Autor: Alex Doboli

Cand rad cu gura pana la urechi – mai nou si in direct la Stirile Transilvaniei TV – doar eu stiu, desi am aparent toti dintii-n gura, ca o parte din ei sunt implanturi, coroane, si punti dentare.

Generatia mea, indiferent de unde este acum ea, este (si) o generatie a stirbilor. Periodontistul la care ma tratez (unul dintre cei trei stomatologi care ma verifica la fiecare trei luni) mi-a spus ca noi, astia din Romania, suntem cu totii asa.  Adica cu dantura praf. Stirbi. “Toti paceientii mei originari din Romania au dantura ca a celor de saptezeci de ani. Extraordinar de proasta.” Pentru cei din generatia mea, momentul adevarului (in privinta sanatatii danturii lor) vine cand te uiti la ei din lateral: mai la toti le lipsesc molarii.

Unde ni s-au dus noua molarii? De ce suntem stirbi cu totii?

Igiena proasta, pasta de dinti mizerabila, absenta controalelor periodice, lipsa tratamentului profilactic, inexistenta educatiei, cabinetele stomatologice insuficiente si prost utilate, frica de dentisti, etc. etc. Am mers la stomatolog doar in momentul in care durerea de dinti a devenit insuportabila. Ori in acel moment ne-a asteptat cel putin un root canal, daca nu direct o extractie.

Dar ce mai conteaza acum cauzele precise si cine este devina? Noi, parintii, medicii stomatologi, scoala, ministerul? Finalul este ca suntem stirbi, si nu mai este nimic de facut: dintii pierduti raman pierduti pe vecie.

Experienta stomatologica a generatiei mele mi se pare pe cale sa se repete metaforic in ceea ce priveste educatia celor care au acum nesansa de a-si face educatia in perioada pandemiei. Situatia scolara creata de gripa COVID este complicata si complexa. Este o situatie nemaintalnita de toti actorii implicati: elevi, parinti, cadre didactice, manageri de scoli, organizatii si structuri scolare, guvernanti. De fapt nimeni pe lumea asta nu are experienta de cum sa abordeze cat mai eficient situatia in care suntem, caci nimeni nu a mai trecut printr-o astfel de situatie. Pe romaneste, orice recomandari generale sunt pure speculatii.

Observ din presa ca s-a intrat intr-un scenariu absurd (dar de inteles) in care fiecare isi arunca, unul altuia, cartoful mult prea fierbinte: ministerul, inspectoratele, scolile, familiile, elevii. Vorba unui amic de-al meu, profesor de liceu in tara: “Ministerul si inspectoratele vor sa se spele pe maini pasand responsabilitatea altora in cazul ca lucrurile vor iesi prost.”

Eu cred ca este buna decizia guvernantilor de a lasa scolile sa se organizeze singure, functie de conditiile specifice lor. Asta facem si noi aici. Marea problema este insa ca (din cauza invatamantului centralizat) scolile si profesorii nu au experienta si nu stiu cum sa opereze autonom. Pentru ca nu au facut-o niciodata inainte. Nu au procesul pregatit, nu au metricile, nu au strategiile. Asa ca peste problema extrem de complicata de a gestiona invatamantul in aceste conditii vitrege de pandemie se suprapune inca o problema cel putin la fel de complicata: sa invete in timp real cum sa ia autonom decizii bune. Si ca meniul sa fie complet, pe post de desert, vin dificultatile ce tin de logistica: echipamentele necesare, conexiuni la Internet, instalare de software, depanarile defectelor, salile de clase, grupurile sanitare.

Si totusi timpul trece. La fel trece si anul scolar. Se incheie scoala primara, gimnaziul, liceul. Vin examenele. Vine viata.

Orele pierdute, la fel ca dintii mei, nu se vor mai regenera niciodata. Odata eliminate, ele raman eliminate pe veci. Astazi o lectie, maine un capitol, poimaine o materie intreaga. Exact ca si dintii mei: a aparut intai o carie intr-un premolar, eu nu i-am dat atentie caci am crezut ca va “trece”, caria a crescut si a tot crescut pana s-a dus intreaga masea, apoi inca una tot asa, si tot asa pana am ramas stirb pe-o parte. Si inca una. Ei, nu stiu de ce, dar am impresia ca algoritmul se repeta acum in privinta educatiei si a scolii. Tare mi-e teama ca multi vor ramane stirbi pe vecie in ale educatiei.

Cine-i de vina? Dar mai conteaza oare asta? Pe cine mai intereseaza astazi de ce sunt eu stirb. Nu ma mai intereseaza nici macar pe mine. Pe cine va interesa peste cinci, zece ani ca unii au pierdut acum cam un sfert din liceul lor?

Un exercitiu de democratie americana prin Stirile Transilvaniei TV

De ce spun asta?

Democratia noastra (ma refer la cea americana) este ortogonala fata de cea din Romania. Nu ca nu s-ar putea si altfel, dar lumea si politicienii din tara nu sunt obisnuiti altfel de cum procedeaza acum. Asa ca voi incerca un exercitiu de democratie americana, bottom-up, de la grassroots spre Rai. Pe romaneste: de la opinca la Voda.

Iata cum.

Primele trei emisiuni ale mele la Stirile Transilvaniei TV vor fi despre educatia in vreme de pandemie si care este experienta elevilor (prima emisiune), a parintilor (a doua), si a profesorilor de la clasa (a treia). Elevii, parintii si cadrele didactice sunt actorii implicati in educatie.

Dupa cele trei emisiuni, voi sintetiza pe baza input-ului primit un document pe care vreau apoi sa-l discut in a patra emisiune cu un politician din Parlamentul de la Bucuresti. Iar daca politicianul este deacord cu input-ul nostru, poate va ajunge discutat in Parlament.

Asa functioneaza in a nutshell democratia americana. Bottom-up, de la alegator in sus. Nu top-down ca in Romania. Initiativele pornesc de la opinca si se propaga-n sus pana la Voda. Nu invers – caci nu sunt varate pe gatul nostru de sefime. Sa vedem cat din acest flow democratic sanatos, bottom-up (de jos in sus) functioneaza in Romania.

Am observat ca primul pas este cel mai greu: este dificil sa gasim lume dispusa sa-si spuna ideile pe baza experientei lor oneste. Caci si aici ca-n calculatoare: daca inputul primit de la oameni este garbage, outputul nu are cum sa fie decat tot garbage.

Asadar, prima mea emisiune propriu-zisa la Stirile Transilvaniei TV va fi despre experienta elevilor in lunile de COVID. Vrem sa identificam aspectele care s-au desfasurat bine, dar si aspectele care nu s-au desfasurat corespunzator. Nu ne intereseaza sa criticam anumite scoli sau anumiti profesori, caci asta nu ne va ajuta per ansamblu cu nimic. Dar vrem sa intelegem ce fel de activitati didactice s-au putut desfasura multumitor, si care nu. Si ce anume din caracteristicile lor au produs rezultatele respective?

Ne intereseaza experiente pedagogice concrete, exemple specifice prin care am trecut, situatii noi – care sa ne permita sa intelegem cauzele nereusitelor, precum si solutiile posibile.

In final, vrem sa cream o lista de exemple si situatii interesante (bune si nu asa de bune) pe care le-am trait, precum si un set de solutii posibile care sa rezolve aceste probleme. Si vrem sa producem documentul pentru politicianul din Parlament.

Raman deocamdata secrete intrebarile prin care voi incerca sa ating scopul nostru.

Va invit si ne vedem sper miercuri seara de la ora 21. Chiar daca nu avem puterea sa evitam toate “cariile” din educatie, poate – totusi – vom reusi sa salvam impreuna una, doua oportunitati. Si asta nu ar fi deloc putin. Doar un stirb ca mine poate intelege cat de pretiosi sunt doi molari atunci cand iti lipsesc restul.  

Dedicatie: Tuturor celor pasionati de arta si tuturor creatorilor.

Educatia universitara a lui Steve Jobs a fost cam de un an. Atat, un an. Dupa care a renuntat.

