema si scopul emisiunii. Iar ideea scurta s-a permanentizat pana la nivelul la care in final, in loc sa discutam despre o viziune pentru oras si cum se leaga educatia de aceasta viziune, discutia noastra dezbatea pet-urile de la strandul din Calan si salciile de pe marginea Streiului.

Emisiunea a fost pentru mine o experienta nedorita si vreau sa evit situatii similare in viitor. Asa cum am spus deja, vina este 100% a mea. Am scapat emisiunea din mana, si imi pare rau pentru asta.

Ce a iesit, vorba prietenilor mei a fost “o emisiune cu idei tipic romanesti” si “o insiruire plictisitoare de amintiri din copilarie”.

Singurul lucru pe care-l pot spune in apararea mea este ca eu nu sunt moderator TV. Sunt profesor universitar, si ma comport cu politete academica. Mi-e jena sa intrerup pe cineva. Nu ma intereseaza imaginea si tavaliturile tipice din mass-media romaneasca. Nu sunt obisnuit ca un invitat sa-si asume rolul de moderator. Mi-am promis ca daca nu putem crea o emisiune civilizata, politicoasa, si respectuoasa pentru timpul hunedorenilor atunci renunt imediat la tot mini-serialul. Am destule lucruri de facut si asa.

Ce s-a intamplat?

Am alergat cinci mile imediat dupa emisiune. Ca sa o diger si sa ard putina adrenalina.

Am incercat sa-mi impun un mind set constructiv postand pe Facebook ce va de genul “(…) dincolo de convingerile noastre – cu sau fara Primarie – si imi dau seama ca s-ar putea sa gresesc cand spun ca nu vad rostul Primariei, deci indiferent de asta – am avut cea mai grozava ora jumatate intr-o lunga vreme. (…) It was one of a kind.”

Insa pe masura ce a trecut timpul, vorba baiatului meu cel mic, mi-am dat seama ca “I cannot lie forever to myself”. Din punctul meu de vedere, emisiunea a fost mizerabila. Plictisitoare. O tragedie. Si extrem de saraca in idei.   

Ca atunci cand ai trecut cu tractorul peste un sac de mere si incerci sa salvezi ce se mai poate, am incercat sa mai culeg cate ceva din haloimesul care s-a spus. Am inceput sa separ ideile cu care am fost cu totii de acord de cele controversate. Cele controversate cred ca trebuie analizate mai departe. Macar sa intelegem de unde vine controversa. De ce Hunedoara este asa de diferita?

Deci, ideile acceptate de toti au fost:

• Existenta unor pockets de entuziasm si talent local in diverse arii [ arta, fotografie, poezie, muzica etc. ].
• Existenta unui untapped pool de posibilitati care sunt seniorii / pensionarii. Cei doritori ar putea ajuta mult educatia din oras.
• Din nefericire, “scopul” actual al scolii este sa pregateasca elevii pentru examenele de admitere. Sa-i tina ocupati.
• Lipsa oricarei legaturi reale intre scoala si viata / realitate. Ce se invata sunt lucruri artificiale.
• Frana centralismului in crearea unui invatamant local mai sanatos.
• Importanta pentru oras a turismului religios la mormantul lui Arsenie Boca, si ca acest turism ar putea fi o sursa buna de venituri pentru hunedoreni.
• Mini-serialul nostru trebuie sa genereze si fapte, nu doar discutii intre invitati.
• Rolul multi-valent al dascalilor in societate. Faptul ca ei trebuie sa se implice in activitati specifice locului, cum ar fi cele despre istoria locului.

Ideile controversate sunt urmatoarele:

• Masura in care este necesara implicarea primariilor in dezvoltarea unor activitati educative in scoala. Asta este partea pe care eu nu reusesc sa o inteleg. Am sa revin ulterior asupa ei.
• Masura in care experienta din alte locuri, sa zicem din America, este relevanta pentru Hunedoara. Sunt de acord ca este absurd sa incerci sa copiezi mot-a-mot solutii americane. America este America, si Hunedoara este Hunedoara. Insa trebuie sa intelegem de unde diferenta asta, caci nu este vorba doar de resursele materiale.   
• Faptul ca Hunedoara se pregateste – “sa zboare”. Afirmatia asta spusa repetat mi s-a parut extrem de nerealista. Mizeria din jurul la cele trei blocuri de nefamilisti de langa Piata Obor este tot mai mare de la an la an. Orasul este murdar in ansamblul lui. Alba Iulia, care a fost mentionata in discutie, are macar un centru decent si curat. Eu nu reusesc sa vad “zborul” nimanui in Hunedoara.
• Targul mestesugaresc din jurul castelului ar putea fi o idee interesanta, daca ar fi facuta cu cap. Insa lucrurile nu sunt simple: imaginati-va Versailles-ul cu tonete de kurtos si vata de zahar in jurul sau. Castelul este deja saturat cu kitsch – de exemplu „cavalerii” de Hunedoara, sau cum le zice. Adevarul istoric este zero. Deci o idee interesanta si cu mult potential, insa cu pericol imens. [ Mai ales ca betoanele de la Cetatea Devei sunt a strong warning. ]

Iata si cateva intebari la care as vrea sa aflu raspuns in continuare:

• Cat la suta din veniturile populatiei locale sunt bani trimisi de cei ce lucreaza in strainatate?
• De ce nu se pot emula in educatie experientele private de succes, de genul echipei locale campioane la raliuri?

Am gresit insa cu totii per ansamblu cand am absolutizat termeni relativi. De exemplu: zboara, excelenta … etc. Fiecare am avut in mintea noastra o alta referinta, o alta imagine. Si a iesit Turnul lui Babel.

Chiar este nevoie de Primarie ca “ceasul sa bata”?

Ipoteza cu nevoia de a avea primaria pentru „ca ceasul sa bata” mi se pare cu atat mai falsa cu cat ma gandesc mai mult la ea.

M-am uitat peste granturile de cercetare pe care le-am recenzat primavara asta. Sunt granturi despre cum sa revitalizezi comunitati cu probleme. Tot felul de probleme. Tot felul de idei. Dar nici unul nu are implicate primariile. Nu spun ca este un postulat sa nu le implici, spun doar ca este neobisnuit. Primariile au alt rol si alt gen de “expertiza”. Iar implicarea primariilor este deseori drumul catre coruptie si acte neetice si imorale.

De aceea cred ca o intrebare la care trebuie meditat serios este – de ce este nevoie in continuare de primarii ca sa ajuti educatia intr-un oras romanesc? Asta mi se pare o problema mult mai adanca decat ce discutam in emisiunea noastra.

