STIRILE TRANSILVANIEI

Autor: Alex Doboli

  • Cadoul meu de Sarbatori: Zece concluzii la finalul mini-serialului “Hunedoara, incotro?”

    Acestea sunt concluziile mele la finalul mini-serialului despre educatia din Hunedoara.

    Cele zece concluzii sunt cadoul meu de Sarbatori pentru Hunedoara, orasul unde m-am nascut si unde am crescut.

    Ele nu sunt inventile mele, ci mi-au fost spuse de cei din oras. Eu le-am notat si le-am sumarizat. Dar atentie: concluziile sunt atat de corecte si de complete pe cat sunt informatiile si datele pe care am reusit sa le culeg.

    Mi-am folosit intreaga mea pregatire universitara precum si toata experienta mea de om care a trait in SUA peste doua treimi din viata sa matura. I gave my best shot in this effort.

    Le ofer acum cu prietenie celor din Hunedoara care vor sa faca ceva cu ele.

    1) Continuitate

    Tinerii orasului isi doresc un salar mediu de 3500 – 4000 RON.

    Continuitatea orasului depinde de masura in care tinerii raman in oras, si deci de masura in care ei gaseasc job-uri cu astfel de salarii. Acesta este adevarul scurt pe care nu-l poti masca prin retorica si propaganda.  

    Exemplu. Salarul pomenit mai sus este cel pe care tinerii l-au indicat intr-un scurt sondaj ca necesar pentru o viata normala in Hunedoara. Prezentul dar mai ales viitorul este unul al mobilitatii, in care lumea se misca spre locurile unde isi pot implini visurile si viata. Exista de aceea posibilitatea ca Hunedoara sa ajunga un oras cvazi-pustiu, daca actuala stare de lucruri continua fara sa creeze o economie locala care ofera salarii suficient de mari.  

    2) Oportunitate

    Ce fel de economie locala poate oferi salarii medii de 3500 – 4000 RON?

    Invitatii mei au repetat mereu ca turismul este viitorul orasului. Veniturile din turism depind insa de turistii care viziteaza, cati sunt ei si de larghetea buzunarului lor. Si desigur, depind de ce ofera orasul.

    Insa turismul local este probabil incababil sa ofere venituri suficiente pentru intregul oras.  Orasul are nevoie de diversificare economica. Doar a mai pierdut odata masiv mergand pe mana unei economii locale monocolore.

    Exemplu. Eu sunt intre aceia care cred ca prosperitatea vine doar construind prin inginerie si tehnologie. Scolile din oras ar trebui sa pregateasca tinerii pentru job-urile viitorului, automatizare, inteligenta artificiala, informatizarea cotidianului, si energiile regenerabile. Dar cum pornim? Vre-o cinci – zece exista inca o fereastra de oportunitate pentru ca traditia inginereasca a orasului sa nu se piarda in intregime. Un handicap observat este dificultatea de a aduce angajatorii locali in discutia civica despre viitorul tinerilor din oras. Angajatorii nu sunt obisnuiti cu acest rol si nu au personal pregatit sa dea input folositor.

    3) Realism

    Educatia locala trebuie conectata la realitate. Tinerii orasului vor sa invete bine o meserie ca sa stie sa faca ceva util in viata. 

    Insa dilema noastra ca oameni maturi (implicati in educatie) este unde stabilim echilibrul intre educatia ce ofea enlightment si cea care pregateste pentru viitorul pragmatic, adica meseria lor? Deasemenea, unde este granita intre educatia generala si educatia ce tine de specificul local?

    Exemplu. A existat un consens in timpul discutiilor noastre ca educatia trebuie legata de nevoile si oportunitatile locale. S-a spus mult despre obligatia ca tinerii sa-si cunoasca istoria si traditia locala. S-au mentionat ca exista in oras oportunitati de care tinerii pot beneficia, cum sunt pungile de talent si de pasiune din oras (precum filiala Uniunii Artistilor Plastici din Hunedoara), seniorii la pensie, biblioteca municipala, etc. Ei ar putea ajuta cu activitati ca cercuri de istorie, literatura, tehnica, arte, si altele.  

    4) Pragmatism

    Cei care sunt acum in varful carierei lor profesionale au indicat ca foarte importante in succesul lor sunt knowledge si skills care nu se predau in scoala: lucrul in echipa, comunicarea orala si in scris, life-long learning, onoare etc.

    Exemplu. Majoritatea activitatilor moderne sunt in echipa. Structura echipelor este uneori definita, dar deseori (mai ales in tehnologie) structura si rolurile rezulta dinamic prin capacitatea fiecaruia membru de a contribui la rezultatul final. Leadership si capacitatea de a fi a good team player nu sunt concepte abstracte, care sa fie invatate separat de realizarea unui proiect concret. Am sugerat intr-o emisiune ca o posibila actiune benefica orasului ar fi organizarea unui concurs anual, in care echipe de elevi proiecteaza si realizeaza solutii ingineresti cu utilitate publica, de exemplu construiesc banci smart, similare celor cumparate de Primarie. Astfel de proiecte pot fi metoda prin care se dobandesc knowledge si skills care nu sunt predate in scoli, ca life-long learning, comunicare, team playing, etica, etc.   

    5) Speranta

    Orasul are in prezent un pool de optimism in randul tinerilor. Destui vor sa ramana in Hunedoara, cel putin in viitorul imediat. Acesta este un punct de pornire sanatos si extrem de valoros.

    Totusi, ce si cum trebuie facut ca sa nu se piarda acest pool de optimism, si ca el sa fie folosit constructiv?

    Este esential ca generatiile mature actuale sa nu insele sperantele tinerilor prin felul in care decid si se comporta. Ce mecanism local se poate crea pentru asta?

    Exemplu. Am fost surprins de naivitatea raspunsurilor elevilor de liceu din Hunedoara, respectiv cat sunt de scurte (doua – trei propozitii), de simplu concepute, si scrise cu scrisul unui elev de clasa a treia. Dar vina pentru educatia slaba nu este a copiilor. Un copil nu se educa singur. Totusi, a cui este vina pentru situatia asta? Si cum se va evita continuarea acestei situatii in viitor?

    6) Comunitate

    Spiritul comunitar este putin dezvoltat. Consecinta este interesul mic pentru activitati si proiecte pe termen mediu si lung, dincolo de rezultatele imediate, obtinute printr-un numar mic de paticipanti, stransi deobicei pe baza relatiilor de prietenie. 

    Spiritul comunitar se realizeaza prin educatie civica, sociala si politica (deseori prin mass media), dar si prin modele si experiente locale. Modelele si experientele de viata sunt cele care ne ghideaza in situatiile in care avem de luat decizii complexe si complicate.

    Exemplu. Am fost mirat de masura redusa in care cei intervievati au modele de viata dintre fostii sau actualii lor dascali. A fost surprinzatoare si lipsa experientelor majore de viata [ life shaping experiences ] dobandite in anii de scoala.

    Legat de educatia civica prin mass-media, sunt impresionat de masura detaliata in care baiatul meu urmareste si intelege politica si societatea americana. Meritul este mai ales a lui The New York Times, pe care-l citeste zilnic. NYT nu doar ca face jurnalism ca la carte, dar are si articole de educatie politica, civica, sociala, etica, tehnologie, etc. scrise de experti in domeniu. Prin comparatie, educatia politica si civica a tineretului din oras este dificil de realizat pentru ca nu exista mass media de calitate similara. Nu exista local resurse dincolo de a informa scurt despre lucruri punctuale. Deasemenea, nu exista know how pentru genul de educatie care se face prin The New York Times si National Public Radio (NPR).

    7) Transparenta

    Transparenta se refera la informarea obiectiva, comprehensiva, si continua a populatiei despre starea orasului. Ea este importanta pentu doua motive: (1) ea creste responsabilitatea factorilor locali de decizie si atrage suportul populatiei careia i se explica situatia reala, si (2) creste participarea civica a populatiei prin solutiile sale la probleme concrete, si care astfel devine o parte implicata activ in viata si mersul comunitatii.

    Transparenta se refera la toate informatiile si datele statistice despre oras, care trebuie sa fie usor de accesat si explicate pe intelesul fiecaruia.    

    Exemplu. Am fost surprins de disonanta acuta intre ceea se spune si realitate. O astfel de situatie s-a referit la existenta Internetului in salile de clasa ale unui liceu din oras. Prezentarea initiala a fost ca toate orele se desfasoara online in mod corespunzator, concluzia fiind ca liceul are infrastructura digitala necesara. Ulterior, elevi ai aceluiasi liceu au indicat ca exista conexiune Internet doar in cateva clase, restul folosind solutii artizanale. Concluzia noastra a fost aceea ca in realitate nu se stie precis (cuantificat) situatia infrastructurii digitale din scolile orasului si masura in care ea satisface nevoile educative curente.   

    8) Identitate locala

    Identitatea locala este ceea ce iti da dragostea vesnica pentru locurile unde te-ai nascut, crescut, si unde poate traiesti.

    Identitatea locala include familia si prietenii din zona, dar cuprinde si je ne se qui-ul care ne face sa fim mandrii de orasul de unde venim.     

    Exemplu. Eu am crescut cu mandria de a fi din Hunedoara pentru ca orasul avea echipa de fotbal Corvinul, Combinatul Siderurgic, si abia pe locul trei – Castelul. Intre timp, echipa de fotbal a disparut, iar importanta Combinatului s-a diminuat. Castelul este acum principalul simbol al orasului. Este poate singurul motiv pentru mandria de hunedorean. Asta insa nu este suficient. Ce altceva inseamna orasul dincolo de castelul sau?

    9) Viziune

    Exprimarea unei viziuni catre care sa tinzi este primul pas al oricarei transformari constructive si sustenabile. O viziune trebuie sa inspire, sa energizeze, dar mai ales sa fie realista si credibila.

    Orasul are acum nevoie de un mecanism local prin care sa-si formeze in permanenta viziunea pentru ceea ce vrea sa ajunga. 

    Exemplu. Am inceput mini-serialul cu intentia de a afla viziunea hunedorenilor pentru orasul lor. Am fost surprins ca am auzit foarte multe banalitati. Metaforic, “schimbarea” orasului inseamna in viziunea multora inca cateva pietonale, o faleza de-a lungul Cernei, si targ mestesugaresc in jurul castelului. Au lipsit ideile de schimbare structurala, nu doar cosmetica a orasului. Este dureros sa vezi ca viziunea pentru viitorul orasului se bazeaza in mare parte pe Castel, adica “tehnologie” construita acum sase sute de ani.  

    10) Ratiune

    Trebuie construite solutii creative adaptate specificului si oportunitatilor locale. In cazul educatiei, ele trebuie sa ocoleasca frana educatiei centralizate, care va ramane intotdeauna incapabila sa adreseze nevoile concrete ale orasului.

    Aceste solutii trebuie insa construite rational pornind de la date si metrici robuste, si folosind proceduri bine intelese si larg validate.

    Exemplu. Discutiile noastre au indicat lipsa datelor sistematice despre specificul si capacitatea orasului, a populatiei, si a scolilor din oras. Este aproape imposibil de obtinut input despre ultra-saraci sau minoritati, de exemplu maghiarii si rromii din oras. Totusi saracii sunt majoritatea in oras. De aici rezulta dificultatea de a face decizii strategice educate si informate. Multe din decizii sunt luate pornind de la experiente personale si date anecdotale.

  • “Hunedoara, incotro?” – “Catre nicaieri?”

    Ne apropiem incet, incet de finalul mini-serialului “Hunedoara, incotro?” si din pacate nu cred ca am un alt raspuns decat laconicul – “Catre nicaieri”.

    Situatia sta cam asa: Intr-un scurt sondaj, cativa din actualii elevi de liceu din Hunedoara au indicat ca un salar de $1000 pe luna este ceea ce ei considera necesar pentru o viata comfortabila in oras. $1000 in mana inseamna [ inteleg ] cam $1800 platiti de angajator. Fara cei $1000 pe luna, tinerii hunedoreni vor continua sa caute job-uri in alte locuri, inclusiv in strainatate.

    Deci orice discutie despre viitorul orasului trebuie sa raspunda intai la intrebarea – cine plateste $1800 brut salar mediu pe luna in municipiul Hunedoara?

    Aceasta este concluzia mini-serialului nostru. Dar si necunoscuta lui. Restul este retorica.

    Capcana salariilor mici

    Actualul model economic al municipiului este exclusiv bazat pe salarii mici.