Intre putinele cursuri pe care le-a urmat a fost cursul de caligrafie. A insistat intotdeauna dupa aceea ca acel curs de caligrafie a contant enorm in filosofia si succesul sau ca entrepenor si inovator in calculatoare. Primul calculator Mac a inclus trei tipuri noi de fonturi de caractere proiectate de insusi Jobs: Geneva, Toronto, si Chicago. Intr-un discurs devenit clasic pe care l-a dat la Stanford University in 2005, el a spus urmatoarele despre acel curs de caligrafie (https://news.stanford.edu/news/2005/june15/jobs-061505.html):

“Reed College at that time offered perhaps the best calligraphy instruction in the country. Throughout the campus every poster, every label on every drawer, was beautifully hand calligraphed. Because I had dropped out and didn’t have to take the normal classes, I decided to take a calligraphy class to learn how to do this. I learned about serif and sans serif typefaces, about varying the amount of space between different letter combinations, about what makes great typography great. It was beautiful, historical, artistically subtle in a way that science can’t capture, and I found it fascinating.

None of this had even a hope of any practical application in my life. But 10 years later, when we were designing the first Macintosh computer, it all came back to me. And we designed it all into the Mac. It was the first computer with beautiful typography. If I had never dropped in on that single course in college, the Mac would have never had multiple typefaces or proportionally spaced fonts. And since Windows just copied the Mac, it’s likely that no personal computer would have them. If I had never dropped out, I would have never dropped in on this calligraphy class, and personal computers might not have the wonderful typography that they do. Of course it was impossible to connect the dots looking forward when I was in college. But it was very, very clear looking backward 10 years later.”

Steve Jobs nu a fost obsedat doar de crearea unor fonturi noi, a unor interfete grafice cat mai atractive pentru calculatoarele sale chiar si atunci cand ele au ridicat noi bariere ingineresti (de exemplu, rotunjirea colturilor de la dreptunghiurile pentru desktop), sau de eleganta cutiilor de carton in care sunt vandute calculatoarele sale, dar in general, Jobs a fost mereu manat de dorinta de a contopi ingineria cu artele. Tot el a spus ca “It is in Apple’s DNA that technology alone is not enough—it’s technology married with liberal arts, married with the humanities, that yields us the results that make our heart sing.”

Pe scurt, tehnologia trebuie sa ne “faca inima sa cante”, nu doar sa rezolve cat mai bine si mai ieftin problemele concrete din viata de zi cu zi.

Educatia creativitatii

Studiul artelor de catre fiecare din noi este important din cel putin doua motive: ne ajuta sa cream lucruri utile si frumoase, dar dincolo de asta, ne educa si ne dezvolta creativitatea. Daca Steve Jobs ne-a convins ca un produs tehnologic este cu atat mai valoros (adica scump) cu cat este mai frumos (iar firma sa Apple a ajuns recent la o capitalizare de 2 trilioane de dolari, cam de cinci ori GDP-ul Romaniei), creativitatea este motorul progresului. “Designed in California, made in China” imprimat pe un produs inseamna ca la fiecare dolar incasat, cam nouazeci – nouazeci si cinci de centi se duc in California iar restul in China. Astea sunt regulile simple ale progresului, si de aceea creativitatea este asa de importanta.

Extrem de rar, cineva ca Steve Jobs, reuseste sa aseze un pod peste prapastia intre stiinte / tehnologie si arte. Un pod care leaga precizia legilor naturii de emotia data de frumos. Inainte de Jobs a fost Leonardo da Vinci. Steve Jobs a facut legatura transformand imaginea calculatoarelor sale (cutia de plastic dar si afisarea software-ului) in mici bijuterii de frumusete. A fost extrem de atent cu toate detaliile (precum colturile rotunjite ale desktop-ului) pentru ca a inteles ca grija pentru detalii sunt un pas important spre frumos.

M-am intrebat deseori ce alte modalitati exista de a lega stiintele / tehnologia cu artele. Mai ales dand utlizatorului, de exemplu programatorului, posibilitatea nu doar de a crea un program nou, dar de a crea si frumusete. Sau altfel spus: ce frumusete corespunde logicii care care sta la baza unui program de calculator. Lumea vorbeste deseori de frumusetea matematicii. De eleganta unei solutii. De fiorul de satisfactie pe care il ai atunci cand rezolvi o problema complicata. (Celebrul psiholog si profesor maghiaro-american Mihaly Csikszenmihalyi numeste flow aceasta stare de satisfactie.)

Pe scurt, cum putem prezenta si transmite altora starea de emotie traite atunci cand cream solutii noi?

Ca profesor, intrebarea mi s-a parut intotdeauna importanta din punct de vedere pedagogic. In primul rand pentru a atrage si motiva elevii sau studentii aflati la inceput de drum. Cum castigi entuziasmul elevilor atunci cand le predai prima ora de statistica? Sau de programare? Sau de matematici speciale? In al doilea rand mi se pare important pentru a mentine ridicata motivatia celor angrenati intr-un proiect, mai ales cand apare oboseala, rutina, si plictiseala. Si in final, cum putem pregati elevi si studenti mai creativi? Mai curajosi in a explora rational noul? Creativitatea este strans legata de emotie, si reusind sa cream o punte intre logica si emotie am reusi sa legam strans matematica / tehnologia de creativitate.

Lucrurile nu sunt de loc simple. Sa ne gandim doar la faptul ca logica si emotiile sunt procesate de parti diferite ale creierului uman. Si desigur faptul ca in scoala educatia celor doua sunt cvazi-separate: matematica / tehnologia sunt obiectele scolilor reale (science), pe cand artele sunt separate.

Vorbeam recent cu cineva care are un studiou de arte, unde ofera lectii de desenat si pictura. Dansa mi-a spus ca a reusit dintr-un oras intreg sa atraga doar cinci copii pentru grupa ei. Nu a existat practic nici un interes din partea parintilor pentru a-si incuraja copiii sa studieze artele, caci nu i-au vazut nici un fel de utilitate in viata. “Desi”, mi-a spus persoana cu studioul, “arta este ceea ce ne dezvolta creativitatea. Desi fiecare copil se naste cu capacitatea de a fi creativ, ea ii este uscata in mare parte de scoala”. Sunt perfect deacord cu ce a spus dansa. Scoala deseori impune prin manuale, culegeri, programe unitare, etc. un mod de invatare care incurajeaza repetitia unor concepte standard si descurajeaza orice abatere de la ele. Speculez spunand ca in afara de orele de desen si de compunere nu exista in scoli nici un fel de alte activitati care se cultive creativitatea copiilor si a tinerilor. Ori competitia viitorului este una a creativitatii, nu a repetitiei mecanice.

I-am spus doamnei (cu studioul de arte) ca nu vad nici o posibilitate realista ca scolile sa devina in curand altceva de cat ce sunt acum. Nu vad prin ce mecanism ele ar deveni cultivatoare de creativitate. Birocratia este sufocanta. Centralismul impiedica de-facto orice schimbare, oricat de mica. Lumea este prea incrancenata spre domeniile care se leaga imediat de castigurile banesti, fara a fi preocupati de viitor si cum va arata el maine. De aceea, educatia creativitatii va ramane in continuare ad-hoc. Cam de genul – ori te-ai nascut cu ea, ori nu. Chiar daca fiecare om are capacitatea de a fi creativ, ea va ramane neexplorata, si exact cum a spus si dansa, se va atrofia tot mai mult pe masura ce individul imbatraneste.

Tocmai pentru ca scoala nu va fi (in curand) un factor important in educatia creativitatii copiilor si a tinerilor, cred ca este o oportunitate grozava pentru dezvoltarea de activitati antreprenoriale noi. De genul unor grupe de copii care sa invete imbinand matematica / tehnologia cu arta. Nu este simplu de facut. Eu ma gandesc de vre-o cincisprezece ani la asta, si inca nu am un raspuns bun. Dar cine va da peste solutia buna, ei, acela, nu doar va schimba educatia din radacini, dar va pune una din caramizile la temelia educatiei pentru viitor.

Pana atunci, repetam la infinit din manuale si culegeri.                            

Trec printr-o perioada in care sunt curios despre miscarea hippie. Nu stiu de ce. Poate pentru ca au fost vremuri transformatoare, exact ca cele de-acum. Vremuri in care a disparut lumea veche ca sa apara lumea noua.

Vreau sa aflu cat mai multe despre hippies – si – pentru ca ei ne-au dat poate cea mai buna muzica (usoara) vre-odata: Bob Dylan, The Beatles, Jimi Hendrix, Janis Joplin, The Who, The Doors, Steve Miller Band, Jefferson Airplane, Grateful Dead, etc. etc. Miscarea hippie a facut celebra muzica rock.    

Am citit deja cateva carti despre hippies, si citesc in continuare.