Am sa dau un exemplu de aici. Sunt in Industrial Advisory Board-ul liceului baiatului meu cel mare. Si ei au avut problema ca ce invatau elevii in scoala era nelegat de realitate. Ce au facut? In primul pas au format acest Industrial Advisory Board din persoane cu insight in companii, spitale, universitati. Dupa aceea au introdus cate doua cursuri in engineering, Computer Science (si va rog, nu mai numiti stiinta calculatoarelor IT), si medicina. Eu i-am ajutat sa migreze la liceul lor un curs introductiv de la noi, din anul intai de facultate. Cei de la un laborator national de cercetare au facut acelasi lucru cu materia de Computational Modeling. Scoala a cumparat un virtual cadaver, iar seful unei sectii de chirurgie i-a pus pe teava cu materia de anatomie. Banii pentru echipamente s-au strans din donatii si granturi.

Si acum intreb: de ce nu se poata asta la oricare liceu din Hunedoara? De ce este nevoie de Primarie? Cu ce contribuie Primaria la toata povestea asta? Pur si simplu nu reusesc sa inteleg.

Si noi avem primarii, si ne ajuta. Dar asta nu inseamna ca nu facem nimic fara ei.

Deasemenea, m-a surprins ca s-a trecut asa de usor peste cele trei observatii ale mele dupa dezvoltarea aplicatiei mobile inclusiv de elevi de la un liceu hunedorean: 1) continutul invechit al materiilor tehnice si de Computer Science, 2) lipsa oricarei legaturi intre ce se invata si lumea reala, si 3) rezistenta extrem de scazuta a elevilor la eforturile de lunga durata, pentru care succesul nu este garantat. Mintea mea de profesor universitar imi spune ca astea sunt problemele invatamantului hunedorean, nu implicarea primariei.

Altfel Hunedoara in particular si Romania in general vor continua sa fie la coada food chain-ului, exact cum sunt si acum. Culegi ce altii nu au nevoie, si te bati pentru fondurile europene pentru amarati.

Cum va arata Hunedoara peste zece – cincisprezece ani? Kilometrii de pietonale, cinci Drexelmeier si targ mestesugaresc in jurul castelului? Nu zic ca nu este nevoie si de ele. Dar asta este tot ce se poate? Asta este viitorul? Naiba stie – dar sucks.

Dar imi dau seama ca eu vorbesc de cai verzi pe pereti. Asa cum am spus, mama imi spune in fiecare vara ca sunt „o bata cu ochi ca nu inteleg ca in tara e altfel …”

De acord, e altfel. Dar atunci cum naiba sa fii ca ceilalti? Pana cand esti altfel?

Dar astea sunt doar idei.

Sa vedem daca urmatoarele emisiuni vor clarifica putin lucrurile

Continuam miercuri de la 21 mini-serialul nostru „Hunedoara, incotro?” avandu-l ca invitat pe domnul Bogdan Giurgiu. Vom dezbate mai departe despre viziunile posibile pentru oras si masura in care educatia poate fi un parametru in aceste viziuni. Imi doresc sa facem o treaba mai buna de data asta.

Am tinut foarte mult ca domnul Giurgiu sa participe pentru ca este unul din putinii care a propus din-totdeauna o viziune cu cap si coada pentru oras. Poti sa i-o combati, poti sa-l contrazici, poti sa-l iei peste picior, dar o are. Nu spun ca nu ar mai fi si altii, doar ca eu nu am citit nimic care sa mearga dincolo de strand, pietonala, si cismea.

Insa nu vreau sa transformam emisiunea noastra intr-o platforma de discurs politic. De aceea l-am rugat sa facem abstractie de primari, si sa ne concentram 100% pe tema emisiunii: viziunea dansului pentru oras si rolul educatiei. Nu discutam acum metode de implementare, si nu vreau sa cadem iarasi in capcana controverselor – asa da, asa nu. Nu acesta este rolul mini-serialului.

Scopul nostru este sa ajungem la concluzii care nu au fost niciodata articulate pentru Hunedoara. Poate sunt prea inginer, dar in mintea mea exista un singur criteriu: demonstreaza o idee construind intai un pilot. Daca experimentul pilot functioneaza extinde-l incremental, si invata din experienta dobandita. Pana faci asta totul este doar o ipoteza. O parere. Vorba profesorului meu de la “Politehnica” din Timisoara, “o zbuta” [ desi dansul nu mi-a explicat niciodata ce este zbuta ].

De aceea este necesar sa stam in coordonatele emisiunii, daca vrem sa ajungem la ceva. Altfel adugam si noi un epsilon la haosul generalizat din tara.

Bubuie internetul mai ceva ca la victoria României contra Insulelor Feroe (i-am spulberat pe feroezi cu 3-0), referitor la știrea că Florin Iordache a fost numit pe viață în așa numitul Consiliu Legislativ. M-ar fi bufnit râsul dacă nu m-aș fi enervat.

Să o luăm cu încetul, că doar suntem ardeleni și, vorba aia, „de ce atâta grabă?” când putem sta și cugeta. Adevărul este că și eu, când am citit știrea cu titlul demn de un serial horror, era cât pe ce să-mi pice capul de pe perna pe care dormeam. Dar m-am trezit și am început să navighez pe net. Că no, trebuie să mai faci și lucruri din astea.

Nu am mai stat să caut cine e Florin Iordache, că domnia sa este cunoscut deja. Am accesat site-ul Consiliului Legislativ de unde am aflat că respectiva instituție este un organ consultativ al Parlamentului României, organ care și-a început activitatea fix pe 1 aprilie. 1996. Ironia sorții! A fost „înfiinţat în temeiul art. 79 al Constituţiei din 1991 şi având ca principale atribuţii avizarea proiectelor de acte normative şi ţinerea evidenţei oficiale a legislaţiei României. Celelalte atribuţii ale Consiliului Legislativ sunt prevăzute în Legea nr. 73/1993”.

OK. Având în spate o contribuție în domeniu de aproape un secol, mai precis activitatea de unificare a legislației prevăzută în Constituția din 1923, adoptată, evident, după Marea Unire de la 1918, acest Consiliu Legislativ a avut, conform Constituției din 1991, rolul esențial de asanare a „actelor normative contrare prevederilor sau spiritului ei şi care încălcau drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ori principiile de funcţionare ale unui stat democratic”. De pe site-ul instituției aflăm că „specialiştii Consiliului Legislativ au elaborat ceea ce avea să devină Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, un adevărat ghid de legiferare, care stabileşte norme şi precizări clare, concise şi exacte cu privire la toate fazele procesului de construire a unui act normativ. Totodată, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, Consiliul Legislativ s-a alăturat în anul 2007 familiei organelor cu rol de avizare legislativă din statele membre, devenind membru cu drepturi depline al Asociaţiei Consiliilor de Stat şi Jurisdicţiilor Administrative Supreme din Uniunea Europeană (ACA-Europe)”.

Nu vreau să vă plictisesc cu toate aspectele legate de atribuțiile, istoricul, organizarea sau rapoartele Consiliului Legislativ. Îmi permit doar să întreb: poți fi numit într-o funcție publică pe viață? Răspund tot eu, că întrebarea e retorică: Nu poți! Există legi, chiar dacă uneori nu sunt respectate, care impun anumite restricții. Bine, primarii, deputații, senatorii, pot să candideze de câte ori vor ei, că sunt aleși. Dar un președinte de țară, nu.