    Acesta este principalul argument pe care orasul il ofera pentru atragerea unui business nou. Cu acest modelul insa nu poti ajunge departe cand vine vorba de cresterea salariilor medii din oras.

    Dar exista un efect mult mai devastator al actualului model decat dificultatea de a creste salariile medii.

    Job-urile cu salarii mici sunt cele ieftine pentru ca exista o oferta mare pentru ele. Oferta este mare deoarece ele nu cer educatie si specializare, si cam oricine le poate face. Astfel, scolile locale nu sunt presate de nevoia de a educa dincolo de minim, pentru ca oricum nimeni nu are nevoie de altceva. Si asa se inchide cercul vicios in care argumentul salariilor mici amplifica diluarea educatiei, care la randul ei atrage doar muncile putin calificate si cu salarii mici.

    Cercul vicios odata inchis devine [ aproape ] imposibil de intrerupt. El perpetueaza saracia cronica si lipsa sistemica a educatiei. Cercul vicios este un punct stabil de echilibru, spus in jargonul din game theory, disciplina academica care studiaza sistemele sociale. Sau pe romaneste, cercul vicios este o mlastina a saraciei, care te inghite incetul cu incetul si din care nu poti iesi. Datul din picioare te afunda si mai mult.        

    Experienta altor locuri [ cu destine similar Hunedorii ] arata ca exista doi parametrii importanti pe care o companie ii considera atunci cand deschide un business nou: conditiile locale de viata si nivelul de pregatire al fortei de munca din zona.

    Ei – aici s-ar putea desigur face ceva, doar ca situatia nu este deloc simpla.

    In privinta conditiilor locale de viata, cele doua avantaje majore ale Hunedoarei sunt pretul scazut al locuintelor si cadrul natural minunat al orasului. Exista nenumarate oportunitati de a petrece in natura clipe minunate. Dezavantajele sunt insa mult mai multe: orasul este neintretinut si uratel per ansamblul lui, multa lume nepoliticoasa si agresiva, lipsa civismului, o viata culturala subreda, in general – lipsa “sofisticariilor” si a “intelectualismelor” de orice fel. Orasul este rupt de lume: cand cotesti dreapta de pe soseaua Timisoara – Sibiu ca sa ajungi la Hunedoara faci de fapt o dreapta de la viata moderna. Sau cum spun localnicii: “Hunedoara este o fundatura”.

    Nu ma pricep la cum sa schimbi calitatea vietii intr-un oras, asa ca ma opresc aici cu discutia primului parametru.

    Am sa discut mai departe al doilea parametru, respective nivelul de pregatire al fortei de munca din zona, caci acesta este aspectul pe care il analizam in mini-serialul nostru.       

    De unde sa incepi?

    Cred ca exista o oportunitate economica pentru oras prin activitatile care sunt labor intensive si specifice locului. Provocarea [ challenge-ul ] este cum sa aduci in oras activitati economice care sa implice educatie, specializare, si productivitate mai ridicate dincolo de minim?

    Dar de unde sa incepi? Nimeni nu vine la tine doar pentru ca existi.

    Trebuie intai sa-ti pui la punct educatia locala ca sa oferi un motiv important posibililor investitori.

    Trebuie spus ca organizarea nationala a invatamantului din licee nu este de nici un ajutor. Centralismul blocheaza orice initiativa de a construi o solutie locala care sa inglobeze – si – programa scolara. Este pierdere de vreme si energie orice incercare de a presa de jos in sus pentru a schimba educatia prin minister si inspectorate. Trebuie cautate si gasite alte modalitati de a crea local forta de munca pregatita care sa poata executa si alte job-uri decat cele cu salarii mici.    

    Dar iarasi, de unde sa incepi? Nimeni nu vine sa-ti rezolve problemele locale.

    Intr-o lume ideala inceputul vine intotdeauna de la companiile locale care angajeaza absolventii. Ele descriu starea lor curenta si traiectoria pe care si-o doresc in urmatorii trei – cinci ani. Informatia adunata de la opt, zece, douasprezece companii ofera imaginea de ansamblu [ destul de precisa ] despre cum se vor misca local lucrurile. Desigur, unele detalii vor fi diferite, dar directiile principale ale evolutiei economice rezulta din aceasta agregare de informatie.

    Acesta este punctul de plecare de la care orice scoala isi stabileste directiile strategice ale modului concret in care vrea sa-si customizeze oferta de educatie pentru elevii sai. In acest moment nu exista nici o customizare a educatiei functie de nevoile si oportunitatile locale.

    De exemplu, un profesor de la liceul X din Hunedoara mi-a spus ca se gandeste sa infiinteze o clasa de automatica. Ar fi prima din judet. Elevii ar invata bazele proceselor de control si realizarea lor folosind sisteme electronice embedded programabile. Programa clasei ar include si interfatarea diferitelor tipuri de senzori cu un sistem numeric, precum si partea de actuatori, adica controlul de releelor si a motoarelor ce tin de aplicatie. Elevii ar implementa mini-proiecte, care sa-i pregateasca pentru specificul angajatorului Y din oras.

    Ideea profesorului hunedorean mi se pare excelenta si reproduce in parte felul in care operam aici, in SUA.

    Tot intr-o lume ideala, aceasta clasa este apoi creata, si pentru ca angajatorul Y este multumit de cei pe care-i angajeaza, el decide sa dea o mana de ajutor la dezvoltarea clasei pe mai departe. Iar aceasta clasa devine in timp si mai buna, astfel ca angajatorul beneficiaza de absolventi si mai bine pregatiti, care sunt mai productivi si mai capabili sa preia activitati mai specializate si mai bine platite. Angajatorul poate la randul sau sa se diversifice catre activitati mai complexe si profit mai mare.   

    In timp, langa clasa de automatica liceul X adauga o clasa de informatica industriala. Asta este intotdeauna extensia normala caci cele doua merg la pachet. Acesta este momentul cand liceul isi diversifica scopul propunandu-si pregatirea de antrepenori locali in informatica industriala, pe langa forta de munca pentru compania Y.

    Un domeniu economic interesant pentru oras poate fi cel al energiei verzi. Asta pentru ca pamantul in si in jurul orasului este ieftin. In lume, toti incearca acum sa se pozitioneze cat mai strategic in privinta energiei verzi caci in curand petrolul si gazele naturale nu vor mai insemna mare lucru. Pericolul incalzirii globale este mult prea iminent pentru ca lumea sa-l ignore mai departe.

    Sistemele pentru energie verde sunt de fapt sisteme complexe de control industrial. O ferma de panouri solare trebuie coordonata atent in timp real, astfel ca ea sa furnizeze energia necesara cat mai fiabil. De exemplu, orice nor trecator reduce energia solara captata. Cand energia furnizata de panouri scade, ea este compensata apelandu-se la bateriile care stocheaza surplusul de energie captata [ atunci cand soarele este puternic ]. Algoritmii de control stabilesc automat acumularea energiei in baterii si compensarea cand captarea este redusa. Sistemele moderne includ un mecanism de stabilire automata al pretului cu care este vanduta energia captata, caci furnizorul vrea sa-si maximizeze intotdeauna incasarile.

    Probabil ca sunt si alte idei care merita discutate. Insa indiferent de felul lor, procedura este intodeauna aceeasi: trebuie creata perechea angajator local – scoli locale care sa beneficieze si sa se impinga reciproc.

    Concluzie

    Concluzia mea spre finalul mini-serialului este ca realitatea din oras este alta. Nu exista perechea [ colaborarea ] angajator local – scoli locale. Scolile nu percep nevoia de a sta in contact permanent cu angajatorii din moment ce sunt “proprietatea” ministerului educatiei si a inspectoratelor scolare. Iar angajatorii locali nu se asteapta sa gaseasca un anumit tip de pregatire intre absolventi.

    Cel mai dramatic exemplu mi s-a parut cel al absolventului de profesionala la liceul X, care dupa terminarea liceului si a facultatii de inginerie din oras, s-a angajat sofer de taxi.

    Un alt exemplu care m-a surprins a fost ca angajatorul Z din oras nu participa la discutii cu localnicii pentru ca nu are aprobarea centralei de nu stiu unde. M-a surprins asta caci in SUA, unde traiesc, companiile abia asteapta oportunitatea de a-si oferi input-ul la structurarea materiei din licee si universitati. Companiile prezinta domeniile unde ele percep o pregatire insuficienta a elevilor si studentilor, astfel incat scolile sa poata sa se corecteze cat mai repede.

    Dar situatia de acum nu este noua. Ea este deja-vu pentru mine.

    Lucrurile stateau la fel si in 2008 cand am incercat o colaborare asemanatoare cu un profesor al liceului W din oras. Nu a rezultat nimic desi se puteau face multe. In final a fost mai simplu si mai firesc sa lasam totul balta si sa ne vedem de ale noastre.

    Au trecut intre timp peste zece ani. S-au schimbat directori de scoli, primari, ministrii si legi ale invatamantului, guverne si presedinti.

    Dar a ramas aceeasi incapacitatea Hunedorii de a-si multumi populatia tanara oferindu-le salariile pe care le spera. Cum bine anticipeaza game theory, este mai simplu sa lasi balta orice incercare de nou [ caci ea s-ar putea sa nu reuseasca ] si sa te lasi dus de valul inertiei. Este mult mai economic sa faci pluta decat sa inoti contra curentului.

    Totusi, omul nu este o fiinta perfect rationala. Sansa orasului sta in iratiunea unor idealisti care vor sa inoate impotriva curentului oricat se chinuie altii sa-i convinga sa se lase dusi de curent. Si daca nu se gasesc idealistii locali, well – atunci viitorul orasului este cel in care el va reveni, asa cum sugera unul din invitatii mei din mini-serial, la trecutul sau – adica cel de targ unde taranii de pe satele din jur isi vand produsele. Si asta este o posibilitate. Ce ar fi asa de rau in asta?                    

  • “Chestia” mea de la Stirile Transilvaniei TV

    Eu ii zic emisiune TV la “chestia” pe care o fac saptamanal [ miercurea de la ora 21 ] pe Internet pentru Stirile Transilvaniei TV, desi ar fi cea mai mare greseala sa ma maimutaresc incercand sa mimez un jurnalist sau reporter TV.

    Nu am pregatirea unui jurnalist, nu sunt unul, si mai ales nu vreau sa ajung unul.

    Asa cum am spus deja, ar fi cea mai mare greseala sa imi propun sa recreez o emisiune TV traditionala pe Internet.

    Oportunitatea televiziunilor prin Internet este altundeva: putem explora liber si incerca idei noi, adica emisiuni cu un tel diferit de cel al televiziunilor traditionale, cu formate noi, si cu un mod nou de prezentare.

    Traditionalul

    Multe din televiziunile traditionale sunt o hemoragie financiara. Majoritate lor sunt probabil neprofitabile, sau pentru a fi trebuie sa-si vanda continuu sufletul [ pardon, continutul ] “Diavolului” – ca in Faust.

    Ce rezulta este partizanat de interese si al mesajului prezentat [ functie de cine cumpara spatiu de reclama ] si emisiuni ghidate de rating. Iar rating-ul, stim din studiile in psihologie, inseamna doar capacitatea de a-i tine pe oameni lipiti in fata televizorului. Asta o faci cu drama, frica, si panica. Nu cu informatie si continut. Natura ne-a construit astfel incat frica este ceea ce ne atrage cel mai tare atentia.

    Nivelul de frica este direct corelat cu numarul de breaking news. Inclusiv cu culoarea galbena a background-ului ales pentru breaking news, care cauzeaza anxietate. Apoi, spui audientei ce vrea ea sa auda, ca sa-i castigi increderea, dupa care repeti acelasi lucru la nesfarsit.

    Netraditionalul

    In “televiziunile” netraditionale, asa cum este si Stirile Transilvaniei TV, nu depinzi de bani, deci de rating.

    Pentru cineva ca mine merita sa faci o emisiune doar pentru ca experienta ei este fun. In loc de mii de urmaritori dezinteresati [ care isi vad atentia hijacked de frica ] devine mult mai important sa ai o mana de urmaritori dedicati si care sunt interesati in mesajul emisiunii, nu in emotia produsa de ea.

    Keyword-ul televiziunilor netraditionale nu mai este – numarul, rating – ci – pasiunea, similaritatea crezurilor si a valorilor.

    In plus, se pot explora genuri, formate, si structuri noi pentru emisiunile realizate. Mie mi-a luat vre-o patru emisiuni ca sa scap de tracul imitarii traditionalului si sa prind curaj sa ma joc cu idei si concepte noi.