Miscarea hippie isi are originea in frustrarile si protestul generatiei nascute dupa al Doilea Razboi Mondial, numiti generic baby boomers. Paradoxal, pentru ca anii premergatori miscarii au fost o perioada de abundenta materiala, stabilitate, si optimism social. Extrem de interesant cum o perioada – perfecta – a produs sentimentul puternic de inutilitate al unei vieti lipsite de scop si entuziasm. Tinerii de-atunci au ajuns la concluzia ca dupa ce ai tot comfortul material posibil, ceea ce iti doresti este sa traiesti o viata cu sens, o viata care produce ceva bun. Ori aici generatia hippie s-a lovit de un zid, caci concluzia lor a fost ca pentru a beneficia de abundenta trebuia neaparat sa-si “vanda sufletul”, adica sa renunte la creativitate, compasiune, si bunavointa. Sa renunte la umanism. Angoasa si protestul social care a rezultat de aici a fost impotriva materialismului, a agresivitatii comerciale, a superficialitatii, a culturii de plastic, si a razboiului din Vietnam.         

Miscarea hippie a inceput de facto cu poemul “Howl” a lui Allen Ginsberg. El incepe asa:

„I saw the best minds of my generation destroyed by madness^„

Wow. La fel si eu.

Am vazut de-alungul anilor cateva din cele mai bune minti ale generatiei mele din Romania destroyed by madness sau disparute mult prea repede prin sinucidere: X s-a spanzurat. Y s-a aruncat de pe bloc. Z a fost gasit mort in locuinta sa, unii zic de foame. Versul lui Ginsberg imi trezeste rand pe rand straturi de neuroni care-si aduc aminte despre talentul pierdut al generatiei mele.

Si mai departe:

“(. . .) who poverty and tatters and hollow-eyed and high sat up smoking in the supernatural darkness of cold-water flats floating across the tops of cities contemplating jazz,”

Da, daca ceva a marcat generatia mea a fost saracia lucie dupa Revolutie.

Am cunoscut in vara lui 2000 primul “capsunar” care mergea spre Spania. Fusese profesor de liceu in tara, avea o luna de concediu, si isi luase lumea-n cap din cauza lipsei de perspectiva. Am vorbit o noapte intreaga cu el pe trenul de la Bruxelles la Paris. I-am inteles foarte bine nevoia de a-si lua lumea in cap, caci o simtisem si eu pe pielea mea cu patru ani in urma. Imi terminasem in vara lui 97 doctoratul la Timisoara (am doua doctorate diferite, unul de la Timisoara si unul de la Cincinnati, in Ohio). Fusesem promovat sef de lucrari. Totusi, in loc sa simt ca am inceput sa prind un deget de la piciorul lui Dumnezeu, caci parca rasarea Soarele si pe ulita mea, senzatia mea a fost cea a lipsei de perspectiva. A lipsei de viitor. No fun at all.

M-am intrebat: “Oare asta este totul in viata? De-acum incolo, totul va fi un deja-vu?” “Caci asa cum am ajuns sef de lucrari voi ajunge conferentiar, iar apoi cu anii profesor universitar. Si tot cu anii, sef de catedra, prodecan, decan – iar valul obisnuintei ma va duce asa cum i-a dus si pe altii, generatii de-a randul.” Aveam totusi doar treizeci si unu de ani, si mi s-a parut deprimant ca de-atunci incolo sa repet la infinit ceea ce facusem pana atunci.

Protestul meu, la fel ca cel al profesorului de liceu din trenul de noapte, a fost sa-mi iau lumea-n cap, si sa ma duc cat vad cu ochii. Cat mai departe, ca sa pot incepe totul de la zero. Sa uit totul, sa ma purific, si sa devin altceva. Astazi, cand imi vizitez mama si dau peste lucruri de-ale mele din acele vremuri, carti, caiete, scrisori – nu-mi vine sa cred ca acea persoana a existat vre-odata si ca sunt tot eu.

Sa revenim totusi la poemul “Howl”:     

“(. . .) a lost battalion of platonic conversationalists jumping down the stoops off fire escapes off windowsills off Empire State out of the moon,

yacketayakking screaming vomiting whispering facts and memories and anecdotes and eyeball kicks and shocks of hospitals and jails and wars,

whole intellects disgorged in total recall for seven days and nights with brilliant eyes, meat for the Synagogue cast on the pavement,

who vanished into nowhere Zen New Jersey leaving a trail of ambiguous picture postcards of Atlantic City Hall,

(. . .) who wandered around and around at midnight in the railroad yard wondering where to go, and went, leaving no broken hearts, (. . .)”

Ma regasesc si in aceste versuri, caci am petrecut doar atatea ore filosofand naiv cu altii de varsta mea despre toate nemultumirile si neimplinirile noastre: scheme si scenarii, vinovati si criminali.

Ma fascineaza “Howl” pentru ca mi se pare asa de actual, desi a fost scris pentru alta lume si pentru alte vremuri. Cuvinte precum – generation, best minds, madness, poverty, smoking, jazz, platonic, screaming, memories, hospitals, where to go – sunt precum un scarpinat bun in locurile unde ma mananca tare.

Libertate, bani, dusmani si fraieri occidentali   

Dau dincap acum, mirandu-ma: De ce nu exista in romaneste ceva similar lui “Howl”?

In general, de ce nu sunt (cam) nici un fel de creatii artistice adanci, cu substanta, pe teme sociale? Sau muzica de calitate, care sa ne miste pana in adancul nostru? Poeti sensibili? Ceva care sa ne scarpine bine multele mancarimi sociale, care sunt destule, har Domnului.

Nu stiu cat gresesc cand speculez ca manelele au ramas singura muzica si singurele versuri pe teme sociale. Singurele care exprima clar si continuu (intr-un mod specific) angoasele curente. Pe scurt, oamenii sunt preocupati astazi de cateva teme importante: drepturile lor civile (de exemplu, libertatea), implinirea lor individuala, si legaturile lor cu cei din jur – adica legaturile lor sociale. Ca sunt profesori universitari sau scriitori, zilieri sau corporatisti, medici sau dulgheri – toti se lupta cu aceleasi dorinte si neimpliniri. Toti se scoala dimineata gandindu-se cam la acelasi lucru, si stau noaptea treji preocupati de aceleasi griji.

Bineinteles, manelele nu-si fac treaba intr-un fel demn de analizat in manualele scolare. Dar o fac fara sa arunce sub pres durerile si frustrarile mocnite ale cotidianului, oricare ar fi stratul social.

Sa incepem cu libertatea.

Perceptia multora este ca a fi liber inseamna sa faci si sa zici ce vrei. Ca orice restrangere de la a face orice si de la a zice orice, oricui este tiranie. Exact cum spune Florin Salam in maneaua “Banu jos si fruntea sus”:

“De o viata fac ce vreau

Si pe nimeni nu ma dau

Credeti-ma pe cuvant

Eu va cumpar eu va vand”

Tot asta zic cu totii, ca sunt profesorii universitari care scriu pentru “Adevarul” si ziare.com lamentandu-se impotriva “corectitudinii politice” sau “a incercarii stangii de a rescrie istoria”, fie suparatii care ne injura pe FB. Totusi, “de o viata fac ce vreau” inseamna si aruncatul la liber a gunoiului la marginea padurii, scuipatul de voie pe strada, injuratul din belsug in trafic, si cate si mai cate.  

Apoi, implinirea individuala.

Ea este cuantificata in bani, cat mai multi bani. Doar in bani. Conteaza prea putin sursa lor. Ca sunt facuti din suc, seminte, sau high tech, singurul criteriu important este cantitatea lor.  Exact ce ne explica Florin Salam in cuvinte simple in a sa “Ban pe ban”.

“Ban pe Ban pe Ban pun ban pe ban

Fac afaceri mari in stil American

Valore eu la toti va dau

Eu de la voi n-am ce sa iau

Ati vrea sa-mi puneti piedica

Dar tot eu va dau panica”

Banul este valoare si putere. Ori puterea produce prestigiu si ofera cuiva pozitie in societate. Banii iti dau vila din centrul orasului, iti deschid cele mai complicate usi, si iti dau scaunul din primul rand la orice spectacol sofisticat. Degeaba ai scris carti peste carti, daca trebuie sa astepti la coada ore in sir pentru nu stiu ce act, dar celui cu bani i se arata calea prin spate, ba mai mult este invitat pe scaun si servit cu o cafea.    