Însă urlă internetul că un membru în Consiliul Legislativ e ales pe viață. Faptul că Florin Iordache a fost numit de către Parlament în acea funcție nu induce automat o sinecură. Nu este pe viață. Oricine va dori pe viitor să ocupe respectivul post îl va putea face. Dacă nu se va întâmpla asta, atunci postul va deveni ereditar: copiii domnului Iordache vor deveni membri de iure în Consiliul Legislativ.

Personal, sper să nu ajungem acolo!

Domnul John Cissel este directorul meu favorit de scoala primara – gimnaziala.

Baietii mei au studiat la scoala unde dansul este Head of School. Adica directorul scolii. Am avut privilegiul sa-l cunosc bine de-alungul anilor, si astfel sa-i apreciez intelepciunea si pasiunea pentru meseria dansului. Desi am la randul meu douazeci si sapte de ani de experienta in universitati din Romania (sapte ani) si SUA (douazeci de ani) si sunt de ceva vreme profesor universitar, nu-mi este rusine sa admit ca apelez deseori la modelul dansului pentru a-mi raspunde la indoielile mele.

Pornind de la un mesaj pe care domnul John Cissel l-a trimis recent parintilor de la scoala dansului, vreau sa scriu astazi despre fascinatia si inspiratia educatorului cu elevii sau studentii sai.

Mesajul dansului a readus in mintea mea miracolul pe care l-am simtit intotdeauna cand discut cu un student ca sa vad progresul sau de-alungul anilor. Cel mai recent am simtit acest miracol cu doua ore in urma, dupa o discutie prin zoom cu un student de-al meu.

Iata insa mesajul domnului Cissel catre parintii elevilor sai:

“A Note From the Head of School

I have been privileged to be the recipient of 1000s of gifts over the years. I don’t mean to sound overly sentimental, trite, or melodramatic, but when you are a teacher the gifts come every day, each year.

The gifts are simple. I have a front-row seat watching each child change, evolve, and grow. There are times during the year when I notice it most of all, typically right at the start of the year and then, again, at the end of the year.

Today, for example, after I had learned last week about a boy in the third grade who loves insects, we were talking about the huge paper wasp nest that I found on the school grounds over the summer and we went to find it. He was so excited.

The challenge for me is to find that interest or quality that I can tap into to build a relationship with each student. Each one of those 1000+ children is different from the other and watching, speaking with them, working on a project with them gives me an insight into their unique worlds.

Once I unlock the secret of who they are, I can better understand what to watch as they grow. I can also only hope that through conversations or projects we work on together, I can have some kind of long-term impact on them.

The 2020-2021 year is just beginning and I am all ears and eyes on watching and hearing about your child’s evolution. Does it get any better than this?”

M-a entuziasmat in primul rand fascinatia dansului cu potentialul fiecarui copil.

Intr-adevar, studiile in psihologie si educatie arata ca fiecare copil are talente si capabilitati unice. Unii sunt mai norocosi pentru ca talentul lor se suprapune strans peste programa scolara, peste ceea ce vrea scoala sa “vada” la elevi. Stim cu totii ca daca ai darul matematicii, al stiintelor exacte in general, calea este mai lineara, mai “simpla”, pentru ca talentul tau sa iasa la suprafata. Asta si pentru ca acest talent este, cel putin pana intr-un punct, simplu de masurat prin note si puncte la concurs. Lucrurile sunt mai complexe pentru cei care au pasiunea scrisului, caci scoala romaneasca nu le ofera multe oportunitati pentru a-si dezvolta pasiunea [ dovada si saracia creatiei literare romanesti ]. Iar situatia din arte, pictura, muzica, actorie etc., este de-a dreptul artizanala: ajutorul sistematic dat de scoli pentru dezvoltarea acestor talente este practic inexistent. In fine, talentele mai putin conturate, de genul talentul antrepenorial, oratoric, organizatoric, civic, si multe, multe altele, raman ingropate in 99.99% din cazuri.

M-am intrebat de multe ori, oare cat din acest talent a fost pierdut in tara din cauza lipsei de fascinatie articulata a educatorilor? Caci nu este suficient sa fim fascinati in interiorul nostru. Trebuie sa si articulam – sa exprimam – aceasta fascinatie. Sa spunem ca ea exista si este unica pentru fiecare copil. Exact cum a facut-o domnul Cissel.        

Talentul exista oriunde: uneori, sub nasul nostru, ca atunci cand un copil observa cu atentie si migala un cuib de viespi. Sau in lucruri foarte sofisticate, ca atunci cand un copil construieste o imprimanta noua care sa tipareasca documentele in alfabetul Braille.

Cred ca fascinatia si inspiratia educatorului cu elevii sai provine din doua aspecte:

Noi, oamenii maturi, suntem obsinuiti cu normalitatea, sa luam lucrurile asa cum sunt. Copiii inca nu au aceasta obisnuinta formata. Acolo unde noi, maturii, vedem doar un cuib de viespi, un copil vede o colectivitate vie si dinamica de insecte, care fac impreuna lucruri impresionante. De exemplu un cuib sau un fagure, fara sa aiba ideea ce este un fagure. Cum reusesc albinele sa construiasca faguri formati din hexagoane perfecte, fara ca cineva sa le invete ce este hexagonul? Si de ce hexagoane si nu patrate? Sau tringhiuri? Doar un copil poate intreba despre astfel de detalii. Pentru un matur, un cuib este doar un cuib, si un fagure doar un fagure. Iar intrebarea – de ce un figure este din hexagoane – este de-a dreptul “prosteasca”, desi nu cred ca multi maturi stiu explicatia. Dar mintea noastra este asa de batucita de obisnuinta incat nu ne intrebam despre evident.   

A doua sursa de fascinatie si de inspiratie pentru noi, educatorii, vine observand miracolul prin care un copil se dezvolta incet – incet spre maturitate. Fascinatia vine din faptul ca fiecare generatie este diferita, caci conditiile in care ea se dezvolta sunt si ele diferite. Baietii mei au crescut cu telefoane celulare. Prin urmare felul in care invata ei este unul semnificativ diferit de cum am invatat eu: eficienta lor este exponential mai mare, caci orice gaselnita a cuiva se propaga imediat in intregul grup. La fel, daca cineva are o idee interesanta de proiect, ideea este imediat “rumegata” de toti, si apoi modificata intr-o multime de directii. Eu, in schimb, am invatat singur, cam tot timpul. Nu am avut cu cine sa schimb idei, de fapt nici nu mi-am pus vre-odata problema sa schimb idei cu cineva. Colaborarea in proiecte si pentru activitati scolare [ colaborare, nu copiat ] a fost ceva ce nici nu am stiut ca exista. Dar viata evolueaza, iar astazi nu este ca ieri. Aceasta tranzitie continua este o sursa permanenta de fascinatie si inspiratie.     