    In emisiunile mele, vrem sa implementam proverbul “incetul cu incetul se face otetul”. Nu ma intereseaza doar sa discutam, precum la o televiziune traditionala, ci ma intereseaza sa cream, sa facem lucruri practice si concrete.

    Mini-serialul meu “Hunedoara, incotro?” este in acest moment un amalgam de sociologie, forecasting, education theory, engineering – toate reunite cu scopul de a crea entuziasm local pentru a imbunatati lucruri punctuale. Sunt convins ca experienta mea de profesor universitar care preda in sala de curs se simte in monologurile mele interminabile [ caci ce ar fi un profesor universitar care nu bate campii? ]

    Printre altele, vreau sa inteleg [ prin acest mini-serial ] cum bate vantul in Hunedoara, orasul meu natal. Dar nu vreau sa inventez un vant sau sa propun un vant nou [ asa cum o fac deobicei politicienii sau vizionarii de ocazie ].

    Si dupa sase episoade incep sa inteleg incet – incet cum bate vantul in oras …

    De exemplu, un scurt chestionar mi-a sumarizat visurile elevilor de liceu din oras. Raspunsurile lor sunt o imagine cruda a viitorului pe care ei si-l doresc. Adica a vantului care bate in Hunedoara …

    Elevii de liceu doresc sa ramana in oras, nu vor sa plece altundeva. Pentru asta insa ei cred ca au nevoie de un salar lunar in jur de 3500 – 4000 RON. Cam o mie de dolari. Cineva mi-a calculate ca acest salar inseamna aproape doua mii de dolari brut. Nu este deloc clar ce fel de economie local va putea plati salarii medii de doua mii de dolari. In nici un caz una de felul celei actuale.

    Asa ca pornind de la aceasta concluzie si ca sa intelegem ce inseamna o astfel de economie locala ideala, am creat o emisiune in care am cerut opinia celor care acum sunt in varful carierei lor profesionale. Am ales oameni care lucreaza in computing si high tech – caci indiferent cum o pui – acolo este viitorul si doar acolo pot fi salariile medii de 2000 de dolari brut.

    Am ales persoane cu experienta profesionala semnificativa. Si care sunt toti ingineri. Caci este un postulat ca viitorul este intotdeauna construit de ingineri, nu de altii [ cand n-ai ingineri buni poti trage cortina caci nu exista nici o speranta ]. Doi de la Timisoara, unul din Hunedoara, doi din Germania, si unul din Silicon Valley. Si parerea unui profesor universitar din Timisoara – cum vede el ce se preda in scoli.

    Dincolo de interviuri

    Dar dincolo de raspunsuri si detalii, incep sa-mi formez imaginea de ansamblu a felului anapoda in care se administreaza si se coordoneaza in Romania – oriunde, ca este un oras, un judet, sau intreaga tara. Desigur, si in invatamant. Se administreaza si se iau decizii fara nici un fel de date sistematice, doar pe baza de … nimic, experiente personale si anecdote in cel mai bun caz.

    Interesant, William Cuceritorul a ordonat un recensamant imediat dupa ce a cucerit Anglia: cati oameni, cate vaci, cate oi, cate gaini etc. etc., ca sa inteleaga cat poate taxa si pe ce bani se poate baza pentru armata sa.

    Asta acum 1000 de ani.

    Fastforward in ziua noastra. Pentru ca traim intr-o lumea a serviciilor si a knowledge-ului, trebuie facut un recensamant a know how-ului, a ideilor, a entuziasmului, a dorintelor si sperantelor locale – ca sa intelegi cum sa le canalizezi catre ceva cu cap si coada care sa faca viata oamenilor mai buna.

    Noi incercam un astfel de recensamant la “Hunedoara, incotro?”, doar ca lucram cu un sampling foarte mic.

    Deci ce este de fapt emisiunea mea?

    Poate este precum schita tactica a antrenorului inainte de un meci.

    Sau ca activitatea regizorului care pune la un loc un film din franturi.

    Sau o pictura din pete de culoare.

    Whatever it is.

    Dar in nici un caz nu incerc sa interpretez un reporter la televizor. Ar fi culmea sa vreau sa fac ceva asa de anost, cand pot face altceva mult mai challenging and cool.

  • Schizofrenia informationala, sau nevoia de a comenta ceva de pe partea opusa a Pamantului

    Am inceput sa citesc “The three Christs of Ypsilanti” de Milton Rokeach. Dr. Rokeach si-a obtinut doctoratul la University of California Berkeley, a fost profesor de psihologie la Michigan State, si a lucrat in paralel in spitalul de psihiatrie din Ypsilanti, Michigan.

    Cartea prezinta un experiment in care Prof. Rokeach [ pornind de la un caz descris de celebrul Voltaire ] a incercat sa trateze trei pacienti schizofrenici care se credeau Dumnezeu punandu-i fata-n fata pe acestia. Asta i-a obligat sa-si confrunte crezurile distorsionate. Ipoteza lui Dr. Rokeach a fost ca ei, stiind ca exista un singur Dumnezeu, vor intelege absurditatea convingerii lor ca sunt Dumnezeu, iar asta ar fi primul pas spre insanatosirea lor.

    Experimentul lui Dr. Rokeach nu a reusit, dar cartea este o discutie extrem de interesanta despre beliefs-urile [ convingerile, crezurile ] omului, si felul in care ele sunt corelate cu sanatatea noastra mintala.

    Acum ca au trecut alegerile americane, nu pot sa nu corelez cartea lui Prof. Rokeach cu analizele si cometariile cu care sunt bombardat din tara [ in media si pe Facebook ] despre rezultatul lor, presedintele Trump, president elect Biden, si tot restul situatiei.

    La fel ca cei trei din Ypsilanti, comentatorii romani se cred “intelegatori ai mersului lumii” si “patrunzatori ai celor mai intime ganduri si motivatii ale fiintelor umane”, chiar si atunci cand nu stiu nimic despre ele. Cand procesul concretizarii viitoarei administatii inca nici nu a inceput, cei din tara stiu deja incotro se indreapta SUA si care sunt toate deciziile politice, sociale si economice ce vor urma. Observatia mea se refera la toti, de la opinca la vladica, adica de la acel nobody care-si da cu parerea pe Facebook pana la corifeii sacrii ai gandirii politice romanesti actuale.

    Prof. Rokeach descrie foarte frumos acest fenomen spunand “chiar daca oamenii sunt irationali, ei incearca sa rationalizeze realitatea lor” [ referindu-se desigur la cei trei Cristosi din Ypsilanti ].

    Intr-adevar, toate analizele si comentariile ce mi-au venit din Romania vis-à-vis de alegerile americane, fie din presa si Facebook sau auzite la TV, sunt in opinia mea coocoo. Dar toate, fara exceptie. Nu am gasit nici macar o singura propozitie care sa fie sincronizata cu ce se intampla aici, ma refer aici in Statele Unite.

    Din acest punct de vedere, comentatorii, precum cei trei Cristosi din Ypsilanti, si-au creat o alta realitate in care cred cu tarie. Acea realitatea include personaje care se numesc Trump, Biden, etc., exista activitati la care ei le spun alegeri americane, doar ca este o realitate inventata.

    Acest fenomen nu este o schizofrenie medicala, dar totusi produce o dedublare a realitatii in mintea omului, deci este un fel de schizofrenie. Am sa-i spun metaphoric – schizofrenie informationala, caci ea tine de felul fantezist de a interpreta informatia, inclusiv lipsa ei.

    Nevoia de a comenta ceva de pe partea opusa a Pamantului

    Nevoia comentatorilor romani de a se exprima despre victoria [ sau ne-victoria ] lui Biden – Harris [ si aici ma includ si pe mine ] a devenit comica [ din initial enervanta ].

    Cui sunt de fapt adresate mesajele astea? Si care este rolul lor? Este doar un fel de couch therapy in vazul lumii?

    Comentariile si mesajele sunt scrise de parca destinatarul are skin in the game, ceea ce inseamna ca ele ar fi adresate [ si ] americanilor – americani. In realitate, ma intreb daca este cel putin un american – american – ma refer la unul nascut aici – care a citit vre-unul din ele? [ nu la americani din astia ca mine ]

    In mod evident, lumea nu stie prea multe despre cum functioneaza sistemul electoral american si care sunt etapele care vor fi parcurse pana la 20 ianuarie, cand noul presedinte va fi inaugurat. Lumea nu stie care este rolul statelor in alegeri, a Curtilor Supreme a statelor [ ca exista si asa ceva, nu doar US Supreme Court, la fel cum fiecare stat are a secretary of state – adica un ministru “de externe”, daca ar fi doar sa folosim analogia titlului ], ce poate si ce nu poate face US Supreme Court, cand se declanseaza automat renumararea voturilor, rolul pe care-l joaca precedentele, etc.

    Bineinteles, lumea stie si mai putine despre cine este Joe Biden, noul president elect. Insa toti repeta precum tonomatul ca are optzeci de ani si ca “fiind politician, a supt toata viata lui de la buget”. Ah, si ca este narcisist, zice cineva.

    Dar toata lumea vorbeste si explica, chiar daca modelul pe care-l folosesc este cel al alegerilor romanesti si a politicianului autohton. Toti inteleg si argumenteaza cu convingere ca alegerile nu sunt nici pe departe gata, ca va urma o lupta lunga, ca Curtea Suprema [ dar care din ele? ca sunt mai multe ], ca …

    Cui se adreseaza totusi mesajele astea?

    Cred ca explicatia acestei realitati inventate si in care multi cred vine din faptul ca lumea traieste cu impresia ca ar exista o relatie unica cu SUA. Este normal sa fie asa din moment ce asta i se repeta intr-una: partenerul strategic, partenerul strategic, partenerul strategic.

    Relatia speciala a SUA – dupa cum este ea definite aici – este insa cu UK si Israel. Atat. Cu aceste doua state exista si altceva de cate – vorba unui clasic di-nainte de 89 – “relatii prietenesti si tovarasesti”.

    Scopul strategiei globale a SUA este sa pastreze marile si oceanele deschise comertului, si in acest sens interesul sau in Romania este cam cat este importanta Marii Negre in totalul oceanelor si marilor din lume.

    Care e oceanul cel mai mare? Pai stim de la geografie – cel Pacific. Ei, acolo este interesul strategic principal, caci SUA vrea sa poata face comert liber fara ca cineva sa-l sugrume prin prezenta sa militara.

    Din nefericire, unii din comentatorii si liderii politici din tara au trecut [ parerea mea ] in zona penalului la propriu, daca cineva de SUA ar fi sa le dea atentie. Ce fac ei la ora actuala este asemanator troll-ilor rusi, respectiv duc o actiune concertata de denigrare a procesului electoral american. Una este sa-ti sprijini favoritul, si alta este sa predici continuu despre alegeri furate.

    Parerea mea este ca oficialitatile romane ar trebui sa se dezica de astfel de statement-urile lui, caci aici nu mai este demult vorba de excentricitatile unor copii neastamparati. Aici nu este doar vorba de oameni putin dusi cu pluta “care isi exercita dreptul la free speech”.

    Este infrangerea chiar asa de rea?

    Daca as fi in locul presedintelui Trump m-as bucura pe undeva ca n-am castigat un nou mandat.

    Sa ne gandim putin la situatia actuala: presedintele are saptezeci si patru de ani, va avea aproape saptezeci si cinci cand i se termina mandatul. A fost presedintele SUA. Asta nu i-o poate lua nimeni. A creat o miscare – Trumpism. Poti sa nu fi de acord cu ea si sa nu-ti placa, dar a creat-o, ea exista si nu va dispare. Infrangerea ii va cimenta miscarea, dandu-i o aura de “martir” in randul suporterilor sai.

    Sa facem observatia ca nici presedintii Obama, Clinton – nici macar Reagan, nu au creat miscari asemanatoare. Entuziasmul si gradul sau de rezonanta in randul suporterilor sai este fara paralela. Trumpism [ la fel ca Gaullism sau Peronism ] va exista multa vreme de-acum incolo.

    Deci Presedintele are acum oportunitatea sa se concentreze on building his long-term legacy. Caci putem sa nu fim de acord cu el si sa nu ne placa ideile sale, dar saptezeci de milioane il considera persoana cea mai importanta de pe Pamant.

    Cea mai mare greseala care s-ar putea face acum este sa consideri ca presedintia lui a fost o anormalitate si ca acum trebuie revenit la normalitate. Cei ce spun asta acum nu inteleg SUA – si n-au cum din moment ce nu traiesc aici. Si ce inseamna in fond normalitatea?