Totusi, ca veni vorba de “afaceri mari in stil American”, statisticile ne zic ca saptezeci la suta din afacerile parintilor se duc naibii cand ajung pe mana copiilor. Mai departe, doar zece la suta din afacerile si banii bunicilor ajung la nepoti. Sansele sunt deci ca noua din zece “Ban pe Ban pe Ban pun ban pe ban” sa se piarda-n neant. Si tot America ne-a aratat prin generatia hippie ca dincolo de materialismul si consumatorismul clasei de mijloc sta ascunsa viata lipsita de continut si de idealuri, pana la urma plictiseala, desertaciunea, si confuzia.

Sa trecem in final la legatura individului cu cei din jur.

Iata ce ne spune Florin Salam in versurile sale din “Astazi cand ajuti pe cineva”:

     “Astazi cand ajuti pe cineva iti faci singur rau cu mana ta

Ori cat bine ai face spatele tot ti-l intoarce

Astazi cand ajuti pe cineva iti faci singur rau cu mana ta

Ori cat bine ai face spatele tot ti-l intoarce

La cat e de periculoasa toata lumea

Ar lua totul de la tine

Ti-ar lua si pielea, le faci bine in viata, tine-i la distanta

Ca asa este lumea hoata”

Legatura sociala a oricui (cu restul) este sumarizata astazi de dorinta de a fi – respectat.

“Respect” este asa de important incat a ajuns lauda, chiar salut cotidian. Intr-o discutie relativ recenta, cineva extrem de educat mi-a spus asa: “Nu stiu cum esti tu, Alex, dar pentru mine respectul este totul.” Se referea desigur la respectul cuiva catre el.

Marturisesc ca nu ma gandesc prea mult la cat de respectat sunt in societate. Respectul este ceva imposibil de inteles si de controlat: stiu pe cineva care si-a vazut intotdeauna cu sfintenie de job si de familie fara sa creeze vre-o problema nimanui, dar respectivul nu este neaparat respectat pentru comportamentul sau. La fel stiu pe cineva care a sutit cati bani a putut, cu tot felul de gainarii facute la stat, iar respectivul este o persoana extrem de stimata in comunitatea lui pentru ca este “baiat de gasca si organizeaza chefuri faine”. Si pentru ca respectul este asa de dificil de inteles, am adoptat una din recomandarile lui Dalai Lama: nu-mi bat capul cu lucruri care nu sunt controlabile de mine.

Tot inegalabilul Florin Salam, un Bob Dylan de Romania, ne ofera un sumar la tot ce am scris eu pe nu stiu cate pagini despre dorinte, neimpliniri, si angoase. Versurile lui din “Bun venit in Romania” zic asa:   

“Ce mintea romanului

Spaima occidentului

Spaima occidentului

Fiindca-i merge mintea bine

Nu are egal in lume

Nu are egal in lume

Romanul are scris in frunte

Sa duca mintea la munte

Sa duca mintea la munte

Din orice sa faca bani

Si sa aiba multi dusmani

Si sa aiba multi dusmani”

Totusi, revin – De ce nu exista in romaneste ceva similar lui “Howl”? Ceva care sa articuleze clar si pe intelesul fiecaruia esenta vremurilor noastre. Si facand asta sa creeze sincronizarea mult necesara intre indivizi, si care astfel punandu-se deacord, sa inceapa intr-un tarziu sa exploreze solutii creative de cum sa mearga inainte.   

M-am gandit in ultima vreme destul de mult la patriotism.

Nu stiu de ce. Poate pentru ca vad in jurul meu atatia care umbla pe strada fara masca, uneori facandu-si un scop din a se apropia cat mai mult de mine. Fara sa le pese cat de putin ca poate ma infecteaza. Poate pentru ca mai toate postarile si articolele din ziarele din tara definesc patriotismul ca fiind exact reversul valorilor mele. Eu sunt moderat – in orice. Nu sunt de dreapta, si nu sunt zelot religios. Accept orice forma de diversitate. Nu consider ca majoritarii au mai multe drepturi (decat minoritarii) doar pentru ca iasa mai multi la numaratoare.

Inseamna asta oare ca prin constructie sunt un ne-patriot? Ca sunt un rebut social?   

Modelul meu de patriotism este presedintele John Fitzgerald Kennedy. A luptat si a fost ranit in al doilea razboi mondial. A scris o carte minunata despre patriotism, “Profiles in courage”, care nu doar a castigat Premiul Pulitzer, dar a devenit un reper excelent pentru atunci cand cautam exemple de acte autentice de patriotism. In fine, tot JFK a creat celebra fraza, care pentru mine insumeaza cel mai bine patriotismul: “Ask not what your country can do for you – ask what you can do for your country” (nu (te) intreba ce poate face tara ta pentru tine, intreaba-te ce poti face tu pentru ea).

Narcisismul colectiv

Facand un pic de research despre patriotism, am dat undeva peste o clasificare a diferitelor forme de patriotism fals. Adica sa-i zicem patriotism de carton. Sau patriotism de-a lui Caragiale.

Cea mai prevalenta forma de patriotism fals este cea pe care specialistii o numesc narcisism colectiv.  Narcisismul colectiv este “the tendency to exaggerate the positive image and importance of a group the individual belongs to, be it defined by, religion, social class, race, political stance, language group, nationalism, employment status, education level or cultural values– i.e. the ingroup.” (A. Golec de Zavala, A. Cichocka, R. Eidelson, & N. Jayawickreme, N. “Collective narcissism and its social consequences”, Journal of Personality and Social Psychology (2009): 1074-1096).

Pe romaneste, narcisismul colectiv exagereaza imaginea pozitiva si importanta grupului din care face parte individul.

Iata un exemplu pe care l-am cules ieri de pe Facebook:  

“(…)

Dacă ți-ar fi plăcut istoria, m-ai fi identificat în Burebista, Decebal, Mircea, Țepeș, Mihai, Antonescu ….

(…) Dacă ai fi cochetat cu muzica, m-ai fi recunoscut într-un Ciprian Porumbescu, George Enescu, Gheorghe Zamfir …

Dacă ai fi știut ce înseamnă filozof, m-ai fi întrebat de Eliade, Cioran, Nicolae Iorga ….

(…) Dacă știința te-ar fi făcut curios, ai fi auzit de Paulescu, de Aslan, de Babeș sau de Poenaru …

Dacă ai știi că românul Vlaicu ți-a dat brânci să zbori, sau Coandă, tot român, ți-a pus reacția pe avion, ai fi surprins, așa-i?

(…)

Despre Castelul Dracula, lacuri și cascade, Monumente Istorice și Arhitecturi…. Despre Casa Poporului. Palatul Culturii sau Peleș.

(…) Dar tu, dragă străine, tu, nu știi nimic din toate astea!

Nu ai nimic din toate astea să-mi spui.

Nu știi nimic de România mea.

Nu știi nimic de pământul și istoria noastră.

Nu știi nimic de conaționalii mei.

Ești doar un ignorant și un cotropitor. Atât!

Și, probabil, îți place să vezi doar ceea ce ești!….în carne dar fără suflet!

(…)”

Astfel de idei sunt exemplul tipic de narcisism colectiv. Mesajul este (probabil) dorinta onesta a cuiva de a-si exprima atasamentul si dragostea lui de patrie. Patriotismul. Doar ca acest proces a produs o exagerare pe-alocuri bizara, chiar comica, a imaginii pozitive si a meritelor.

Mesajul se vrea un sumar destinat unui strain pentru a-l educa despre valorile care definesc Romania. Problema este ca multe din ele sunt exagerari, greseli rau intentionate, sau pur si simplu lucruri incorecte. De exemplu, Aurel Vlaicu nu “ti-a dat branci sa zbori”, asta au facut-o fratii Wright. Sau “Coandă, tot român, ți-a pus reacția pe avion, ai fi surprins, așa-i?” – Nu chiar. Ca orice inventie din inginerie, ea este rezultatul unui lung sir de contributii, nu al unui singur om – Maxime Guillaume, Alan Arnold Griffith, Frank Whittle, Hans von Ohain si multi altii. In lista asta este si Henri Coanda, doar ca nu el “a pus reactia la avion”. “Paulescu, de Aslan, de Babeș sau de Poenaru” sunt importanti pentru Romania, insa un strain are tot dreptul sa nu stie cine sunt ei, din moment ce impactul lor asupra stiintei mondiale a fost redus, chiar inexistent. Istoricii nu s-au pus inca de acord daca Burebista a existat cu adevarat sau este doar o creatie a propagandei lui Ceausescu. Iar despre “meritele” lui Antonescu mai bine sa nu vorbim … Doua armate romanesti distruse la Stalingrad si sute de mii de nevinovati morti in chinuri cumplite. In plus, tragedia masacrelor de evrei si rromi nevinovati.