La fel ca domnul John Cissel, si eu sunt fascinat de studentii mei. Zilele trecute am primit project report-ul unui student de anul doi undergraduate (sophomore, cum le zicem aici) pentru un curs de graduate la care mi-a cerut permisiunea sa asiste. Il stiam de la un curs anterior, asa ca i-am dat-o.

Am fost uimit de ce a reusit tanarul sa stoarca din proiectul meu. Am continuat astazi discutia cu el, si i-am sugerat doua idei din proiectul sau, care ar fi foarte interesante de studiat mai departe. Abia astept sa vad ce va reusi sa faca cu ele. Stiu deja ce poate o minte matura sa faca din cele doua idei, dar sunt curios [ si imi doresc sa fiu fascinat si inspirat ] de ce va face cu ele o minte tanara.

Cred ca este nevoie in tara de mai multa fascinatie a profesorului fata de elevii si studentii sai. Din pacate, mult prea rar am vazut asa ceva. Mult prea rar am auzit pe cineva din tara exprimandu-si pe sleau admiratia fata de elevii sai. Cred ca am auzit-o recent la cineva, in ceea ce a spus la emisiunea mea la Stirile Transilvaniei TV, dar nu sunt 100% sigur.

Nu vreau sa sun negativ, dar imi aduc aminte ca eu am fost apreciat pentru cat invat, ca ascult pana la obedienta, ca sunt politicos, ca nu creez probleme, … dar rar pentru potentialul meu. Singura memorie pe care o am in acest sens a fost cu profesorul meu de la facultate in Timisoara, la lucarea mea de diploma: la inceput a ras de ce i-am sugerat, dupa aceea m-a luat in serios, iar in final mi-a propus si i-am fost asistent sapte ani. Iar domnul profesor [ si ce am invatat de la dansul ] a fost unul din marile mele norocuri in viata.

Deci fascinatia de care scrie domnul Cissel in nota sa se intampla si in tara, dar mult, mult prea rar.

Eu sunt fascinat de fiecare student cu care apuc sa lucrez mai aproape. No joke. “Does it get any better than this?”

Mantra dupa care directorul [ meu favorit ] isi conduce scoala in perioada pandemiei COVID suna asa: “Clear plan, remain vigilant, and adjust as necessary.”

Adica – Sa ai un plan clar, stai vigilent, si adapteaza-te dupa cum apar nevoile.

Am parcurs la Stirile Transilvaniei TV patru emisiuni interesante si foarte intense pe seama educatiei in vreme de pandemie. Ultima emisiune, cea cu d-na deputat Cristina Iurisniti, a fost asa de incarcata cu idei incat am visat toata noaptea discutia noastra. Ba chiar m-am sculat dimineata gandidu-ma in continuare la ideile spuse, si cum se imbina ele cu ce am auzit de la elevi, parinti, si profesorii de la clasa.

A trecut intre timp o saptamana, iar concluzile incep sa mi se cristalizeze in minte. Am sumarizat ideile din cele patru emisiuni in sapte categorii diferite: 1) Infrastructura; 2) Comunicarea experientelor pozitive; 3) Capacitatea organizatorica a invatamantului de a raspunde eficient in situatii de criza; 4) Grija pentru partea emotionala (sufleteasca) a copiilor; 5) Participarea parintilor si a societatii largi la rezolvarea situatiei de criza; 6) Situatia elevilor defavorizati si a celor cu nevoi speciale; si 7) Experienta care poate fi dusa mai departe in viitor.

Dar am sa incep cu o concluzie surpriza, inainte sa le disec putin pe cele sapte in parte.

Concluzia la care nu m-am asteptat

Am sa incep cu cea mai importanta concluzie a mea despre aceasta perioada nefericita. Si anume, lipsa datelor statistice solide, care sa ofere o imagine robusta si in timp real a invatamantului din tara.

Doamna deputat Cristina Iurisniti mi-a confirmat, caci am intrebat-o direct, ca la Comisia de educatie a Parlamentului nu au avut date statistice precise privind nivelul de pregatire al scolilor pentru perioada COVID. Au existat informatii anecdotice, intre cei – aproximativ – 250.000 de elevi fara tablete [ cum s-au exprimat primul ministru si ministrul educatiei ] si alte statistici care spun [ a afirmat doamna deputat ] ca cifra reala ar fi peste 900.000 de elevi. Cine stie precis? Nimeni.

Deasemenea, nu exista informatii clare privind gradul de acoperire a scolilor cu Internet connection: faptul ca o scoala are Internet nu inseamna ca are grad de acoperite 100%. Ca te poti conecta din fiecare sala de clasa.

Am aflat din aproape in aproape, si apoi mi s-a confirmat, ca liceul fanion al orasului ABC nu are Internet in multe sali de clasa, desi are in cancelarie, birouri, si cateva laboratoare. Cum este numarata aceasta scoala? Cu sau fara Internet? Pai, oricare raspuns l-am da este gresit, caci imaginea conexiunilor Internet nu este o harta de 0 si 1, 0 – absent si 1 – prezent. Ea este o harta a procentelor de acoperire si a calitatii ei, respectiv capacitatea de a ramane permanent online in timpul claselor.

Discutand despre asta cu amicul meu Sorin I., mi-am dat seama ca lipsa datelor statisice robuste [ care sa ne ofere imaginea realitatii ] este perpetuarea vechiului betesug de pe vremea comunistilor. Cand datele care se culegeau erau toate mincinoase ca sa iasa raportarile bine.

Insa nu poti face nimic fara date.

“Stai vigilent” in mantra cu care am inceput gandurile mele inseamna sa ai tot timpul datele necesare la zi si exacte ca sa intelegi situatia din teren. Fara date nu poti sa te adaptezi nevoilor, chiar si atunci cand ai un plan clar. O scoala, ca sa nu zic de un sistem de invatamant, care functioneaza fara date este ca unul care-si oranduieste viata dupa gura lumii. Adica dupa barfe. Esta ca si cum ai conduce legat la ochi o masina pe un drum nestiut.  

Mai departe, fara date nu poti intelege momentul cand a aparut o situatie noua.

De exemplu, am fost uimit sa vad ca nici elevii, nici parintii, ca pe profesori nu i-am mai intrebat, deci ei nu stiu precis cat la suta au pierdut din materia planificata din cauza pandemiei. S-a pierdut practic tot ce trebuia sa fie predat din martie incolo. Cat la suta reprezinta asta? 25%? 40%? Mai mult? Exista materii, de exemplu matematica sau informatica, unde materia din anul urmator se leaga de anul precedent. Ce impact are materia nepredata asupra materiei ce trebuie parcursa in acest an? Cum poti insa propune solutii de adaptare, cum ne spune mantra, atunci cand nu stii precis care sunt nevoile?