    Impactul cuiva in lumea ideilor, a belief-urilor este intotdeauna mult mai puternic decat cel in lumea fizica.

    Incheiere

    Recunosc ca postarile mele au un rol terapeutic pentru mine. Eu practic intentionat terapie prin scris. I-am spus si lui mama, “mama, mai bine-mi scriu bolonziile din cap, ca altfel daca le las acolo, mi se invart in minte pana ametesc. Asa le-am scris, si in cinci minute le-am uitat. Nici nu ma mai intereseaza.”

    Deci eu practic terapie cu ceea ce scriu eu. Ce practica insa restul? Si cat deserviciu fac ei tarii lor prin ceea ce scriu? [ Si aici imi vine in minte un pasaj vis-a-vis de regina Maria din memoriile presedintelui Wilson. Presedintele avea lunch scheduled cu regina, iar regina a intarziat. Si spune Wilson in memoriile sale: “fiecare zece minute de intarziere ale reginei a insemnat inca o bucata pierduta din Dobrogea”. Pasajul asta este repetat de cateva ori in memoriile sale, ceea ce inseamna ca l-a deranjat mult. ]

  • Imi cer cu umilinta scuze

    Foarte multi prieteni mi-au spus ca nu le-a placut ultima mea emisiune, care a fost si primul episod al mini-serialului nostru de la Stirile Transilvaniei TV, “Hunedoara, incotro?”.

    Imi pare rau. Nici mie nu mi-a placut. Am sperat sa iasa altceva.

    My sincere apologies.

    Vina este in intregime a mea.

    Nu vreau sa insirui acum explicatii. Vorba noastra in America: “It is what it is”. A iesit ce a iesit, si nu putem schimba nimic acum. Sper sa invat ceva din aceasta experienta nedorita.

    Si incepuseram asa de bine

    Au fost cateva idei interesante spuse in partea de incalzire a emisiunii, urmat cam pe la minutul cincisprezece – douazeci de cel mai neasteptat paragraf in limba romana pe care l-am auzit [ sa zicem ] din anul 2000 incoace – definitia hunedorencei data de doamna profesor Mihaela Miroiu.  

    Din pacate din acel moment incolo, emisiunea s-a dezintegrat. A luat-o putin pe aratura, la inceput ca o idee scurta legata de o afirmatie anterioara, dar complet nelegata de tema si scopul emisiunii. Iar ideea scurta s-a permanentizat pana la nivelul la care in final, in loc sa discutam despre o viziune pentru oras si cum se leaga educatia de aceasta viziune, discutia noastra dezbatea pet-urile de la strandul din Calan si salciile de pe marginea Streiului.

    Emisiunea a fost pentru mine o experienta nedorita si vreau sa evit situatii similare in viitor. Asa cum am spus deja, vina este 100% a mea. Am scapat emisiunea din mana, si imi pare rau pentru asta.

    Ce a iesit, vorba prietenilor mei a fost “o emisiune cu idei tipic romanesti” si “o insiruire plictisitoare de amintiri din copilarie”.

    Singurul lucru pe care-l pot spune in apararea mea este ca eu nu sunt moderator TV. Sunt profesor universitar, si ma comport cu politete academica. Mi-e jena sa intrerup pe cineva. Nu ma intereseaza imaginea si tavaliturile tipice din mass-media romaneasca. Nu sunt obisnuit ca un invitat sa-si asume rolul de moderator. Mi-am promis ca daca nu putem crea o emisiune civilizata, politicoasa, si respectuoasa pentru timpul hunedorenilor atunci renunt imediat la tot mini-serialul. Am destule lucruri de facut si asa.

    Ce s-a intamplat?

    Am alergat cinci mile imediat dupa emisiune. Ca sa o diger si sa ard putina adrenalina.

    Am incercat sa-mi impun un mind set constructiv postand pe Facebook ce va de genul “(…) dincolo de convingerile noastre – cu sau fara Primarie – si imi dau seama ca s-ar putea sa gresesc cand spun ca nu vad rostul Primariei, deci indiferent de asta – am avut cea mai grozava ora jumatate intr-o lunga vreme. (…) It was one of a kind.”

    Insa pe masura ce a trecut timpul, vorba baiatului meu cel mic, mi-am dat seama ca “I cannot lie forever to myself”. Din punctul meu de vedere, emisiunea a fost mizerabila. Plictisitoare. O tragedie. Si extrem de saraca in idei.   

    Ca atunci cand ai trecut cu tractorul peste un sac de mere si incerci sa salvezi ce se mai poate, am incercat sa mai culeg cate ceva din haloimesul care s-a spus. Am inceput sa separ ideile cu care am fost cu totii de acord de cele controversate. Cele controversate cred ca trebuie analizate mai departe. Macar sa intelegem de unde vine controversa. De ce Hunedoara este asa de diferita?

    Deci, ideile acceptate de toti au fost:

    • Existenta unor pockets de entuziasm si talent local in diverse arii [ arta, fotografie, poezie, muzica etc. ].
    • Existenta unui untapped pool de posibilitati care sunt seniorii / pensionarii. Cei doritori ar putea ajuta mult educatia din oras.
    • Din nefericire, “scopul” actual al scolii este sa pregateasca elevii pentru examenele de admitere. Sa-i tina ocupati.
    • Lipsa oricarei legaturi reale intre scoala si viata / realitate. Ce se invata sunt lucruri artificiale.
    • Frana centralismului in crearea unui invatamant local mai sanatos.
    • Importanta pentru oras a turismului religios la mormantul lui Arsenie Boca, si ca acest turism ar putea fi o sursa buna de venituri pentru hunedoreni.
    • Mini-serialul nostru trebuie sa genereze si fapte, nu doar discutii intre invitati.
    • Rolul multi-valent al dascalilor in societate. Faptul ca ei trebuie sa se implice in activitati specifice locului, cum ar fi cele despre istoria locului.

    Ideile controversate sunt urmatoarele:

    • Masura in care este necesara implicarea primariilor in dezvoltarea unor activitati educative in scoala. Asta este partea pe care eu nu reusesc sa o inteleg. Am sa revin ulterior asupa ei.
    • Masura in care experienta din alte locuri, sa zicem din America, este relevanta pentru Hunedoara. Sunt de acord ca este absurd sa incerci sa copiezi mot-a-mot solutii americane. America este America, si Hunedoara este Hunedoara. Insa trebuie sa intelegem de unde diferenta asta, caci nu este vorba doar de resursele materiale.   
    • Faptul ca Hunedoara se pregateste – “sa zboare”. Afirmatia asta spusa repetat mi s-a parut extrem de nerealista. Mizeria din jurul la cele trei blocuri de nefamilisti de langa Piata Obor este tot mai mare de la an la an. Orasul este murdar in ansamblul lui. Alba Iulia, care a fost mentionata in discutie, are macar un centru decent si curat. Eu nu reusesc sa vad “zborul” nimanui in Hunedoara.
    • Targul mestesugaresc din jurul castelului ar putea fi o idee interesanta, daca ar fi facuta cu cap. Insa lucrurile nu sunt simple: imaginati-va Versailles-ul cu tonete de kurtos si vata de zahar in jurul sau. Castelul este deja saturat cu kitsch – de exemplu „cavalerii” de Hunedoara, sau cum le zice. Adevarul istoric este zero. Deci o idee interesanta si cu mult potential, insa cu pericol imens. [ Mai ales ca betoanele de la Cetatea Devei sunt a strong warning. ]

    Iata si cateva intebari la care as vrea sa aflu raspuns in continuare:

    • Cat la suta din veniturile populatiei locale sunt bani trimisi de cei ce lucreaza in strainatate?
    • De ce nu se pot emula in educatie experientele private de succes, de genul echipei locale campioane la raliuri?

    Am gresit insa cu totii per ansamblu cand am absolutizat termeni relativi. De exemplu: zboara, excelenta … etc. Fiecare am avut in mintea noastra o alta referinta, o alta imagine. Si a iesit Turnul lui Babel.

    Chiar este nevoie de Primarie ca “ceasul sa bata”?

    Ipoteza cu nevoia de a avea primaria pentru „ca ceasul sa bata” mi se pare cu atat mai falsa cu cat ma gandesc mai mult la ea.

    M-am uitat peste granturile de cercetare pe care le-am recenzat primavara asta. Sunt granturi despre cum sa revitalizezi comunitati cu probleme. Tot felul de probleme. Tot felul de idei. Dar nici unul nu are implicate primariile. Nu spun ca este un postulat sa nu le implici, spun doar ca este neobisnuit. Primariile au alt rol si alt gen de “expertiza”. Iar implicarea primariilor este deseori drumul catre coruptie si acte neetice si imorale.

    De aceea cred ca o intrebare la care trebuie meditat serios este – de ce este nevoie in continuare de primarii ca sa ajuti educatia intr-un oras romanesc? Asta mi se pare o problema mult mai adanca decat ce discutam in emisiunea noastra.

    Am sa dau un exemplu de aici. Sunt in Industrial Advisory Board-ul liceului baiatului meu cel mare. Si ei au avut problema ca ce invatau elevii in scoala era nelegat de realitate. Ce au facut? In primul pas au format acest Industrial Advisory Board din persoane cu insight in companii, spitale, universitati. Dupa aceea au introdus cate doua cursuri in engineering, Computer Science (si va rog, nu mai numiti stiinta calculatoarelor IT), si medicina. Eu i-am ajutat sa migreze la liceul lor un curs introductiv de la noi, din anul intai de facultate. Cei de la un laborator national de cercetare au facut acelasi lucru cu materia de Computational Modeling. Scoala a cumparat un virtual cadaver, iar seful unei sectii de chirurgie i-a pus pe teava cu materia de anatomie. Banii pentru echipamente s-au strans din donatii si granturi.

    Si acum intreb: de ce nu se poata asta la oricare liceu din Hunedoara? De ce este nevoie de Primarie? Cu ce contribuie Primaria la toata povestea asta? Pur si simplu nu reusesc sa inteleg.

    Si noi avem primarii, si ne ajuta. Dar asta nu inseamna ca nu facem nimic fara ei.

    Deasemenea, m-a surprins ca s-a trecut asa de usor peste cele trei observatii ale mele dupa dezvoltarea aplicatiei mobile inclusiv de elevi de la un liceu hunedorean: 1) continutul invechit al materiilor tehnice si de Computer Science, 2) lipsa oricarei legaturi intre ce se invata si lumea reala, si 3) rezistenta extrem de scazuta a elevilor la eforturile de lunga durata, pentru care succesul nu este garantat. Mintea mea de profesor universitar imi spune ca astea sunt problemele invatamantului hunedorean, nu implicarea primariei.

    Altfel Hunedoara in particular si Romania in general vor continua sa fie la coada food chain-ului, exact cum sunt si acum. Culegi ce altii nu au nevoie, si te bati pentru fondurile europene pentru amarati.

    Cum va arata Hunedoara peste zece – cincisprezece ani? Kilometrii de pietonale, cinci Drexelmeier si targ mestesugaresc in jurul castelului? Nu zic ca nu este nevoie si de ele. Dar asta este tot ce se poate? Asta este viitorul? Naiba stie – dar sucks.

    Dar imi dau seama ca eu vorbesc de cai verzi pe pereti. Asa cum am spus, mama imi spune in fiecare vara ca sunt „o bata cu ochi ca nu inteleg ca in tara e altfel …”

    De acord, e altfel. Dar atunci cum naiba sa fii ca ceilalti? Pana cand esti altfel?

    Dar astea sunt doar idei.

    Sa vedem daca urmatoarele emisiuni vor clarifica putin lucrurile

    Continuam miercuri de la 21 mini-serialul nostru „Hunedoara, incotro?” avandu-l ca invitat pe domnul Bogdan Giurgiu. Vom dezbate mai departe despre viziunile posibile pentru oras si masura in care educatia poate fi un parametru in aceste viziuni. Imi doresc sa facem o treaba mai buna de data asta.

    Am tinut foarte mult ca domnul Giurgiu sa participe pentru ca este unul din putinii care a propus din-totdeauna o viziune cu cap si coada pentru oras. Poti sa i-o combati, poti sa-l contrazici, poti sa-l iei peste picior, dar o are. Nu spun ca nu ar mai fi si altii, doar ca eu nu am citit nimic care sa mearga dincolo de strand, pietonala, si cismea.