Interesant, postarea de mai sus nu face referire la Tristan Tzara, Marcel Iancu, sau Eugen Ionesco, personalitati mult mai cunoscute international decat Iorga, Porumbescu, sau chiar Eminescu.

Narcisismul colectiv dus si mai la extrema devine exceptionalism (cand crezi ca un popor este extraordinar) sau religiocentrism (cand crezi ca religia ta este superioara altor religii).   

Exista desigur patriotismul mercantil practicat de cei care fac un ban frumusel comercializand patriotismul “pur” la TV, ziare, sau carti. Si patriotismul politicianului care apeleaza la el ori de cate ori are ceva de ascuns, presul sub care matura toate gunoaiele.

Doua exemple de patriotism

Totusi, ce inseamna concret patriotismul pentru mine? Am fost martor la acte de patriotism dezinteresat?

Nu mi-a fost chiar usor sa-mi aduc aminte de doua exemple de patriotism curat. Dar le-am identificat pana la urma.

Primul, profesorul meu de fizica din liceu. Nu stiu daca este vorba de patriotism, sau doar de respectul dansului fata de meseria sa. Am sa-l adaug totusi la patriotism pentru ca faptele sale au raspuns extrem de bine la intrebarea presedintelui JFK (“Ask not what your country can do for you – ask what you can do for your country”).

Profesorul meu de fizica si-a facut meseria cu o precizie si constiinciozitate pe care de-atunci nu am mai intalnit-o nicaieri. Generatie dupa generatie. Si-a tratat elevii corect si cinstit. Intr-un univers al meditatiilor din care altii isi cumpara sase case (precum un profesor celebru de fizica), dansul a predat benevol ore suplimentare prin care ne-a pregatit pentru examenele de treapta si de admitere. Eu nu m-am meditat o secunda pentru admiterea la facultate. Cu ce am invatat de la dansul la clasa si la orele suplimentare predate benevol am obtinut 9.55 la examenul de fizica la profilul electric in 1984. Deci la cel mai greu examen de fizica care se scria in acele vremuri in tara.

M-am intrebat de multe ori, oare de ce a facut-o? Cand toti cauta motive sa faca tot mai putin, cand toti se plang ca au salariu prea mic pentru cat muncesc, dansul nu doar ca a predat fiecare minut din orele sale, dar a predat si suplimentar pe gratis. Cred ca a fost dorinta onesta a dansului de a-si pregati cat mai bine elevii nu doar pentru examene, dar si pentru viata. In afara de fizica, eu am invatat si despre importanta punctualitatii, a corectitudinii, si a respectului fata de oricine. A fi intr-o pozitie de putere (cum este un profesor fata de un elev) nu justifica deloc a-i trata “de sus” doar pentru ca esti la catedra, iar ei in banca.

Al doilea exemplu este cineva care in fiecare an cheltuieste o suma apreciabila din castigul sau pentru a plati taxele de scoala ale unor studenti saraci. Fara ajutorul lui, unii ar fi abandonat facultatea. Cei pe care-i ajuta nu sunt neaparat studentii din varf. Cand vii de jos, vii cu lipsuri in cunostinte acumulate de-al lungul anilor. Este extrem de greu, daca nu imposibil, sa fii in varf unde concurezi direct cu cei care au frecat bine manualele incepand din clasa intai. Dansul insa ii ajuta pe cei care sunt cei mai interesati sa invete. Cei care transpire cel mai mult, pun osul cel mai tare la carte.

Oare de ce-o face? Cred ca este satisfactia dansului de a vedea reusita unor tineri care altfel ar fi trecut prin prea multe chinuri. Cred ca este si convingerea ca va crea astfel exemple de urmat: daca fiecare va fi recunoscator pentru ce a primit, si va ajuta la randul sau alti student nevoiasi, experienta asta va avea in timp un impact important in oferirea unei sanse, a unei oportunitati unor tineri talentati.   

Patriotism simplificat

La fel ca libertatea, fiecare intelege patriotismul cum vrea si cum poate. Prin prizma experientei sale de viata.

Nu cred ca patriotismul este monopolul unui anume partid sau doctrina politica. Si nu cred ca un credincios este neaparat mai patriot de cat un ateu, sau viceversa.

Eu nu ma consider mai patriot ca altii, si nu incerc niciodata sa dau nimanui lectii ca nu am cu ce.

Atata doar ca ma intreb in fiecare zi, si nu exagerez cand spun – in fiecare zi: “Ask not what your country can do for you – ask what you can do for your country”.   

– Cu cati ani este societatea romaneasca in urma celei occidentale? Patruzeci? Cincizeci? Mai multi?

– Va creste sau va scadea diferenta asta in anii care vin?

Speculatia mea este ca Romania este cu vreo cincizeci de ani in urma Occidentului sau a Statelor Unite.

Spun asta pornind de la ideile, analizele, si opiniile pe care elitele intelectuale romanesti le-au scris zilele astea despre ce se intampla in lume. Indiferent cine si unde a scris, teza principala este ca Occidentul se descompune pentru ca se lasa “incalecat” de progresism, si prin urmare si-a pierdut valorile si esenta. Iar solutia pe care o evangelizeaza obsesiv (aceste elite) este – doar – revenirea la o societate mono-culturala, mono-religioasa, nationala, si prosternata vesnic la o presupusa istorie eroica, ce a scos omenirea din intuneric aducand-o la lumina. Orice altceva este imoral, nepatriotic, si deci de neacceptat.

Obsesiile astea imi aduc aminte de vechiul slogan american, “Love it or leave it”. Este sloganul fanion din anii 60, de pe vremea razboiului din Vietnam, cand cei care erau de partea razboiului l-au folosit pentru a-i combate pe cei ce protestau impotriva lui. Ideea lozincii este ca nu exista decat o singura cale: cea a supunerii oarbe fata de doctrina cum ca pierderea Vietnamului de Sud in fata comunismului inseamna pe rand pierderea Asiei de Sud-Est, apoi a intregii Asii, si in final a intregului Pamant. Doctrina dominoului. Orice abatere de la ea ar fi fost tradare. Istoria ne-a aratat insa ca a fost o doctrina gresita. Desi razboiul din Vietnam nu a fost castigat, iar Vietnamul de Sud a disparut inghitit de cel de Nord, comunismul nu a cuprins Asia de Sud-Est, iar in final a fost el cel care a disparut in mare parte.

Unii sustin astazi ca sloganul “Love it or leave it” are in spatele fatadei patriotice o fateta urata, rasista, care sugera ca cei ce nu erau deacord cu status-quo-ul (de-atunci), ar fi trebuit sa plece din SUA. Ori status-quo-ul anilor 60 – 70 insemna o societate cu multe valente rasiste si discriminatorii. Mesajul era ca – lucrurile sunt cum sunt si nu trebuie corectate. Prin urmare, cui nu-i convenea nu are decat sa plece, caci alta solutie nu se poate. Implicatia facuta era ca acea societate era cea mai buna posibila, prin urmare evolutia sociala si progresul s-ar fi incheiat. Orice altceva ar fi insemnat infrangere si in final distrugerea tarii. Exact tipul de argumente ce sunt acum falfaite in mass-media din tara, si care nu lasa locul unei discutii.        

Anul 1968

Ideile spuse acum in Romania despre ce se intampla in lume suna ca “Love it or leave it” al anului 1968, apogeul protestelor sociale. Protestele din 1968 au fost probabil de zece ori daca nu de o suta de ori mai intense decat cele de acum. In general, 1968 a fost un an extrem de tulburat. Mult mai tulburat si mai violent decat 2020.

Tensiunea latenta acumulata in societatea americana se datora razboiului din Vietnam in particular, dar in general a spaimei tinerilor ca vor avea o viata precum parintii lor: suficienta material dar lipsita de aspiratii care sa dea un sens vietii lor. A existat si o dimensiune sociala si rasiala din moment ce populatia de culoare, care era doar 8% din populatie tarii, era totusi 25% din victimele din Vietnam. Deci, sansele de a muri in Vietnam erau de trei ori mai mari daca erai de culoare fata de un alb.