Ma opresc aici, desi lipsa datelor statistice robuste despre invatamant mi se pare aspectul cel mai grav. Orice actiune si orice proiect sunt doar carpeli naïve, atunci cand sunt definite fara a se porni de la date precise si actuale.  

Sa trecem acum pe scurt la cele sapte puncte de concluzii pe care le-am enumerate la inceput.

Matricea concluziilor noastre

Iata-le pe scurt:

1. Infrastructura: Este imposibil de stiut nivelul infrastructurii din scoli, precum si gradul in care ea este capabila sa ofere ceea ce este nevoie. Sfanta ramane improvizatia individuala, iar ingeniozitatea scolilor trebuie apreciata: de la telefoane mobile folosite pe post de hot spot [ caci nu exista Internet in clase ], pana la folosirea calculatorului de la primarie pentru lectii, si Facebook pe post de platforma educationala. Asta acolo unde sunt telefoane celulare si laptopuri. Unde nu sunt, vorba aceea [ amara ]: aceste locuri nu exista pentru ca nu se vorbeste de ele.  
2. Comunicarea experientelor pozitive: S-au acumulat multe experiente pedagogice extrem de valoroase. Profesorii au incercat metode si idei noi, iar unii au obtinut rezultate incurajatoare. Sunt exemple, mi s-a spus, cand elevii au preferat noua forma de predare celei traditionale. Totusi, nu exista un mecanism sistematic pentru a disemina aceasta experienta, astfel incat sa beneficieze cat mai multi de ea.       
3. Capacitatea organizatorica a sistemului de invatamant de a raspunde eficient in situatii de criza: Nu vreau sa par un Gigi-contra, dar am ramas cu senzatia ca ministerul mai mult a confuzat si incurcat decat a ajutat. Pornind cu cele cinci – sase saptamani la inceput cand nu s-a facut nimic. Un cadru didactic mi-a spus [ in timpul celei de-a treia emisiuni ] ca a inceput sa predea dupa doar trei zile. Atat i-a luat sa-si cumpere un abonament la sistemul de video-conferinta zoom, sa-si mute lectiile online, dupa care sa-si reia orele, desi pauza decisa de minister a mai durat inca patru saptamani.   
4. Grija pentru partea emotionala (sufleteasca) a copiilor: Nu a fost nici o surpriza, o spun cu mare tristate, dar asta este o tema necunoscuta pentru scoala romaneasca. Parca copiii nu au stari sufletesti. Nu am auzit in emisiuni nici un fel de mentiuni vis-à-vis de starea emotionala creata de izolarea sustinuta si de necunoscutele cotidiene. Totusi, un elev a spus la un moment dat ca el si-a pierdut motivatia si interesul de a participa la lectii. Cati elevi au fost ca el? Care a fost impactul lipsei orelor sau a orelor improvizate asupra elevilor care nici inainte nu erau tocmai pe valul dorintei de a invata?    
5. Participarea parintilor si a societatii largi la rezolvarea situatiei de criza: Iarasi, greu de spus in lipsa unor date statistice riguroase. Am auzit de actiuni minunate organizate de parinti cu initiativa si plini de creativitate. Am aflat de unele activitati care s-au dovedit a fi adevarate oportunitati de educatie, si care nu ar fi putut avea loc fara aceasta pandemie. Insa, cati copii au fost in aceasta situatie fericita? Si cati doar au asteptat sa treaca timpul uitandu-se pe pereti? 
6. Situatia elevilor defavorizati si a celor cu nevoi speciale: Nu am auzit nimic spus legat de ei: Copii cu autism sau Asperger. Copii cu ADD sau alte conditii emotionale. Copiii din familiile sarace, fara telefon mobil, laptop, si retea Internet. Copii care traiesc in case unde nu exista carti. Asa cum am spus, nu i-am auzit pomeniti.

Cand am intrebat despre ei, mi-am dat seama ca intrebarea mea nici nu a fost inteleasa. Poate concluzia cea mai dureroasa a celor patru emisiuni este ca exista – o Romanie uitata, de care nu se discuta – cea a ultra-saracilor dar si a celor cu nevoi speciale. Decalajul enorm in educatia lor fata de educatia restului a “reusit” sa creasca si mai mult, desi acest lucru pare la prima vedere imposibil.

• Experienta ce poate fi dusa mai departe in viitor: Paradoxal, insa, exista o perceptie ca pandemia COVID a reusit probabil sa intrerupa unele practici nesanatoase, care se perpetuau de multa vreme. Pandemia a fortat abandonarea lor, si adoptarea unor solutii mai productive si mai moderne. Profesorii de la clasa au repetat ca maine nu va mai fi probabil ca ieri. Ori doar asta in sine este un punct castigat din toata experienta asta nefericita.

Am sa continui sa scriu pe tema invatamantului in perioada COVID, caci a fost un moment asa de traumatic da si asa de disruptive incat digestia lui imi va lua multa vreme. Si eu cred ca un rezultat al pandemiei este ca maine nu va fi ca ieri. Acum este momentul ca schimbarea care se produce sa fie una pozitiva si constructiva, nu una care [ Doamne fereste ] sa strice lucrurile si mai tare.                    

Continuam in aceasta saptamana discutia noastra despre educatia in perioada COVID ascultand parerile parintilor. Asta ne va da o alta perspectiva asupra situatiei unice prin care trecem.

Emisiunea noastra de saptamana trecuta a cristalizat cateva idei spuse de cei sase elevi pe care i-am avut invitati:

1. Elevii vor sa invete.
2. Elevii sunt constienti de pericolul virusului, mai ales pentru familiile lor, parinti si bunici in varsta.
3. Au pierdut aproximativ cinci saptamani de scoala in martie – aprile, pana cand scoala s-a repornit intr-un fel sau altul. Apoi au mai pierdut din materie si prin faptul ca durata orei s-a injumatatit.
4. Unii elevi si-au pierdut motivatia de a invata pe masura ce durata pandemiei s-a lungit.
5. Elevii duc dorul mersului la scoala.
6. Ei duc dorul colegilor lor.

Nu i-am auzit insa pe invitatii mei plangandu-se de modul in care s-au predat clasele. Asta este un lucru foarte incurajator. Unii au avut orele online fiind in contact direct cu profesorii si colegii lor (modul sincron), altii au primit postari cu materialele de lectii, pe care apoi le-au studiat singuri (modul asincron). Un participant la emisiune a laudat creativitatea profesorilor sai in a transmite online ceea ce s-a scris pe tabla, lucru care mie mi s-a parut greu de realizat practic fara tehnologie scumpa si sofisticata. Se pare ca temerile mele au fost nefondate. Profesorii lui au gasit o solutie ieftina si buna la problema asta.  

Totusi, imaginea pe care am creat-o prin emisiunea noastra (pornind de la opiniile elevilor fruntasi) este una trunchiata. Toti participantii sunt elevi de varf, cu rezultate exceptionale la invatatura. Esantionul nostru este doar unul partial reprezentativ, pentru ca nu am avut elevi din mediul rural sau elevi din familii defavorizate. Ori ei sunt majoritatea. Unuia din participanti i-a cazut legatura Internet in timpul emisiunii, si nu a mai putut sa se reconecteze pana la final. Acest ghinion descrie limpede fragilitatea permanenta a predarii online.