    Insa nu vreau sa transformam emisiunea noastra intr-o platforma de discurs politic. De aceea l-am rugat sa facem abstractie de primari, si sa ne concentram 100% pe tema emisiunii: viziunea dansului pentru oras si rolul educatiei. Nu discutam acum metode de implementare, si nu vreau sa cadem iarasi in capcana controverselor – asa da, asa nu. Nu acesta este rolul mini-serialului.

    Scopul nostru este sa ajungem la concluzii care nu au fost niciodata articulate pentru Hunedoara. Poate sunt prea inginer, dar in mintea mea exista un singur criteriu: demonstreaza o idee construind intai un pilot. Daca experimentul pilot functioneaza extinde-l incremental, si invata din experienta dobandita. Pana faci asta totul este doar o ipoteza. O parere. Vorba profesorului meu de la “Politehnica” din Timisoara, “o zbuta” [ desi dansul nu mi-a explicat niciodata ce este zbuta ].

    De aceea este necesar sa stam in coordonatele emisiunii, daca vrem sa ajungem la ceva. Altfel adugam si noi un epsilon la haosul generalizat din tara.

  • “Hunedoara, incotro?”

    Vom incepe miercuri seara un nou mini-serial la Stirile Transilvaniei TV. De la ora 21.

    I-am spus – „Hunedoara, incotro?”

    Mini-serialul va fi din sase emisiuni. Una pe saptamana.

    Despre educatia in municipiul Hunedoara, si masura in care ea poate deveni un parametru in punerea orasului pe un drum mai sanatos.

    Vreau insa sa incep prin a-mi reaminti pe scurt contextul meu: eu sunt cetatean american, si viata mea este si va ramane aici. Totul, si din toate punctele de vedere. Familia mea si meseria. Cariera pe care o am este tot ce mi-am dorit. Nu am de gand s-o schimb cu nimic. Dar chiar cu nimic. Nici macar cu Casa  A …

    Nu am si nu vreau nimic din Romania, in particular din Hunedoara. Vin uneori vara in tara ca turist cu pasaport american. Nu vreau sa schimb cu mana mea nimic in oras, nu vreau sa incep nici un proiect, si mai ales nu vreau sa dau in nimeni cu pietre. Nu fac politica.   

    Si atunci de ce aceasta emisiune? Pentru ca m-am nascut si am crescut in Hunedoara, si ce ne leaga pe noi hunedorenii intre noi este dragostea pentru orasul de unde venim. Chiar daca el nu este nici Paris, nici New York City, nici macar Sibiu. Totusi asa cum este el, cu toate hibele si baiurile sale, este orasul nostru.

    Ce incerc sa accomplish cu acest mini-serial?

    Patru lucruri. Iata care sunt ele:

    • Sa identificam ceva important pentru si despre educatia din Hunedoara. Ceva care pluteste in aerul Hunedoarei, dar inca nu a fost articulat de nimeni.

    Exact asa cum s-a intamplat si cu mini-serialul nostru anterior, “Educatia in perioada pandemiei COVID”: am pornit la drum crezand ca principala problema este lipsa tabletelor si a Internetului, ca sa ne dam seama ca mult mai acuta de cat asta este lipsa datelor de orice fel despre si in invatamant. Iar fara date nu se poate face absolut nici un fel de management, nici un fel de planificare eficienta. Este ca si cum n-ai avea partitura, dar vrei sa canti nu stiu care simfonie a lui ABC. Da, fiecare o va canta dupa urechea lui, asa cum crede el / ea. Oare ce va iesi? Rezultatele managementului fara date se vad acum, cand scolile incep sa se inchida.

    • Sa oferim lumii din Hunedoara ceva [ despre educatie ] la care ea sa se gandeasca. Am observat ca in viata mult mai important decat solutiile sugerate este sa convingi lumea sa se gandeasca intr-o directive sanatoasa. Nu sa-i spui ce anume sa faca, sa-i dai solutia mura-n gura. Ci s-o convingi sa priveasca spre un anumit orizont. Progresul vine intotdeauna din efortul colectiv si efortul evolutiv. El nu vine din “truismele” clamate de clarvazatori. Progresul este bottom – up, nu top – down. Progresul nu este produs de platforma / proiectul unui politician, indiferent cine ar fi el, atata timp cat lumea nu este pregatita sa produca transformarea propusa.

    Hunedoara este de ani buni pe panta unui regres acut. Poate fi invatamantul si efortul larg o frana care intai sa opreasca regresul, si apoi sa imbunatateasca lucrurile? Nu doar in cosmetic, dar in esenta lor. Metaforic, poate Hunedoara visa dincolo de o pietonala? Sau asta este asimptota superioara de care nu poate trece?  

    • Sa-i punem in contact [ unii cu altii ] pe cei de calitate, dar care in prezent nu se vad si nu se aud. Hunedoara tacuta. Hunedoara este un micro-cosmos. Ca orice localitate, de-altfel. Are elite vizionare, antrepenori, intelectuali, tineret. Are vise si multe suferinte si frustrari.

    Este discutabila masura in care structurile administrative, sindicale, si politice traditionale au fost in stare sa gestioneze eficient situatia orasului. Poate atat s-a putut. Poate soarta orasului a fost pecetluita in momentul in care a cazut cortina de fier. Sau poate nu. Nimeni nu stie cu certitudine.

    Imi este insa clar ca structurile traditionale sunt insuficiente. Este absurd sa credem ca o abordare top-down, pornind de la mecanisme care nu au drept scop redesarea orasului, va veni solutia mult dorita. Experienta ne arata de treizeci de ani ca structurile traditionale nu pot rezolva satisfacator probleme mult mai simple, gen curatenia satisfacatoare a orasului. Este de aceea nevoie ca Hunedoara de calitate dar tacuta sa inceapa sa arate ca exista.       

    • Poate cream un sambure de model de analize locale care apoi sa fie repetate [ si desigur imbunatatite ] si in alte locuri. Situatia Hunedoarei nu este unica. Fiecare loc are cel putin un sector lovit crunt de incapacitatea de a se adapta satisfacator prezentului. Exista foarte multi oameni pe langa care viata trece fara prea multe sanse de mai bine.

    Cele sase emisiuni la care ma gandesc pentru mini-serialul nostru sunt acestea in ordine lor:

    1) Viziunile pentru viitorul orasului propuse de intelectuali hunedoreni; 2) Sperantele pentru oras asa cum sunt ele percepute de elevii din liceele Hunedoarei; 3) Oportunitatile antreprenoriale mijlocii si mici in oras; 4) Parerea profesorilor locali despre ce ar trebui si ce se poate face; 5) Varfurile locale in STEM [ science, technology, engineering and mathematics ] ; si 6) Concluziile noastre.

    Dupa cum observati [ probabil cu mirare / stupoare / indignare ], politicul nu este parte din discutiile noastre. La fel nici sindicatele sau managementul de orice fel din scoli. Asta pentru ca nu consider ca ar fi parteneri la aceasta discutie, dat fiind scopul ei. Ei au agenda lor … Cele patru obiective pe care le-am enumerat mai sus n-au legatura cu ei.

    Emisiunea de miercuri seara la ora 21 va fi despre viziuni pentru viitorul orasului propuse de intelectuali hunedoreni. Voi avea doi invitati, doamna profesor universitar Mihaela Miroiu si domnul profesor Lucian Maier. Pentru ca dansii vin din domeniul umanist, si ca sa sparg gheata [ mai in gluma, mai in serios ] vreau sa incep rugandu-i sa-mi dea o definitie academica a hunedoreanului. Ce inseamna sa fii hunedorean? Care sunt atuurile si care sunt complexele noastre? Ce ne inflacareaza? Si unde avem tendinta s-o dam in bara? Ce ne dorim, pana la urma?

    Orasul trece de multa vreme printr-un proces de selectie negativa. Inca din anii comunismului, visul multor hunedoreni cu scoala a fost sa se mute-n orasele mari: Timisoara, Cluj, Bucuresti. Exportul de persoane bine pregatite a fost intotdeauna mai mic decat importul. Poluarea a fost mare. Orasul uratel. Hunedoara nu a avut niciodata o viata culturala acceptabila. Acum nu are teatru, filarmonica, opera. Nu are de fapt nici macar cinematograf sau un ziar local in care sa ai ceva de citit. Nu are echipe de sport. Pe scurt, si ma doare s-o spun – nu are mai nimic.

    Lucrurile sunt complicate. Am facut un pic de literature review, si nu am gasit nicaieri in lume un exemplu de oras care a reusit sa-si revina dintr-o situatie precum Hunedoara. Nu spun ca nu sunt, doar ca numarul lor nu abunda. Poate Pittsburgh, care ca si Hunedoara, a fost un oras metalurgic. Dar Pittsburgh este un oras precum Bucurestiul de mare intr-un stat prosper, Pennsylvania. Si are Carnegie Mellon University, cu posibil cel mai bun program de Computer Science din lume. Transformarea orasului intr-un high-tech hub s-a facut prin si in jurul universitatii. Sau orasul Kenosha, Wisconsin, unde s-au inchis numeroase uzine de automobile. Doar ca nici Kenosha nu a reusit sa-si rezolve in intregime problemele, asa cum au demonstrat-o protestele din vara trecuta. Sau orasul Ostrava, Cehia – dar nici acolo nu a reusit inca transformarea. Sau localitatile rurale din Iowa, dar nici ele …

    O diferenta importanta intre Kenosha, Ostrava, Iowa si Hunedoara este ca in aceste locuri exista analize si studii serioase despre cum pot fi transformate acele locuri pentru vremurile curente. Munca lor este continua, nu doar o luna la patru ani, inaintea alegerilor, ca in Hunedoara. Poate mini-serialul nostru va fi bujia sa dea scanteia care sa porneasca o discutie asemanatoare si in Hunedoara.        

    Asa ca sa-mi tin degetele incrucisate si sa-mi urez – break a leg.

    Sunt curios si nerabdator sa vedem ce voi / vom invata din acest mini-efort. … Si daca nu iasa nimic, vorba lui buna de la Deva: “n-am pierdut nimic.” Nici macar timp, caci este intotdeauna o bucurie sa tin legatura cu hunedorenii mei.

  • “Does it get any better than this?”

    Domnul John Cissel este directorul meu favorit de scoala primara – gimnaziala.

    Baietii mei au studiat la scoala unde dansul este Head of School. Adica directorul scolii. Am avut privilegiul sa-l cunosc bine de-alungul anilor, si astfel sa-i apreciez intelepciunea si pasiunea pentru meseria dansului. Desi am la randul meu douazeci si sapte de ani de experienta in universitati din Romania (sapte ani) si SUA (douazeci de ani) si sunt de ceva vreme profesor universitar, nu-mi este rusine sa admit ca apelez deseori la modelul dansului pentru a-mi raspunde la indoielile mele.

    Pornind de la un mesaj pe care domnul John Cissel l-a trimis recent parintilor de la scoala dansului, vreau sa scriu astazi despre fascinatia si inspiratia educatorului cu elevii sau studentii sai.

    Mesajul dansului a readus in mintea mea miracolul pe care l-am simtit intotdeauna cand discut cu un student ca sa vad progresul sau de-alungul anilor. Cel mai recent am simtit acest miracol cu doua ore in urma, dupa o discutie prin zoom cu un student de-al meu.

    Iata insa mesajul domnului Cissel catre parintii elevilor sai:

    “A Note From the Head of School

    I have been privileged to be the recipient of 1000s of gifts over the years. I don’t mean to sound overly sentimental, trite, or melodramatic, but when you are a teacher the gifts come every day, each year.

    The gifts are simple. I have a front-row seat watching each child change, evolve, and grow. There are times during the year when I notice it most of all, typically right at the start of the year and then, again, at the end of the year.

    Today, for example, after I had learned last week about a boy in the third grade who loves insects, we were talking about the huge paper wasp nest that I found on the school grounds over the summer and we went to find it. He was so excited.

    The challenge for me is to find that interest or quality that I can tap into to build a relationship with each student. Each one of those 1000+ children is different from the other and watching, speaking with them, working on a project with them gives me an insight into their unique worlds.

    Once I unlock the secret of who they are, I can better understand what to watch as they grow. I can also only hope that through conversations or projects we work on together, I can have some kind of long-term impact on them.

    The 2020-2021 year is just beginning and I am all ears and eyes on watching and hearing about your child’s evolution. Does it get any better than this?”

    M-a entuziasmat in primul rand fascinatia dansului cu potentialul fiecarui copil.