Peste aceasta stare agitate s-a suprapus si faptul ca erau planificate alegeri prezidentiale. Asta a adaugat tensiunea politica. A fost anul in care au fost asasinati Dr. Martin Luther King si senatorul Bobby Kennedy. Presedintele Lyndon Johnson a renuntat la a mai candida pentru un nou mandat.

Au fost proteste masive. Studentii de la universitatile Berkeley si Columbia au ocupat campusurile. A existat pericolul iminent ca sa se dea foc universitatii Columbia. Un decan a fost luat ostatic de studenti.

Interesant cum diferite nemultumiri sociale, rasiale si etnice adunate de-alungul anilor s-au sincronizat perfect in 1968 in diferite colturi ale lumii. In afara de SUA, in Franta a fost injustitia sociala si lipsa de perspectiva, de viitor, a tinerilor. La fel si in Germania. In Cehoslovacia, a fost dorinta de libertate si de a scapa de jugul comunist. 1968 a fost anul Primaverii de la Praga.

Si in atmosfera asta (pe care unii, la fel ca acum, o vedeau ca pe expresia sfarsitului) s-a compus poate cea mai buna muzica ce s-a compus vreodata. A existat rivalitatea intre Beatles si Bob Dylan, la inceput in cantece, apoi in discuri intregi. Iar ideile din cantecele lor au inspirat generatia parintilor nostrii probabil mult mai mult decat orice ganditor, partid, sau politician. Cantecele acelor ani au fost manifestul politic si social prin care generatia parintilor nostrii s-a rupt de perioada post-al-doilea-razboi-mondial ca sa o creeze pe cea care a daramat comunismul.

Ideile tinerilor protestatari sunt prezentate in cartea “The walls have the floor”. Ea contine sloganele care au fost scrise in 1968 pe zidurile universitatii Sorbona din Paris. Zidurile au fost atunci un fel de social media. Iata cateva din ele: “France for the French. Fascist slogan”; “Enough churches”; “Conservatorism is synonymous with rot and ugliness”; “I’m stupid”; “I have something to say but I don’t know what”; “Political power is not an indefensible right of Gaullism”; “Liberate yourself from Sorbonne”; etc. etc.

Ei, exact aceste idei crude si poate naïve au fost cele care manat proteste sociale din 1968, si au transformat pe termen lung lumea de atunci intr-o lume mai buna. Doar ca transformarea sociala a luat cincizeci de ani si ea inca continua.

Nu este usor sa scapi de cosmarele trecutului

M-am intrebat de multe ori daca s-ar fi putut sa fie si altfel. De exemplu, oare cum ar fi fost daca Proclamatia de la Timisoara ar fi fost adoptata in 1990?

Uitandu-ma insa in jur la alte state foste comuniste vad ca toate sufera de cosmarele trecutului. Ori cosmarele sunt un motiv important pentru cei cinzeci de ani ce-i despart de Occident.

Cartea “How to lose the information war” de Nina Jankowivz, si care abia a fost publicata cu cateva zile in urma, analizeaza clivajele ideologice, sociale, si etnice din diverse state est-europene, Cehia, Polonia, Estonia, Georgia, Ucraina. Sa luam la intamplare Estonia.

Pe langa estonieni, Estonia are 25% minoritate rusa venita pe vremea URSS. Copiii celor veniti sunt insa nascuti in Estonia, deci estonieni – desi nu chiar. Cand Estonia a devenit independent, cerinta pentru cetatenia estoniana a fost cunoasterea limbii estoniene, inrudita cu cea finlandeza. Rusii din Estonia nu au devenit cetateni pentru ca nu vorbeau estoniana. Si asa a aparut 25% din populatia Estoniei fara cetatenie: nici rusi din Rusia – caci ei sunt born and raised in Estonia, dar nici estonieni caci nu au cetatenia. In unele zone, populatia ruseasca este aproape 100%, de exemplu orasul Narva (unde Carol XII al Suediei l-a invins pe Petru cel Mare).

Ei, in aceasta segregare creata cu mana ei, Estonia a inceput sa simta influenta Rusiei. De fapt, Rusia nu a trebuit sa transpire prea mult. Rusofonii din Estonia erau deja in cautarea unei identitati, care sa le dea posibilitatea de a continua sa-si vorbeasca limba materna, sa studieze in limba materna, in general sa traiasca normal in tara unde s-au nascut, Estonia. Asa ca au adoptat imediat tot ce le-a venit de peste granita, emisiuni TV, ziare, chiar scoli in ruseste. Estonia acum este terorizata de gandul ca Rusia lui Putin ar putea repeta episodul cu Crimeea.

Intrebarea este – cine este de vina pentru spaima creata? Doar Rusia?

Eu vad un lucru limpede in America: imigrantii renunta relativ usor la toate identitatea lor cand vad ca pot traii normal in noua patrie. Au fost nenumarati imigranti nemti care au luptat in al doilea razboi mondial pentru SUA, impotriva patriei unde se nascusera. Cred ca importanta bagajului etnic este exagerata.

Iar estonienii trebuiau sa se gandeasca la consecinte care se vor crea daca segreghezi 25% din populatia ta.

Situatia rusilor din Estonia mi se pare destul de asemanatoare cu cea a maghiarilor din Romania. Eu consider ca dincolo de propaganda de la centru, si ei sunt fortati pe diverse cai sa renunte la identitatea lor. Atat prin mijloace mai directe cat si mai indirecte. Este bine stiut ca dezavantajezi imens un copil / tanar cand ii impui sa invete in limba care nu este cea materna. Bariera limbii poate fi una serioasa, dar nu in sensul in care este spus oficial. Ci chiar pe dos, iar dezavantajul este incorporat in lege. Pana si lucruri marunte, cum este sa-ti incurajezi in maghiara echipa favorita de fotbal, este considerat fair game pentru injuraturi si jigniri, caci vorba lui MM Stoica – “nu poti scanda in ungureste la Cupa Romaniei”.

Asa ca nu este de mirare ca maghiarii din Ardeal se orienteaza 100% spre Budapesta. Si eu as face acelasi lucru daca as fi in Ardeal. Mi se pare singura solutie sa-ti pastrezi identitea atunci cand ti se ofera doar solutia “Love it or leave it”. Exact ca rusii din Estonia. Segregarea asta va continua si se va cimenta pana la nivelul in care vor exista populatii cu identitati complet diferita, care se nimeresc sa fie vecini pe aceeasi strada.

S-ar fi putut si altfel? Teoretic, da. Practic, nu. Cand pledezi agresiv pentru o societate mono-culturala, mono-religioasa, nationala, si vesnic blocata in propaganda oficiala despre trecut, atunci clivajul social este de neevitat. Din cate inteleg eu, Occidentul si SUA incearca din rasputeri sa evite acest clivaj.

Alegerile locale din tara imi aduc aminte de examenele din facultate: porcul se ingrasa intotdeauna inainte de examene. Tot semestrul – cantec, joc si voie buna. Dar cu patru zile inainte de examen – incepe nebunia ingrasatului. Pardon, a “invatatului”. Iar in noaptea inaintea examenului, “porcului” de ingrasat i se da tot ce ii doreste inima lui: cafea, tigari, fituici, rugaciuni, lacrimi si panica … Odata ce examenul a trecut, toate notele de curs merg direct la gunoi, iar cantecul, jocul si voia buna revin pana la urmatoarea sesiune, cand ritualul se repeta. Si chiar daca cu totii de-alungul generatiilor ne-am dat seama ca acest fel de a invata nu ne duce nicaieri, totusi procedura se repeta cu sfintenie, generatie dupa generatie. Unii chiar spun ca altfel nici nu ar putea fi. Extraordinar de rar, mai exista cate un student care invata regulat in timpul semestrului, iar sesiunea de examene inseamna repetarea si consolidarea materiei, si nu prima “destelenire a miristei”. Dar astfel de studenti sunt “accidente”, cazuri extrem de rare. Anomalii.

La fel sunt si alegerile locale. Patru ani nu se intampla mai nimic, nici de partea celor alesi, nici de partea celor din opozitie. Iar cand se apropie data cu pricina, incepe si ingrasatul porcului: promisiuni peste promisiuni, planuri si idei, afise cu slogane, unele mai originale si unele mai plagiate. Totul facut cu agitatie anxioasa si agresivitate convinsa, pana la data votului. Dupa vot, totul este uitat, promisiunile facute ajung la lada de gunoi. Exact precum cursurile noastre dupa examen.