Tablete vs. motivatie

Ma gandeam aseara ca invatamantul la distanta, ma refer la cel asincron, nu este ceva nou. El a existat din totdeauna, mult inainte sa fie inventate tabletele, laptop-urile, si camerele video. Destui si-au facut in perioada comunista liceul si facultatea la FF, adica fara frecventa: primeau acasa un plic cu materialele de studiu, pe care apoi le parcurgeau singuri, dupa care urmau examenele la sfarsit de trimestru / semestru. Tableta nu face decat sa inlocuiasca plicul si hartia cu postarile de pe Internet: ti se posteaza materialele, urmand ca fiecare sa le studieze singur. Un fel de FF generalizat si fara hartie.   

Au inceput sa-mi curga in minte multe alte intrebari: Care sa fi fost motivatia elevilor nu asa de buni la carte sa participe la orele online, daca cei extrem de buni au simtit la un moment dat ca isi pierd interesul? Sau, ce a fost in sufletul unui copil dintr-o familie defavorizata, cand a constat ca saptamanile trec iar scoala sa ramane inghetata? Cat a fost de fapt lipsa tabletelor – o cauza sau un pretext – pentru perioada pierduta sau cu orele injumatatite?        

Am inceput incet, incet sa cred ca aspectele legate de motivarea (elevilor, a profesorilor si a parintilor) sunt la fel de importante ca tabletele. Poate chiar mai importante.

Solutia educatiei in perioada COVID ar putea fi in final (aproape) extraordinar de simpla, daca motivatia si increderea elevilor, a profesorilor, si a parintilor vor fi pastrate la nivele robuste. Sau spus altfel, toate tabletele si tot Internetul de pe lume nu vor insemna doua parale daca se pierd motivatia si increderea elevilor, a profesorilor, si a parintilor. De aceea, incep sa cred ca cele mai importante aspecte sunt ca conducerile scolilor sa se concentreze pe a-si pastra profesorii sanatosi, motivati, si conectati la efort, iar la randul lor profesorii la sa concentreze pe a-si motiva elevii si a-i pastra angajati pe parinti.

Importanta climatului in scoli

A-ti motiva si apoi a-ti pastra elevii motivati si desigur parintii implicati poate fi extrem de simplu daca pornesti cu dreptul, sau supraomenesc de dificil daca incepi cu stangul.

Sunt clare cateva reguli simple de good practice: buna intentie din partea celor implicati (elevi, profesori, si parinti), transparenta totala, si flexibilitate maxima.

Inteleg prin buna intentie ca fiecare sa ramana fixat pe singurul obiectiv al intregului efort: acela de a aduce educatia din aceste luni nedorite cat mai aproape de ce este ea in lunile normale. Altfel spus, de a reduce cat se poate de mult ce se pierde acum din cauza restrictiilor din cauza virusului.

Etalonul succesului este diferenta intre ce s-a putut preda si cat au invatat acum elevii comparat cu ce invata ei intr-un an scolar obisnuit.

Nu este acum momentul nici sa se revolutioneze educatia (cum sugera cineva intr-un eseu pentru ca scolile ar avea “autonomia” s-o faca), si nici momentul sa se experimenteze cu nu stiu ce modele pedagogice netestate sau platforme de predare necunoscute (cum opiniona altcineva intr-un alt eseu). Greutatile sunt deja suficient de insemnate incercand doar sa recreezi normalitatea, nu-si au acum locul ideile perpendiculare pe acest efort.

Tot buna intentie inseamna si intelegerea (tacita sau nu) intre actorii implicati ca sunt cu totii in aceeasi barca. Ca elevii sa poata progresa cat mai eficient in educatia lor, ei impreuna cu parintii si profesorii trebuie sa aiba incredere deplina unii in altii, fara sa se suspecteze reciproc de intentii maligne.

Inteleg prin transparenta totala disponibilitatea scolilor de a discuta deschis progresul pe care-l fac, precum si orice dificultate pe parcurs. Nimic nu trebuie ingropat sub covor. Este momentul ca profesorii si elevii sa fie dispusi sa-si “deschida sufletul”, iar parintii sa gaseasca timpul si energia sa participe la discutii si efortul comun. Comunicarea intre cei trei actori trebuie sa fie continua si onesta.  

Am asistat recent la un exercitiu inspirational legat de transparenta si comunicarea unei scoli cu parintii. Scoala XYZ a decis sa-si testeze in fiecare saptamana tot personalul si toti elevii folosind un test aprobat si o procedura standard. Testul este pe baza de saliva, caci cel nazal este neplacut pentru elevii foarte tineri. Procedura folosita este cea de pooling, in care pentru a testa cat mai multi si cat mai repede, sunt testati simultan grupuri de cinci persoane.

Desi peste 90% din parinti doresc sa-si vada copiii testati (pentru ca asta le va da peace of mind), au existat multe nedumeriri vis-à-vis de natura testului bazat pe saliva, ce se va intampla cu datele culese din analize, procedurile ce vor fi aplicate daca sunt profesori depistati pozitiv, procedurile daca vor fi elevi depistati pozitiv, si asa mai departe. Cred ca am numarat peste cincizeci de intrebari venite intr-un interval scurt de timp. Intrebari extrem de precise si intrebari generale. La toate, scoala a raspuns cu rabdare si precizie, iar acolo unde nu au avut raspunsurile pe moment s-au interesat la cei care administreaza testul ca sa raspunda cat mai clar si exact la urmatoarea sedinta tuturor anxietatilor parintesti.

In fine, inteleg prin flexibilitate maxima situatia in care scoala stie in permanenta starea exacta a fiecarui elev si a fiecarui profesor, precum si felul in care se desfasoara toate materiile. Ori asta nu se poate realiza decat printr-un dialog continuu si constant intre conducerea si profesorii din scoli, elevi, si parinti. Iar cand sunt probleme, ele sunt discutate heads-on, fara musamalizari si fara cosmetizari.

Intre cele patru elemente enumerate (infrastructura digitala, buna intentie, transparenta totala si flexibilitate maxima), punctele nevralgice mi se par – transparenta si flexibilitatea. Paradoxal, nu vad tabletele si Internet-ul ca fiind nodul Gordian. Dar este destul de lucru la transparenta si flexibilitate.