    Intr-adevar, studiile in psihologie si educatie arata ca fiecare copil are talente si capabilitati unice. Unii sunt mai norocosi pentru ca talentul lor se suprapune strans peste programa scolara, peste ceea ce vrea scoala sa “vada” la elevi. Stim cu totii ca daca ai darul matematicii, al stiintelor exacte in general, calea este mai lineara, mai “simpla”, pentru ca talentul tau sa iasa la suprafata. Asta si pentru ca acest talent este, cel putin pana intr-un punct, simplu de masurat prin note si puncte la concurs. Lucrurile sunt mai complexe pentru cei care au pasiunea scrisului, caci scoala romaneasca nu le ofera multe oportunitati pentru a-si dezvolta pasiunea [ dovada si saracia creatiei literare romanesti ]. Iar situatia din arte, pictura, muzica, actorie etc., este de-a dreptul artizanala: ajutorul sistematic dat de scoli pentru dezvoltarea acestor talente este practic inexistent. In fine, talentele mai putin conturate, de genul talentul antrepenorial, oratoric, organizatoric, civic, si multe, multe altele, raman ingropate in 99.99% din cazuri.

    M-am intrebat de multe ori, oare cat din acest talent a fost pierdut in tara din cauza lipsei de fascinatie articulata a educatorilor? Caci nu este suficient sa fim fascinati in interiorul nostru. Trebuie sa si articulam – sa exprimam – aceasta fascinatie. Sa spunem ca ea exista si este unica pentru fiecare copil. Exact cum a facut-o domnul Cissel.        

    Talentul exista oriunde: uneori, sub nasul nostru, ca atunci cand un copil observa cu atentie si migala un cuib de viespi. Sau in lucruri foarte sofisticate, ca atunci cand un copil construieste o imprimanta noua care sa tipareasca documentele in alfabetul Braille.

    Cred ca fascinatia si inspiratia educatorului cu elevii sai provine din doua aspecte:

    Noi, oamenii maturi, suntem obsinuiti cu normalitatea, sa luam lucrurile asa cum sunt. Copiii inca nu au aceasta obisnuinta formata. Acolo unde noi, maturii, vedem doar un cuib de viespi, un copil vede o colectivitate vie si dinamica de insecte, care fac impreuna lucruri impresionante. De exemplu un cuib sau un fagure, fara sa aiba ideea ce este un fagure. Cum reusesc albinele sa construiasca faguri formati din hexagoane perfecte, fara ca cineva sa le invete ce este hexagonul? Si de ce hexagoane si nu patrate? Sau tringhiuri? Doar un copil poate intreba despre astfel de detalii. Pentru un matur, un cuib este doar un cuib, si un fagure doar un fagure. Iar intrebarea – de ce un figure este din hexagoane – este de-a dreptul “prosteasca”, desi nu cred ca multi maturi stiu explicatia. Dar mintea noastra este asa de batucita de obisnuinta incat nu ne intrebam despre evident.   

    A doua sursa de fascinatie si de inspiratie pentru noi, educatorii, vine observand miracolul prin care un copil se dezvolta incet – incet spre maturitate. Fascinatia vine din faptul ca fiecare generatie este diferita, caci conditiile in care ea se dezvolta sunt si ele diferite. Baietii mei au crescut cu telefoane celulare. Prin urmare felul in care invata ei este unul semnificativ diferit de cum am invatat eu: eficienta lor este exponential mai mare, caci orice gaselnita a cuiva se propaga imediat in intregul grup. La fel, daca cineva are o idee interesanta de proiect, ideea este imediat “rumegata” de toti, si apoi modificata intr-o multime de directii. Eu, in schimb, am invatat singur, cam tot timpul. Nu am avut cu cine sa schimb idei, de fapt nici nu mi-am pus vre-odata problema sa schimb idei cu cineva. Colaborarea in proiecte si pentru activitati scolare [ colaborare, nu copiat ] a fost ceva ce nici nu am stiut ca exista. Dar viata evolueaza, iar astazi nu este ca ieri. Aceasta tranzitie continua este o sursa permanenta de fascinatie si inspiratie.     

    La fel ca domnul John Cissel, si eu sunt fascinat de studentii mei. Zilele trecute am primit project report-ul unui student de anul doi undergraduate (sophomore, cum le zicem aici) pentru un curs de graduate la care mi-a cerut permisiunea sa asiste. Il stiam de la un curs anterior, asa ca i-am dat-o.

    Am fost uimit de ce a reusit tanarul sa stoarca din proiectul meu. Am continuat astazi discutia cu el, si i-am sugerat doua idei din proiectul sau, care ar fi foarte interesante de studiat mai departe. Abia astept sa vad ce va reusi sa faca cu ele. Stiu deja ce poate o minte matura sa faca din cele doua idei, dar sunt curios [ si imi doresc sa fiu fascinat si inspirat ] de ce va face cu ele o minte tanara.

    Cred ca este nevoie in tara de mai multa fascinatie a profesorului fata de elevii si studentii sai. Din pacate, mult prea rar am vazut asa ceva. Mult prea rar am auzit pe cineva din tara exprimandu-si pe sleau admiratia fata de elevii sai. Cred ca am auzit-o recent la cineva, in ceea ce a spus la emisiunea mea la Stirile Transilvaniei TV, dar nu sunt 100% sigur.

    Nu vreau sa sun negativ, dar imi aduc aminte ca eu am fost apreciat pentru cat invat, ca ascult pana la obedienta, ca sunt politicos, ca nu creez probleme, … dar rar pentru potentialul meu. Singura memorie pe care o am in acest sens a fost cu profesorul meu de la facultate in Timisoara, la lucarea mea de diploma: la inceput a ras de ce i-am sugerat, dupa aceea m-a luat in serios, iar in final mi-a propus si i-am fost asistent sapte ani. Iar domnul profesor [ si ce am invatat de la dansul ] a fost unul din marile mele norocuri in viata.

    Deci fascinatia de care scrie domnul Cissel in nota sa se intampla si in tara, dar mult, mult prea rar.

    Eu sunt fascinat de fiecare student cu care apuc sa lucrez mai aproape. No joke. “Does it get any better than this?”

  • “Sa ai un plan clar, stai vigilent, si adapteaza-te dupa cum apar nevoile”

    Mantra dupa care directorul [ meu favorit ] isi conduce scoala in perioada pandemiei COVID suna asa: “Clear plan, remain vigilant, and adjust as necessary.”

    Adica – Sa ai un plan clar, stai vigilent, si adapteaza-te dupa cum apar nevoile.

    Am parcurs la Stirile Transilvaniei TV patru emisiuni interesante si foarte intense pe seama educatiei in vreme de pandemie. Ultima emisiune, cea cu d-na deputat Cristina Iurisniti, a fost asa de incarcata cu idei incat am visat toata noaptea discutia noastra. Ba chiar m-am sculat dimineata gandidu-ma in continuare la ideile spuse, si cum se imbina ele cu ce am auzit de la elevi, parinti, si profesorii de la clasa.

    A trecut intre timp o saptamana, iar concluzile incep sa mi se cristalizeze in minte. Am sumarizat ideile din cele patru emisiuni in sapte categorii diferite: 1) Infrastructura; 2) Comunicarea experientelor pozitive; 3) Capacitatea organizatorica a invatamantului de a raspunde eficient in situatii de criza; 4) Grija pentru partea emotionala (sufleteasca) a copiilor; 5) Participarea parintilor si a societatii largi la rezolvarea situatiei de criza; 6) Situatia elevilor defavorizati si a celor cu nevoi speciale; si 7) Experienta care poate fi dusa mai departe in viitor.

    Dar am sa incep cu o concluzie surpriza, inainte sa le disec putin pe cele sapte in parte.

    Concluzia la care nu m-am asteptat

    Am sa incep cu cea mai importanta concluzie a mea despre aceasta perioada nefericita. Si anume, lipsa datelor statistice solide, care sa ofere o imagine robusta si in timp real a invatamantului din tara.

    Doamna deputat Cristina Iurisniti mi-a confirmat, caci am intrebat-o direct, ca la Comisia de educatie a Parlamentului nu au avut date statistice precise privind nivelul de pregatire al scolilor pentru perioada COVID. Au existat informatii anecdotice, intre cei – aproximativ – 250.000 de elevi fara tablete [ cum s-au exprimat primul ministru si ministrul educatiei ] si alte statistici care spun [ a afirmat doamna deputat ] ca cifra reala ar fi peste 900.000 de elevi. Cine stie precis? Nimeni.

    Deasemenea, nu exista informatii clare privind gradul de acoperire a scolilor cu Internet connection: faptul ca o scoala are Internet nu inseamna ca are grad de acoperite 100%. Ca te poti conecta din fiecare sala de clasa.

    Am aflat din aproape in aproape, si apoi mi s-a confirmat, ca liceul fanion al orasului ABC nu are Internet in multe sali de clasa, desi are in cancelarie, birouri, si cateva laboratoare. Cum este numarata aceasta scoala? Cu sau fara Internet? Pai, oricare raspuns l-am da este gresit, caci imaginea conexiunilor Internet nu este o harta de 0 si 1, 0 – absent si 1 – prezent. Ea este o harta a procentelor de acoperire si a calitatii ei, respectiv capacitatea de a ramane permanent online in timpul claselor.

    Discutand despre asta cu amicul meu Sorin I., mi-am dat seama ca lipsa datelor statisice robuste [ care sa ne ofere imaginea realitatii ] este perpetuarea vechiului betesug de pe vremea comunistilor. Cand datele care se culegeau erau toate mincinoase ca sa iasa raportarile bine.

    Insa nu poti face nimic fara date.

    “Stai vigilent” in mantra cu care am inceput gandurile mele inseamna sa ai tot timpul datele necesare la zi si exacte ca sa intelegi situatia din teren. Fara date nu poti sa te adaptezi nevoilor, chiar si atunci cand ai un plan clar. O scoala, ca sa nu zic de un sistem de invatamant, care functioneaza fara date este ca unul care-si oranduieste viata dupa gura lumii. Adica dupa barfe. Esta ca si cum ai conduce legat la ochi o masina pe un drum nestiut.  

    Mai departe, fara date nu poti intelege momentul cand a aparut o situatie noua.

    De exemplu, am fost uimit sa vad ca nici elevii, nici parintii, ca pe profesori nu i-am mai intrebat, deci ei nu stiu precis cat la suta au pierdut din materia planificata din cauza pandemiei. S-a pierdut practic tot ce trebuia sa fie predat din martie incolo. Cat la suta reprezinta asta? 25%? 40%? Mai mult? Exista materii, de exemplu matematica sau informatica, unde materia din anul urmator se leaga de anul precedent. Ce impact are materia nepredata asupra materiei ce trebuie parcursa in acest an? Cum poti insa propune solutii de adaptare, cum ne spune mantra, atunci cand nu stii precis care sunt nevoile?

    Ma opresc aici, desi lipsa datelor statistice robuste despre invatamant mi se pare aspectul cel mai grav. Orice actiune si orice proiect sunt doar carpeli naïve, atunci cand sunt definite fara a se porni de la date precise si actuale.  

    Sa trecem acum pe scurt la cele sapte puncte de concluzii pe care le-am enumerate la inceput.