M-am trezit fara sa vreau in mlastina localelor din orasul meu natal, Hunedoara.

Prima intrebare pe care mi-am pus-o legata de candidati a fost – “Cine sunt oamenii astia?” Si mai departe: “Cum de nu stiu nimic despre ei? Este asta bine sau rau?”

Bineinteles ca nu este bine atunci cand nu stii nimic despre cei care spera si vor sa conduca orasul. Pe actualul primar il tin minte de pe vremea cand avea saptesprezece sau optsprezece ani si se plimba dupa-masa (ca si mine) pe Corso-ul orasului. De la teatru pana la Union si inapoi. Nu il tin minte nici de bun, nici de rau. Pur si simplu nu a fost cineva reprezentativ pentru generatia noastra, din care atat el cat si eu facem parte. Pe restul candidatilor insa nu-i cunosc cu absolut nimic. Sa nu uitam ca Hunedoara este totusi un oras mic, unde lumea se stie unul cu altul.

Si pentru ca nu stiu nimic nici despre candidati, nici despre realismul planurilor lor, mi-am pus trei intrebari simple:

1. Ce fel de proiecte as vrea sa vad in Hunedoara?
2. Cum as vrea sa ajunga Hunedoara?
3. Pentru ce fel de candidat as vota eu?

Auto-intrebarile mele sunt scurte si clare. Nu stiu daca am raspunsuri potrivite la ele, caci sunt din categoria celor pe care nu stii sa le descrii bine, dar intelegi instantaneu atunci cand cineva propune o solutie credibila. Am sa incerc sa-mi dau my five cents, cum zicem aici despre ceva despre care nu avem o parere definitiva. Am insa o scuza: eu nu candidez pentru nici o functie locala.

1. Ce fel de proiecte as vrea sa vad in Hunedoara?

Pe scurt, as vrea sa vad proiecte care sa ma entuziasmeze pentru ca sunt creative si realiste pentru situatia si conditia orasului. Proiecte la care reactia mea sa fie: “Wow. Ce proiect bun! Cum de nu m-am gandit si eu la el?”

Hunedoara a fost intotdeauna un oras extrem de urat, desi este intr-o zona extrem de pitoreasca si are norocul unui castel splendid. Dar orasul in sine este hidos si murdar, iar dupa 1990 a ajuns si mai hidos si si mai murdar. Eforturile care s-au facut de a-l drege putin au fost in general de prost gust. Kitsch-uri. Nu s-a apelat la arhitecti sau artisti care sa-i dea o forma cat de cat, atat cat se poate cu un oras muncitoresc. Si asta se vede din belsug peste tot.

Dincolo de uratenia fizica, orasul este unul lipsit de personalitate si traditie. Paradoxal cand are un castel asa de iconic precum castelul Huniazilor. Situatia asta este totusi “normala”, din moment ce probabil peste 80% din populatie este venita din diferite colturi ale tarii, fara sa reuseasca sa se identifice cu specificul si obiceiurile locale. Rezultatul este un haloimes cultural, in care fiecare a rezonat cu altceva: oltenii cu chestiile oltenesti, moldovenii cu cele moldovenesti, iar putinii ardeleni get-beget cu …, cine mai stie ce.

Lipsa de identitate culturala a facut ca orasul sa nu reuseasca sa-si urmeze traiectoria traditionala, precum Sibiul, Oradea sau Brasovul. La fel ca si Timisoara in oarece masura, Hunedoara este o amestecatura neinchegata de obiceiuri si constructii in stilul sovietico-muncitoresc, balcanic de dincolo de Carpati, ramasite pastrate din perioada Imperiului, si mai nou – “arhitectura” rroma. Hunedoara nu este un melting pot, unde diferitele stiluri sa se fi combinat in ceva armonios si interesant. Nu. Ce a rezultat este ca atunci cand te imbraci in culori care nu se potrivesc: galbenul si violetul, verde si roz, gri si maro.   

Dar cireasa de pe tort ramane lipsa de perspectiva a orasului. Dincolo de statistica naturii ce face ca si in Hunedoara sa se nasca copii extrem de talentati si cu potential uimitor, realitatea este ca nu exista multe sperante pentru un viitor prosper. Este greu de imaginat care ar fi nisa economica in care orasul poate avea ceva de zis, dincolo de job-urile extrem de simple in manufacturing.

Asa ca cred ca am descris deja ce fel de proiecte as vrea sa vad propuse pentru oras: proiecte realiste si credibile, care sa-l faca un pic mai atragator, sa-i dea putina individualitate si caracter, si care sa produca o bruma de speranta sanatoasa pentru viitor.        

2. Cam cum as vrea sa ajunga Hunedoara?

Nu am sa spun ca as vrea sa vad Hunedoara precum Parisul sau Viena. Caci stiu ca este imposibil. Nici macar precum Sibiul. Nici atat nu este posibil. Dar ar putea sa incerce sa ajunga precum Bistrita.  

De cand am scris saptamanal pentru “Mesagerul”, am ramas cu o slabiciune pentru bistriteni. Ii admir ca sunt mult mai faini ca noi, hunedorenii. Sunt mai optimisti, mai saritori, mai cumpatati, mai intelepti. Tare mi-e teama ca sunt si mai harnici. O spun cu admiratie pentru ei, nu cu invidie. Mi-as dori sa fim si noi un pic mai bistriteni.

Dar ce-mi place cel mai mult la bistriteni este ca sunt oameni buni. Nu stiu cum sa spun altfel decat “buni”. Noi astia din Hunedoara suntem mult mai rai, mult mai vaduviti de ceva care sa ne lege de traditiile noastre locale. Ne certam intre noi si nu avem incredere in nimeni. Fiecare ne credem mai “smecheri” ca cei din jur. Asa cum am scris deja, atitudinea este de inteles din moment ce zona este mai ales cu vinituri sositi la lucru in Combinat, dar fara sa se fi format o identitate locala. Nu este de mirare ca pentru multi Hunedoara inseamna doar anii dupa 1930, dupa 1960, daca nu chiar mai incoace.

Tocmai pentru ca noua (hunedorenilor) ne lipseste acea bunatate si incredere unul in altul, care vine din faptul ca te stii unii cu altii de generatii dupa generatii, ii admir asa de mult pe bistriteni. Si imi doresc sa fim mai mult ca ei.

3. Pentru ce fel de candidat as vota eu?

Well, as vota pentru un candidat despre care macar sa stiu ceva: ce fel de om este, ce a facut in viata, si cum este in stare sa transforme orasul. Faptul ca este propus de partidul X sau partidul Y nu este de loc convingator pentru mine.

Mi-ar fi placut sa vad un candidat care sa fi folosit cei patru ani de la alegerile precedente pentru a face ceva pentru oras. Ceva, orice. Legat de curatenie, de saracie, de lipsa de oportunitati si perspective. Ceva care sa ma faca sa spun: “Wow. Uite un om de isprava.”

Culmea este ca am cunoscut un astfel de om, din comuna P. din judetul B. Il urmaresc de multa vreme ca primar: au construit la ei biblioteca noua, scoala noua, si-au asfaltat strazile. Dar mai ales este un om plin de entuziasm si care din cand in cand se imbraca in hainele lor locale, cu clopul lor specific, ca sa traga un rand de coasa.

Entuziasm, harnicie si contactul strans cu traditiile si specificul local – cred ca astea sunt calitatile pentru care as vota.       

Am inceput cu zece zile in urma o actiune de strangere de fonduri pentru o mini-tabara de trei zile pentru un grup de douazeci de copii. Copiii sunt de la sat si provin din familii sarace. Cele trei zile vor fi probabil pentru ei momentul culminant al lui 2020, piscul lor de bucurie pe acest an. Singurele zile cand se pot bucura de trei mese regulate, apa calda, sapun, haine curate, atentie suficienta.

Doamna, care a mai organizat mini-tabara si in 2018, mi-a spus ca totul costa in jur de $1300.

Asa ca inspirat de harnicia si daruinta dansei pentru copii mi-am suflecat manecile, si am creat un fundraiser pe GoFundMe care sa adune banii de tabara.

Ce am devenit facand asta? Fundraiser sau Internet-beggar? Adunator-de-fonduri sau cersetor-pe-Internet? Este oare fundraiser-ul altceva decat un cersetor sofisticat, adica imbracat in costum si papion si cu acces la Internet?