Am ascultat recent o conferinta de presa a ministrului educatiei. Dupa ce ministrul si-a facut comunicarea, au urmat intrebarile jurnalistilor. Extrem de repede, mult prea repede, ministrul si-a pierdut rabdarea cu intrebarile ziaristilor. Si a apelat atunci la strategia profesorului, care vrea sa fie ascultat dar nu si intrebat: a ridicat tonul si pe o voce putin tipata, desigur agasata, a repetat ceea ce spusese deja fara sa raspunda intrebarii. Acesta este pasul stang cu care daca se va incepe se va pierde imediat cooperarea si increderea elevilor si a parintilor. Singurul pas drept pe care mi-l imaginez sunt – multe respiratii adanci pentru a se linistii, dupa care raspunsuri clare, precise, si mai ales spuse cu rabdare la toate intrebarile, nedumeririle si angoasele elevilor si ale parintilor. Indiferent de cate si care intrebari vor fi puse.

Am avut recent o discutie mai lunga cu baiatul meu cel mare, in care el mi-a reprosat ca am fost mult prea aerian cu tot ce s-a intamplat in perioada COVID. Afirmatia lui m-a socat, intristat, jignit, suparat. Mi s-a parut nedreapta din moment ce am incercat sa fiu un top of all things.

Prima mea reactie a fost sa repet ce faceau si ai mei in astfel de situatii: sa apelez la mult-folosita fraza – “eu sunt parintele, iar aceste lucruri nu le discutam.” Am stat dupa aceea si m-am gandit ca sunt intr-un moment in care pot sa-i castig increderea sau pot s-o pierd.

Desigur, mie mi s-a parut nedrept si socant sa mi se spuna ca am fost un aerian. Tocmai eu, care am incercat sa fac tot ce am putut mai bine. Si nici asta nu a fost suficient pentru el.

Cand m-am linistit, am acceptat ca acesta nu este decat punctul meu de vedere, insa alta este realitatea vazuta prin ochii baiatului meu. Asa ca a doua zi i-am zis ca inteleg ca nu am fost ceea ce s-a asteptat sa fiu, dar sunt dispus sa-l ascult, si sa incerc sa fac lucrurile ca sa fie mai de ajutor pentru el. In fond, el este primadona acestui moment, nu eu.

Perioada pandemiei a adus in fata noastra, a parintilor, o situatie neobisnuita si confuza. Am incercat fiecare sa-i facem fata asa cum am putut si ne-am priceput mai bine. Unele lucruri ne-au iesit bine, altele nu chiar asa de bine. A venit de aceea momentul sa ne spunem experienta si gandurile unii altora, si poate astfel sa intelegem ce este mai important (in aceasta experienta), tableta sau motivatia.                                         

Cand rad cu gura pana la urechi – mai nou si in direct la Stirile Transilvaniei TV – doar eu stiu, desi am aparent toti dintii-n gura, ca o parte din ei sunt implanturi, coroane, si punti dentare.

Generatia mea, indiferent de unde este acum ea, este (si) o generatie a stirbilor. Periodontistul la care ma tratez (unul dintre cei trei stomatologi care ma verifica la fiecare trei luni) mi-a spus ca noi, astia din Romania, suntem cu totii asa.  Adica cu dantura praf. Stirbi. “Toti paceientii mei originari din Romania au dantura ca a celor de saptezeci de ani. Extraordinar de proasta.” Pentru cei din generatia mea, momentul adevarului (in privinta sanatatii danturii lor) vine cand te uiti la ei din lateral: mai la toti le lipsesc molarii.

Unde ni s-au dus noua molarii? De ce suntem stirbi cu totii?

Igiena proasta, pasta de dinti mizerabila, absenta controalelor periodice, lipsa tratamentului profilactic, inexistenta educatiei, cabinetele stomatologice insuficiente si prost utilate, frica de dentisti, etc. etc. Am mers la stomatolog doar in momentul in care durerea de dinti a devenit insuportabila. Ori in acel moment ne-a asteptat cel putin un root canal, daca nu direct o extractie.

Dar ce mai conteaza acum cauzele precise si cine este devina? Noi, parintii, medicii stomatologi, scoala, ministerul? Finalul este ca suntem stirbi, si nu mai este nimic de facut: dintii pierduti raman pierduti pe vecie.

Experienta stomatologica a generatiei mele mi se pare pe cale sa se repete metaforic in ceea ce priveste educatia celor care au acum nesansa de a-si face educatia in perioada pandemiei. Situatia scolara creata de gripa COVID este complicata si complexa. Este o situatie nemaintalnita de toti actorii implicati: elevi, parinti, cadre didactice, manageri de scoli, organizatii si structuri scolare, guvernanti. De fapt nimeni pe lumea asta nu are experienta de cum sa abordeze cat mai eficient situatia in care suntem, caci nimeni nu a mai trecut printr-o astfel de situatie. Pe romaneste, orice recomandari generale sunt pure speculatii.

Observ din presa ca s-a intrat intr-un scenariu absurd (dar de inteles) in care fiecare isi arunca, unul altuia, cartoful mult prea fierbinte: ministerul, inspectoratele, scolile, familiile, elevii. Vorba unui amic de-al meu, profesor de liceu in tara: “Ministerul si inspectoratele vor sa se spele pe maini pasand responsabilitatea altora in cazul ca lucrurile vor iesi prost.”

Eu cred ca este buna decizia guvernantilor de a lasa scolile sa se organizeze singure, functie de conditiile specifice lor. Asta facem si noi aici. Marea problema este insa ca (din cauza invatamantului centralizat) scolile si profesorii nu au experienta si nu stiu cum sa opereze autonom. Pentru ca nu au facut-o niciodata inainte. Nu au procesul pregatit, nu au metricile, nu au strategiile. Asa ca peste problema extrem de complicata de a gestiona invatamantul in aceste conditii vitrege de pandemie se suprapune inca o problema cel putin la fel de complicata: sa invete in timp real cum sa ia autonom decizii bune. Si ca meniul sa fie complet, pe post de desert, vin dificultatile ce tin de logistica: echipamentele necesare, conexiuni la Internet, instalare de software, depanarile defectelor, salile de clase, grupurile sanitare.

Si totusi timpul trece. La fel trece si anul scolar. Se incheie scoala primara, gimnaziul, liceul. Vin examenele. Vine viata.

Orele pierdute, la fel ca dintii mei, nu se vor mai regenera niciodata. Odata eliminate, ele raman eliminate pe veci. Astazi o lectie, maine un capitol, poimaine o materie intreaga. Exact ca si dintii mei: a aparut intai o carie intr-un premolar, eu nu i-am dat atentie caci am crezut ca va “trece”, caria a crescut si a tot crescut pana s-a dus intreaga masea, apoi inca una tot asa, si tot asa pana am ramas stirb pe-o parte. Si inca una. Ei, nu stiu de ce, dar am impresia ca algoritmul se repeta acum in privinta educatiei si a scolii. Tare mi-e teama ca multi vor ramane stirbi pe vecie in ale educatiei.

Cine-i de vina? Dar mai conteaza oare asta? Pe cine mai intereseaza astazi de ce sunt eu stirb. Nu ma mai intereseaza nici macar pe mine. Pe cine va interesa peste cinci, zece ani ca unii au pierdut acum cam un sfert din liceul lor?

Un exercitiu de democratie americana prin Stirile Transilvaniei TV

De ce spun asta?