    Matricea concluziilor noastre

    Iata-le pe scurt:

    1. Infrastructura: Este imposibil de stiut nivelul infrastructurii din scoli, precum si gradul in care ea este capabila sa ofere ceea ce este nevoie. Sfanta ramane improvizatia individuala, iar ingeniozitatea scolilor trebuie apreciata: de la telefoane mobile folosite pe post de hot spot [ caci nu exista Internet in clase ], pana la folosirea calculatorului de la primarie pentru lectii, si Facebook pe post de platforma educationala. Asta acolo unde sunt telefoane celulare si laptopuri. Unde nu sunt, vorba aceea [ amara ]: aceste locuri nu exista pentru ca nu se vorbeste de ele.  
    2. Comunicarea experientelor pozitive: S-au acumulat multe experiente pedagogice extrem de valoroase. Profesorii au incercat metode si idei noi, iar unii au obtinut rezultate incurajatoare. Sunt exemple, mi s-a spus, cand elevii au preferat noua forma de predare celei traditionale. Totusi, nu exista un mecanism sistematic pentru a disemina aceasta experienta, astfel incat sa beneficieze cat mai multi de ea.       
    3. Capacitatea organizatorica a sistemului de invatamant de a raspunde eficient in situatii de criza: Nu vreau sa par un Gigi-contra, dar am ramas cu senzatia ca ministerul mai mult a confuzat si incurcat decat a ajutat. Pornind cu cele cinci – sase saptamani la inceput cand nu s-a facut nimic. Un cadru didactic mi-a spus [ in timpul celei de-a treia emisiuni ] ca a inceput sa predea dupa doar trei zile. Atat i-a luat sa-si cumpere un abonament la sistemul de video-conferinta zoom, sa-si mute lectiile online, dupa care sa-si reia orele, desi pauza decisa de minister a mai durat inca patru saptamani.   
    4. Grija pentru partea emotionala (sufleteasca) a copiilor: Nu a fost nici o surpriza, o spun cu mare tristate, dar asta este o tema necunoscuta pentru scoala romaneasca. Parca copiii nu au stari sufletesti. Nu am auzit in emisiuni nici un fel de mentiuni vis-à-vis de starea emotionala creata de izolarea sustinuta si de necunoscutele cotidiene. Totusi, un elev a spus la un moment dat ca el si-a pierdut motivatia si interesul de a participa la lectii. Cati elevi au fost ca el? Care a fost impactul lipsei orelor sau a orelor improvizate asupra elevilor care nici inainte nu erau tocmai pe valul dorintei de a invata?    
    5. Participarea parintilor si a societatii largi la rezolvarea situatiei de criza: Iarasi, greu de spus in lipsa unor date statistice riguroase. Am auzit de actiuni minunate organizate de parinti cu initiativa si plini de creativitate. Am aflat de unele activitati care s-au dovedit a fi adevarate oportunitati de educatie, si care nu ar fi putut avea loc fara aceasta pandemie. Insa, cati copii au fost in aceasta situatie fericita? Si cati doar au asteptat sa treaca timpul uitandu-se pe pereti? 
    6. Situatia elevilor defavorizati si a celor cu nevoi speciale: Nu am auzit nimic spus legat de ei: Copii cu autism sau Asperger. Copii cu ADD sau alte conditii emotionale. Copiii din familiile sarace, fara telefon mobil, laptop, si retea Internet. Copii care traiesc in case unde nu exista carti. Asa cum am spus, nu i-am auzit pomeniti.

    Cand am intrebat despre ei, mi-am dat seama ca intrebarea mea nici nu a fost inteleasa. Poate concluzia cea mai dureroasa a celor patru emisiuni este ca exista – o Romanie uitata, de care nu se discuta – cea a ultra-saracilor dar si a celor cu nevoi speciale. Decalajul enorm in educatia lor fata de educatia restului a “reusit” sa creasca si mai mult, desi acest lucru pare la prima vedere imposibil.

    • Experienta ce poate fi dusa mai departe in viitor: Paradoxal, insa, exista o perceptie ca pandemia COVID a reusit probabil sa intrerupa unele practici nesanatoase, care se perpetuau de multa vreme. Pandemia a fortat abandonarea lor, si adoptarea unor solutii mai productive si mai moderne. Profesorii de la clasa au repetat ca maine nu va mai fi probabil ca ieri. Ori doar asta in sine este un punct castigat din toata experienta asta nefericita.

    Am sa continui sa scriu pe tema invatamantului in perioada COVID, caci a fost un moment asa de traumatic da si asa de disruptive incat digestia lui imi va lua multa vreme. Si eu cred ca un rezultat al pandemiei este ca maine nu va fi ca ieri. Acum este momentul ca schimbarea care se produce sa fie una pozitiva si constructiva, nu una care [ Doamne fereste ] sa strice lucrurile si mai tare.                    

  • … Si a venit randul profesorilor de la clasa

    O vorba bine stiuta ne spune ca ceva ce nu ne doboara ne intareste.

    De cand a inceput pandemia COVID, putem aplica vorba asta mai peste tot. Avem oportunitatea sa ne intarim la tot pasul.  

    Situatiile dificile ne obliga sa dig deep, cum spun americanii. Ne obliga sa go back to the basic principles. Adica sa ne readucem in atentie motivele pentru care am pornit initial pe un anume drum. Iar acele motive, daca sunt solide si raman valide in continuare, ne vor arata calea prin care sa traversam situatia dificila cu fruntea sus. Astfel ne intarim: fiecare situatie noua si dificila ne expune o perspectiva nestiuta si nebanuita a motivelor care creaza fundamentul nostru uman. Crezurile si pasiunile noastre care ne individualizeaza. Fara greutatile care mai, mai sa ne doboare nu putem dobandi taria suplimentara ce vine din experienta trecerii prin dificultati.   

    Am avut destul timp in ultima vreme sa ma gandesc la basic principles ale mele. Stress-ul a fost berechet si oboseala din abundenta. Lipsa contactului social a adaugat inca ceva la constrangerile cotidiene. Si pentru asta, am predat in jumatatea de an ce a trecut cat n-am predat niciodata: in plus la cele doua cursuri pe care le-am avut in norma, am predat voluntar un curs in sesiunea de vara si inca doua mini-cursuri pentru elevii de liceu. Tot voluntar si desigur gratis.  

    De ce am predat asa de mult?

    Nu stiu precis. Dar asta am simtit ca este bine sa fac in aceasta perioada de incercari.

    Mi-a placut intotdeauna sa prezint ceea ce am inteles, la fel cum mi-a placut intotdeauna sa aflu lucruri noi. Daca m-ar fi fascinat doar noutatile, as fi cautat un job intr-un centru de cercetare stiintifica. In industrie sau intr-un laborator national de cercetare. Insa doar universitatile iti ofera prilejul sa prezinti (permanent) ceea ce ai studiat. Si pentru asta am ales viata universitara.

    Nu stiu insa setul exact de motive pentru care-mi place sa studiez noul (prin cercetare) si apoi sa-l comunic mai departe studentilor (prin prelegeri la curs). Pot spune ca am o senzatie [ fizica ] de placere, o stare de bine, atunci cand prezint probleme pe care le-am buchisit si inteles. Chiar daca este deseori obositor s-o fac, mai ales la cursurile de trei ore, ma simt fizic foarte bine. Banui ca dorinta de a preda vine direct din incercarea subconstienta de a-mi prelungi starea de bine pe care o simt.      

    Pandemia m-a obligat si pe mine sa dig deep, very deep

    Nu am avut aici nici un fel de problem tehnice sau de infrastructura: am avut imediat acces nelimitat la videoconferinte prin zoom, si toti studentii au avut laptop-urile lor si acces la Internet. Problemele mele au fost legate de pedagogie pe care s-o folosesc, respectiv dificultatile de a-i tine pe studenti motivati si interesati de materia pe care am predat-o. Foarte rapid a devenit clar pentru noi toti ca pandemia a produs o stare generalizata de izolare, depresie, ingrijorare, si anxietate. Si ca fara contactul cu colegii si profesorii lor, destui studenti devin din ce in ce mai apatici si dezinteresati fata de invatat.

    Organizarea a fost foarte buna. Nu am pierdut nici un minut de curs sau de laborator datorita pandemiei. Inaintea vacantei de primavara, planificata in calendarul academic, universitatea a decis sa-si mute online toate activitatile didactice. Am facut trecerea in acea saptamana, iar cand s-a reluat semestrul [ asa cum fusese planificat in calendar ], am continuat predatul exact cum hotarasem la inceputul anului scolar. Pandemia nu a schimbat nimic din acest punct de vedere. Nu am pierdut nici macar un singur cuvant din materialul de predat.

    Altele au fost schimbarile.

    Primul lucru nou pe care l-am invatat este ca trebuie sa fiu foarte precis in comunicare. In modul traditional, ma intalnesc fata-n fata cu studentii mei, fie dupa curs, fie la office hours, pentru a lamuri dubiile si confuziile lor. Eu explic, ei ma intreaba, eu raspund, ii intreb eu, raspund ei, gesticulez, ma stramb. Ii fac sa inteleaga din aproape-n aproape, incetul cu incetul.

    Ne auzim si ne vedem in timpul video-conferintelor, doar ca dispar restul cailor de comunicare umana. Destul din comunicarea noastra se muta in email-uri si postarile pe Internet, care accentueaza si mai mult nevoia unei comunicari simple, clare, si neambigue. Am inteles [ nu chiar imediat ] ca trebuie sa ma exprim exact, si ca trebuie sa elimin orice urma de dubiu in tot ceea ce spun. Am invatat incet, incet sa lustruiesc fiecare propozitie si fiecare fraza pe care am scris-o in comunicarile mele de la clasa, notitele de curs, in temele si proiectele pe care le-am propus.

    Acelasi lucru este desigur valabil si pentru felul in care a trebuit sa-mi prezint materia. In conditii obisnuite, cand studentii sunt in sala de curs, imi ia nici zece secunde, mai precis cat imi trebuie sa-mi plimb ochii prin sala de curs, ca sa-mi reglez si sa-mi adaptez predatul. Inteleg instantaneu daca trebuie sa insist cu inca un exemplu sau cu un alt unghi al explicatiilor mele, sau daca pot sa cresc putin ritmul, caci clasa tine bine pasul cu mine. Observ imediat daca lumea este putin obosita si a venit momentul sa le dau unu – doua minute sa-si traga sufletul, in timp ce eu sumarizez ce am predat sau le povestesc o anecdota legata de subiectul pe care-l discut. Experienta mea de peste douazeci de ani este aur in acest proces continuu de adaptare la clasa.

    Predatul prin video-conferinta insa m-a lipsit de multe din mijloacele prin care am stat in permanenta sincronizat cu clasa. Am simtit ca am asurzit si am orbit instantaneu. Nu am mai putut sa iau pulsul clasei plimbandu-mi ochii prin sala. Nu am mai putut sa transmit studentilor entuziasmul si pasiunea mea pentru calculatoare. A trebuit sa gasesc substituti. Sa improvizez. Sa identific noi cai de a ramane in contact cu studentii mei.

    Am inteles explicit cat de mult inseamna predatul dincolo de scrisul pe tabla. Ce anume face o ora de curs o experienta de invatare infinit mai adanca si mai valoroasa de cat notitele pe care le iei in acea ora. De ce xeroxatul unui curs nu este acelasi lucru cu participarea fizica la curs.

    Problema comunicarii umane, a sincronizarii intre persoanele angrenate intr-o activitate comuna, a fost studiata in amanuntime de cei din social psychology, respectiv cei ce studiaza psihologia organizatiilor. Initial a preocupat mai ales pe cei responsabili de pregatirea echipajelor de pe avioane, din moment ce accidente peste accidente s-au intamplat din cauza comunicarii si colaborarii defectuase intre membrii echipajului. Este notoriu accidentul unui avion sud-corean in care co-pilotul nu a avut curajul sa-si contrazica comandantul, din moment ce in cultura lor este profund insultator atunci cand un subordonat isi contrazice superiorul.

    Psihologii ne-au demonstrat insa ca sincronizarea umana, precum cea intre profesori si studenti, presupune trei lucruri: un scop si o baza de cunostinte comune, interactiuni sociale corespunzatoare si de durata, si comunicarea emotionala necesara – inclusiv incredere si optimism. Predatul prin video-conferinta ne ofera posibilitatea de a pastra scopul si baza de cunostinte comune, insa este un surogat extrem de diluat pentru interactiuni sociale si comunicare emotionala. Ori ele sunt esentiale in procesul de educare, atat pentru studenti dar si pentru profesori.         

    Incerc acum diferite idei pentru a ramane in contact cu studentii mei. De exemplu, le dau posibilitatea sa-mi trimita dupa fiecare curs mesaje anonime in care sa-si prezinte ingrijorarile si nemultumirile. Pot astfel sa sper la raspunsuri neinhibate despre ce merge bine, dar mai ales ce nu merge. Deasemenea, am decis sa sparg temele si proiectele mari intr-o secventa de sub-teme restranse, astfel ca sa identific imediat pe cei care au dificultati in a sta conectati la invatatura. Nu am inca un substitut bun la aruncatul privirii prin sala de curs, dar este ceva ce-mi sta lipit de memorie, doar, doar observ o solutie buna la cineva.

    In aceasta saptamana continuam discutia noastra despre educatia in perioada COVID ascultand parerile profesorilor. Asta ne va da a treia perspectiva asupra situatiei unice prin care trecem, dincolo de cele ale elevilor si ale parintilor.

    Reiau aici ideile spuse de cei sase elevi pe care i-am avut invitati in prima emisiune:

    1. Elevii vor sa invete.
    2. Elevii sunt constienti de pericolul virusului, mai ales pentru familiile lor, parinti si bunici in varsta.
    3. Au pierdut aproximativ cinci saptamani de scoala in martie – aprile, pana cand scoala s-a repornit intr-un fel sau altul. Apoi au mai pierdut din materie si prin faptul ca durata orei s-a injumatatit.
    4. Unii elevi si-au pierdut motivatia de a invata pe masura ce durata pandemiei s-a lungit.
    5. Elevii duc dorul mersului la scoala.
    6. Ei duc dorul colegilor lor.
    7. Nu se plang de modul in care s-au predat clasele. Unii au avut orele online fiind in contact direct cu profesorii si colegii lor (modul sincron), altii au primit postari cu materialele de lectii, pe care apoi le-au studiat singuri (modul asincron).

    Iata si ce am sumarizat din discutia cu parintii:

    1. Parintii apreciaza eforturile depuse de toti educatorii.
    2. Parintii inteleg ca cu totii – elevi, parinti, profesori – sunt in aceeasi barca: scopul lor comun este educatia cat mai buna a copiilor lor.
    3. Foarte multe se pot realiza prin initiativa parintilor. Acolo unde scoala nu reuseste sa tina pasul, initiativele grupurilor de parinti pot oferi solutii.
    4. Parintii au un rol central in a-si pastra copiii motivati si conectati la scoala, inclusiv de a-i ajuta sa te treaca cat mai usor si repede peste anxietatile si gandurile lor negre.
    5. Nu acum este momentul de a incerca experimente didactice nestiute.

    Asa ca va invit maine, miercuri de la 21 seara (sau 2PM EST ora mea), la intalnirea noastra cu profesorii de la clasa. Asta ne va completa discutia, inainte de a dezbate concluziile noastre cu un parlamentar pentru a vedea ce altceva se poate face.                                          

  • Ce este mai importanta: tableta sau motivatia?

    Continuam in aceasta saptamana discutia noastra despre educatia in perioada COVID ascultand parerile parintilor. Asta ne va da o alta perspectiva asupra situatiei unice prin care trecem.

    Emisiunea noastra de saptamana trecuta a cristalizat cateva idei spuse de cei sase elevi pe care i-am avut invitati:

    1. Elevii vor sa invete.
    2. Elevii sunt constienti de pericolul virusului, mai ales pentru familiile lor, parinti si bunici in varsta.
    3. Au pierdut aproximativ cinci saptamani de scoala in martie – aprile, pana cand scoala s-a repornit intr-un fel sau altul. Apoi au mai pierdut din materie si prin faptul ca durata orei s-a injumatatit.
    4. Unii elevi si-au pierdut motivatia de a invata pe masura ce durata pandemiei s-a lungit.
    5. Elevii duc dorul mersului la scoala.
    6. Ei duc dorul colegilor lor.

    Nu i-am auzit insa pe invitatii mei plangandu-se de modul in care s-au predat clasele. Asta este un lucru foarte incurajator. Unii au avut orele online fiind in contact direct cu profesorii si colegii lor (modul sincron), altii au primit postari cu materialele de lectii, pe care apoi le-au studiat singuri (modul asincron). Un participant la emisiune a laudat creativitatea profesorilor sai in a transmite online ceea ce s-a scris pe tabla, lucru care mie mi s-a parut greu de realizat practic fara tehnologie scumpa si sofisticata. Se pare ca temerile mele au fost nefondate. Profesorii lui au gasit o solutie ieftina si buna la problema asta.  

    Totusi, imaginea pe care am creat-o prin emisiunea noastra (pornind de la opiniile elevilor fruntasi) este una trunchiata. Toti participantii sunt elevi de varf, cu rezultate exceptionale la invatatura. Esantionul nostru este doar unul partial reprezentativ, pentru ca nu am avut elevi din mediul rural sau elevi din familii defavorizate. Ori ei sunt majoritatea. Unuia din participanti i-a cazut legatura Internet in timpul emisiunii, si nu a mai putut sa se reconecteze pana la final. Acest ghinion descrie limpede fragilitatea permanenta a predarii online.

    Tablete vs. motivatie

    Ma gandeam aseara ca invatamantul la distanta, ma refer la cel asincron, nu este ceva nou. El a existat din totdeauna, mult inainte sa fie inventate tabletele, laptop-urile, si camerele video. Destui si-au facut in perioada comunista liceul si facultatea la FF, adica fara frecventa: primeau acasa un plic cu materialele de studiu, pe care apoi le parcurgeau singuri, dupa care urmau examenele la sfarsit de trimestru / semestru. Tableta nu face decat sa inlocuiasca plicul si hartia cu postarile de pe Internet: ti se posteaza materialele, urmand ca fiecare sa le studieze singur. Un fel de FF generalizat si fara hartie.   

    Au inceput sa-mi curga in minte multe alte intrebari: Care sa fi fost motivatia elevilor nu asa de buni la carte sa participe la orele online, daca cei extrem de buni au simtit la un moment dat ca isi pierd interesul? Sau, ce a fost in sufletul unui copil dintr-o familie defavorizata, cand a constat ca saptamanile trec iar scoala sa ramane inghetata? Cat a fost de fapt lipsa tabletelor – o cauza sau un pretext – pentru perioada pierduta sau cu orele injumatatite?        

    Am inceput incet, incet sa cred ca aspectele legate de motivarea (elevilor, a profesorilor si a parintilor) sunt la fel de importante ca tabletele. Poate chiar mai importante.

    Solutia educatiei in perioada COVID ar putea fi in final (aproape) extraordinar de simpla, daca motivatia si increderea elevilor, a profesorilor, si a parintilor vor fi pastrate la nivele robuste. Sau spus altfel, toate tabletele si tot Internetul de pe lume nu vor insemna doua parale daca se pierd motivatia si increderea elevilor, a profesorilor, si a parintilor. De aceea, incep sa cred ca cele mai importante aspecte sunt ca conducerile scolilor sa se concentreze pe a-si pastra profesorii sanatosi, motivati, si conectati la efort, iar la randul lor profesorii la sa concentreze pe a-si motiva elevii si a-i pastra angajati pe parinti.

    Importanta climatului in scoli

    A-ti motiva si apoi a-ti pastra elevii motivati si desigur parintii implicati poate fi extrem de simplu daca pornesti cu dreptul, sau supraomenesc de dificil daca incepi cu stangul.

    Sunt clare cateva reguli simple de good practice: buna intentie din partea celor implicati (elevi, profesori, si parinti), transparenta totala, si flexibilitate maxima.

    Inteleg prin buna intentie ca fiecare sa ramana fixat pe singurul obiectiv al intregului efort: acela de a aduce educatia din aceste luni nedorite cat mai aproape de ce este ea in lunile normale. Altfel spus, de a reduce cat se poate de mult ce se pierde acum din cauza restrictiilor din cauza virusului.

    Etalonul succesului este diferenta intre ce s-a putut preda si cat au invatat acum elevii comparat cu ce invata ei intr-un an scolar obisnuit.

    Nu este acum momentul nici sa se revolutioneze educatia (cum sugera cineva intr-un eseu pentru ca scolile ar avea “autonomia” s-o faca), si nici momentul sa se experimenteze cu nu stiu ce modele pedagogice netestate sau platforme de predare necunoscute (cum opiniona altcineva intr-un alt eseu). Greutatile sunt deja suficient de insemnate incercand doar sa recreezi normalitatea, nu-si au acum locul ideile perpendiculare pe acest efort.

    Tot buna intentie inseamna si intelegerea (tacita sau nu) intre actorii implicati ca sunt cu totii in aceeasi barca. Ca elevii sa poata progresa cat mai eficient in educatia lor, ei impreuna cu parintii si profesorii trebuie sa aiba incredere deplina unii in altii, fara sa se suspecteze reciproc de intentii maligne.

    Inteleg prin transparenta totala disponibilitatea scolilor de a discuta deschis progresul pe care-l fac, precum si orice dificultate pe parcurs. Nimic nu trebuie ingropat sub covor. Este momentul ca profesorii si elevii sa fie dispusi sa-si “deschida sufletul”, iar parintii sa gaseasca timpul si energia sa participe la discutii si efortul comun. Comunicarea intre cei trei actori trebuie sa fie continua si onesta.  

    Am asistat recent la un exercitiu inspirational legat de transparenta si comunicarea unei scoli cu parintii. Scoala XYZ a decis sa-si testeze in fiecare saptamana tot personalul si toti elevii folosind un test aprobat si o procedura standard. Testul este pe baza de saliva, caci cel nazal este neplacut pentru elevii foarte tineri. Procedura folosita este cea de pooling, in care pentru a testa cat mai multi si cat mai repede, sunt testati simultan grupuri de cinci persoane.

    Desi peste 90% din parinti doresc sa-si vada copiii testati (pentru ca asta le va da peace of mind), au existat multe nedumeriri vis-à-vis de natura testului bazat pe saliva, ce se va intampla cu datele culese din analize, procedurile ce vor fi aplicate daca sunt profesori depistati pozitiv, procedurile daca vor fi elevi depistati pozitiv, si asa mai departe. Cred ca am numarat peste cincizeci de intrebari venite intr-un interval scurt de timp. Intrebari extrem de precise si intrebari generale. La toate, scoala a raspuns cu rabdare si precizie, iar acolo unde nu au avut raspunsurile pe moment s-au interesat la cei care administreaza testul ca sa raspunda cat mai clar si exact la urmatoarea sedinta tuturor anxietatilor parintesti.

    In fine, inteleg prin flexibilitate maxima situatia in care scoala stie in permanenta starea exacta a fiecarui elev si a fiecarui profesor, precum si felul in care se desfasoara toate materiile. Ori asta nu se poate realiza decat printr-un dialog continuu si constant intre conducerea si profesorii din scoli, elevi, si parinti. Iar cand sunt probleme, ele sunt discutate heads-on, fara musamalizari si fara cosmetizari.

    Intre cele patru elemente enumerate (infrastructura digitala, buna intentie, transparenta totala si flexibilitate maxima), punctele nevralgice mi se par – transparenta si flexibilitatea. Paradoxal, nu vad tabletele si Internet-ul ca fiind nodul Gordian. Dar este destul de lucru la transparenta si flexibilitate.

    Am ascultat recent o conferinta de presa a ministrului educatiei. Dupa ce ministrul si-a facut comunicarea, au urmat intrebarile jurnalistilor. Extrem de repede, mult prea repede, ministrul si-a pierdut rabdarea cu intrebarile ziaristilor. Si a apelat atunci la strategia profesorului, care vrea sa fie ascultat dar nu si intrebat: a ridicat tonul si pe o voce putin tipata, desigur agasata, a repetat ceea ce spusese deja fara sa raspunda intrebarii. Acesta este pasul stang cu care daca se va incepe se va pierde imediat cooperarea si increderea elevilor si a parintilor. Singurul pas drept pe care mi-l imaginez sunt – multe respiratii adanci pentru a se linistii, dupa care raspunsuri clare, precise, si mai ales spuse cu rabdare la toate intrebarile, nedumeririle si angoasele elevilor si ale parintilor. Indiferent de cate si care intrebari vor fi puse.

    Am avut recent o discutie mai lunga cu baiatul meu cel mare, in care el mi-a reprosat ca am fost mult prea aerian cu tot ce s-a intamplat in perioada COVID. Afirmatia lui m-a socat, intristat, jignit, suparat. Mi s-a parut nedreapta din moment ce am incercat sa fiu un top of all things.

    Prima mea reactie a fost sa repet ce faceau si ai mei in astfel de situatii: sa apelez la mult-folosita fraza – “eu sunt parintele, iar aceste lucruri nu le discutam.” Am stat dupa aceea si m-am gandit ca sunt intr-un moment in care pot sa-i castig increderea sau pot s-o pierd.

    Desigur, mie mi s-a parut nedrept si socant sa mi se spuna ca am fost un aerian. Tocmai eu, care am incercat sa fac tot ce am putut mai bine. Si nici asta nu a fost suficient pentru el.

    Cand m-am linistit, am acceptat ca acesta nu este decat punctul meu de vedere, insa alta este realitatea vazuta prin ochii baiatului meu. Asa ca a doua zi i-am zis ca inteleg ca nu am fost ceea ce s-a asteptat sa fiu, dar sunt dispus sa-l ascult, si sa incerc sa fac lucrurile ca sa fie mai de ajutor pentru el. In fond, el este primadona acestui moment, nu eu.

    Perioada pandemiei a adus in fata noastra, a parintilor, o situatie neobisnuita si confuza. Am incercat fiecare sa-i facem fata asa cum am putut si ne-am priceput mai bine. Unele lucruri ne-au iesit bine, altele nu chiar asa de bine. A venit de aceea momentul sa ne spunem experienta si gandurile unii altora, si poate astfel sa intelegem ce este mai important (in aceasta experienta), tableta sau motivatia.