Democratia noastra (ma refer la cea americana) este ortogonala fata de cea din Romania. Nu ca nu s-ar putea si altfel, dar lumea si politicienii din tara nu sunt obisnuiti altfel de cum procedeaza acum. Asa ca voi incerca un exercitiu de democratie americana, bottom-up, de la grassroots spre Rai. Pe romaneste: de la opinca la Voda.

Iata cum.

Primele trei emisiuni ale mele la Stirile Transilvaniei TV vor fi despre educatia in vreme de pandemie si care este experienta elevilor (prima emisiune), a parintilor (a doua), si a profesorilor de la clasa (a treia). Elevii, parintii si cadrele didactice sunt actorii implicati in educatie.

Dupa cele trei emisiuni, voi sintetiza pe baza input-ului primit un document pe care vreau apoi sa-l discut in a patra emisiune cu un politician din Parlamentul de la Bucuresti. Iar daca politicianul este deacord cu input-ul nostru, poate va ajunge discutat in Parlament.

Asa functioneaza in a nutshell democratia americana. Bottom-up, de la alegator in sus. Nu top-down ca in Romania. Initiativele pornesc de la opinca si se propaga-n sus pana la Voda. Nu invers – caci nu sunt varate pe gatul nostru de sefime. Sa vedem cat din acest flow democratic sanatos, bottom-up (de jos in sus) functioneaza in Romania.

Am observat ca primul pas este cel mai greu: este dificil sa gasim lume dispusa sa-si spuna ideile pe baza experientei lor oneste. Caci si aici ca-n calculatoare: daca inputul primit de la oameni este garbage, outputul nu are cum sa fie decat tot garbage.

Asadar, prima mea emisiune propriu-zisa la Stirile Transilvaniei TV va fi despre experienta elevilor in lunile de COVID. Vrem sa identificam aspectele care s-au desfasurat bine, dar si aspectele care nu s-au desfasurat corespunzator. Nu ne intereseaza sa criticam anumite scoli sau anumiti profesori, caci asta nu ne va ajuta per ansamblu cu nimic. Dar vrem sa intelegem ce fel de activitati didactice s-au putut desfasura multumitor, si care nu. Si ce anume din caracteristicile lor au produs rezultatele respective?

Ne intereseaza experiente pedagogice concrete, exemple specifice prin care am trecut, situatii noi – care sa ne permita sa intelegem cauzele nereusitelor, precum si solutiile posibile.

In final, vrem sa cream o lista de exemple si situatii interesante (bune si nu asa de bune) pe care le-am trait, precum si un set de solutii posibile care sa rezolve aceste probleme. Si vrem sa producem documentul pentru politicianul din Parlament.

Raman deocamdata secrete intrebarile prin care voi incerca sa ating scopul nostru.

Va invit si ne vedem sper miercuri seara de la ora 21. Chiar daca nu avem puterea sa evitam toate “cariile” din educatie, poate – totusi – vom reusi sa salvam impreuna una, doua oportunitati. Si asta nu ar fi deloc putin. Doar un stirb ca mine poate intelege cat de pretiosi sunt doi molari atunci cand iti lipsesc restul.  

După ce am citit articolul devastator al lui Valeriu Nicolae despre impostura care domnește în cv-urile a zeci de parlamentari români, trei idei pot fi formulate pe scurt:

1) Pe de o parte, este posibil ca noi să vedem în acești bufoni îmbrăcați în hainele imposturii doar vârful unui aisberg uriaș care este mașinăria puterii din România. Da, țara este capturată, dar nu în primul rând de acești tineri siniștri, ci de către cei care îi manevrează. Traseele lor înspre vârful politicii par atât de similare încât devine firesc să ne întrebăm cine și de ce a făcut alegerea de a promova în aparatul legiuitor și decizional din România oameni inculți, lipsiți de scrupule, manevrabili și dispuși la orice compromis. Întâlnim în mai toate aceste trasee de pseudo-carieră câteva instituții al căror rol în organizarea acestui sistem de putere pare decisiv: fabricile de diplome și de spălat bani, SRI și fosta Securitate, Colegiul lui Gabriel Oprea, școlile de partid. Se cuvine deci să conchidem că acestea sunt instituțiile cele mai puternice în România, cele care decid accesul la putere și la resursele financiare ale țării. Faptul că ele aleg să promoveze în fruntea țării astfel de impostori vorbește însă și de valorile, de calitatea umană și profesională a celor care conduc aceste instituții.

2) Pe de altă parte, lipsesc din cv-urile oamenilor puterii universitățile bune din România. Ceea ce este o palmă teribilă dată educației și cercetării din țara noastră. A devenit un veritabil proiect de țară afrontul adus promovării competenței sau capacității celor mai bune dintre universitățile românești de a forma și promova o elită conducătoare a acestei țări. Cu alte cuvinte, tinerii care se formează în marile universități din București, Cluj, Iași, Timișoara nu au nicio șansă de a urca în ierarhiile sociale și de a fi recunoscuți pentru studiile lor și nu pentru slugărnicia lor față de șefii de la partid.

3) Am spus că realitatea prezentată de Valeriu Nicolae este doar partea cea mai vizibilă a aisbergului. Da, pentru că în planurile din spate, pe toate treptele organizării instituționale și administrative, politice, financiare, mediatice și de intelligence, e plauzibil că promovarea a mii de mici impostori s-a făcut după aceleași criterii ale supunerii oarbe și vulnerabilității. Harta imposturii este infinit mai densă decât acești triști reprezentanți ai ei în parlament. De aceea, la orice criză, cât de mică, sistemul acesta cedează și produce catastrofe amplificate de nepricepere, ticăloșie și corupție.

A durat treizeci de ani până când acest sistem corupt s-a instaurat în toate domeniile vieții noastre, de la politica până la sport, de la cultură până la servicii secrete, de la sănătate până la justiție. Să nu ne facem iluzii și să credem că după un vot vom putea răsturna acest sistem. În fond, el este susținut probabil de milioane de oameni, chiar dacă funcționarea lui efectivă depinde de câteva zeci sau sute de mii. Dar nu cred că noi, ca societate, putem inventa în patru ani o alternativă la aceste hoarde de impostori: rezistența lor va fi puternică, resursele țării sunt pe mâna lor și nici măcar nu e sigur că noi suntem suficient de curajoși și de pricepuți să o facem.

E nevoie însă de un început, trebuie să începem de undeva. Așa cum plastic s-a exprimat bunul meu prieten, profesorul Aurel Codoban, nici apa nu îngheață toată deodată, începe de la o margine și valul se întinde. Noi avem șansa, ori datoria, obligația, de a lansa acest val, care pentru moment nu există. Și să sperăm că vom suficientă energie, noi și cei ce vin după noi, de a congela impostura și corupția într-un proces care va dura zece, douăzeci, poate treizeci de ani. Cu condiția, încă o dată, ca valul să se ridice.