De fapt cat de justificat este moral sa cersesti cand provii dintr-un loc in care nu ai din start oportunitati la normalitate?

Am facut un pic de cercetare pe Internet, si interesant, diferenta intre fundraiser si Internet-beggar este neclara. Inclusiv prin faptul ca descrierea ambelor activitati se foloseste de GoFundMe ca instrument de adunare a fondurilor. Conform descrierilor pe care le-am gasit esti fundraiser daca strangi fonduri prin GoFundMe pentru actiuni de caritate, de exemplu vacante pentru copii saraci. Dar in acelasi timp esti Internet-beggar … daca strangi fonduri pentru vacante prin GoFundMe. Exact aceeasi descriere.

Repet, nu mi-e deloc clar daca prin aceasta actiune de strangere de fonduri sunt pe drumul de a deveni fundraiser (respectabil) sau Internet-beggar (nesimtit)?

Asa cum am spus deja, ambele activitati au definitii extrem de asemanatoare: dobandirea (strangerea, atragerea, colectarea) de fonduri, deobicei bani, apeland la bunavointa (mila, generozitatea) oamenilor. Nici macar observatia ca unii ofera ceva in schimbul banilor primiti nu este discriminanta, ca vorbim de un spectacol caritabil, o poza cu o celebritate, un cadou personalizat – daca ne referim la fundraising. Am trait cu totii situatiile din tren cand cineva iti pune pe scaun o cruciulita, o iconita, sau o bomboana si pleaca, dupa care revine sa-si primeasca rasplata. Deci, cand mega-vedeta X apeleaza la bunavointa-mila-generozitatea oamenilor pentru donatii – ea face fundraising sau cerseste? Demarcatia nu este deloc clara.      

Fundraising-ul meu a fost primul pe care l-am organizat vreodata. Nu stiu cat am fost de priceput in organizarea lui, caci l-am dus dupa ureche. Bottom-line este ca am reusit sa strangem suma, iar copiii vor avea mini-tabara lor. Postarile mele zilnice au adus 19 donatii si 82 de shares ale postarilor. Donatiile au venit de la un fost vecin de la Hunedoara, trei fosti colegi de facultate si liceu, cativa prieteni si cunostinte Facebook, familia mea, si donatii anonime – inclusiv ultima care ne-a trecut de linia de sosire. Deasemenea, nu-mi dau seama de masura in care statisticile noastre se suprapun peste cele “oficiale”, care spun ca aproximativ 1% dintre cei care primesc o cerere de donatie raspund la ea. Sunt multiple motivele pentru care lumea nu raspunde la un fundraising call: nu se identifica cu obiectivul, nu are momentan fonduri disponibile, nu stie cum sa doneze, sau pur si simplu din lipsa de empatie si compasiune.

Am ezitat un singur moment cu fundraising-ul meu, nu in sensul ca as fi vrut sa renunt la el, doar ca m-am enervate teribil. O veche cunostinta, pe care am imprumutat-o la un moment dat cu bani, mi-a spus ceva de genul, si redau acum din memorie – “si tu faci un fundraising, ca astea-s la moda.” Dupa care a continuat sarcastic: “mi-ai facut o oferta pe care nu o pot refuza.” Vorbele lui m-au facut sa ma simt cersetor, caci sugereaza ca as abuza de increderea si bunavointa oamenilor cu un moft devenit cotidian.

Ideea sugerata (de cersetor) m-a indemnat sa google pe Internet dupa imagini de cersetori: toti pe care i-am gasit sunt intr-o postura umila, submisiva. Incovoiati, in genunchi, sau stand pe jos, dar intotdeauna uitandu-se de jos la tine si neapart cu mana intinsa. Cersetorul este inevitabil o persoana murdara, neingrijita, nebarbierita, imbracata in zdrente. Deseori batran. Intotdeauna singur. Nu rareori asocierile care se fac sunt ca ar fi needucat, agresiv, chiar periculos. Legea 61/1991, daca nu ma insel, interzice cersetoria pentru persoanele apte sa munceasca.   

Fundraiser-ul proiecteaza prin contrast imaginea succesului. Elegant imbracat, barbierit si pomadat, tanar si sanatos. Intotdeauna cu gura razand pana la urechi. Privirea lui emana siguranta, se uita direct in ochii tai. Pe scena cu microfonul in mana, sau cel putin imbratisat cu altii, care participa cu acelasi entuziasm la actiunea caritabila. Este educat, cizelat, politicos, pe scurt – este cineva cu care vrei sa fii prieten la catarama.

Concluzia mea este insa ca atat fundraiser-ul cat si Internet-beggar-ul fac in principiu acelasi lucru, unul cu siguranta data de obiectivul sau, altul cu umilinta ce vine din starea tragica in care se gaseste. Inclin sa cred ca miezul, continutul este acelasi, doar ambalajul lor este diferit.

Intre cele doua variante, eu o aleg pe cea de Internet-beggar. Cersetor-pe-Internet.

Fara sa ma gandesc prea mult. O fac pentru ca poate renuntand la educatia si demnitatea mea universitara reusesc astfel sa conving pe mai multi despre importanta si onestitatea acestei actiuni, sau ale altora de acest gen.

A-i ajuta pe cei mai slabi ca tine mi se pare definitia cea mai simpla si cea mai clara a umanitatii. Am fost initial tentat sa scriu ca este ceea ce ne ridica deasupra evolutiei Darwiniene, doar ca mi-am adus aminte ca antropologii si sociologii explica altruismul prin procesul evolutiv prin care omul a inteles ca este mult mai bine in viata sa ajuti decat sa ignori.

Interesant cum se inchide cercul vietii: sansele de supravietuire ale omului cresc atunci cand cei tari decid sa fie slabi. De fapt, psihologul canadian Susan Pinker sustinea intr-o emisiune radio recenta la NPR (National Public Radio) ca darul cuiva de a fi binevoitor si deschis cu altii, mai ales cu necunoscuti, este un predictor mult mai bun pentru longevitatea sa decat ce mananca, cat se misca, sau aerul pe care-l respira. Explicatia detaliata este in cartea sa, “The Village Effect: How Face-To-Face Contact Can Make Us Healthier, Happier and Smarter”. Explicatia stiintifica ar fi ca actul de bunavointa fata de necunoscuti produce automat un grup de hormoni sanatosi, care imbunatatesc functionarea intregii anatomii a corpului uman.                       

Desigur, exista pericolul ca cineva sa exploateze cu nerusinare generozitatea altuia. Am auzit cu totii despre retelele de cersetori care cedeaza unui lider o parte din banii stransi, iar apoi liderul traieste in lux si opulenta de pe urma cersetoriei. De exemplu, un reportaj mai vechi de la o televiziune locala de aici prezenta o retea din Romania, care se folosea de copii ca sa cerseasca in New York City. Cersetoria este legala in New York City, doar ca este ilegal ca copiii sub o anumita varsta sa participe la activitati platite. Trebuie prin urmare sa renuntam la altruism in intregimea lui pentru ca exista riscul de a da peste sarlatani?

Raspunsul il da fiecare dupa cum ii dicteaza inima. Am cunoscut persoane care dadeau putin fiecarui cersetor intalnit pe strada. Am cunoscut oameni care au donat milioane de dolari unor nevoiasi de pe un alt continent. Am cunoscut profesori universitari de la cele mai fantastice universitati, care au mers luni de zile sa invete copiii din varful unui munte din Peru sa citeasca si sa scrie.

Eu am raspunsul meu la intrebarea de mai sus. Dau extrem de rar cersetorilor de pe strada. As zice ca dau in doua din zece cazuri. Sunt actiuni pentru care nu donez deloc, atunci cand cred ca este datoria directa a statului s-o faca, sau cand stiu ca exista organizatii intregi care au drept scop astfel de proiecte.

Actiunile care ma intereseaza pe mine sunt cele care trec neobservate. Anonimii. De exemplu, saracii si batranii de la sate. Cei pentru care nu se fac spectacole de fundraising. Anonimitatea nevoilor lor nu le fac insa mai mici, dimpotriva adauga peste ele durerea si neputinta ce vin din faptul ca nu sunt observati. Pentru cei ca ei ma simt onorat si recunoscator sa cersesc pe Internet. Si vreau sa pot sa-mi folosesc educatia, cizelarea, politetea, si conexiunile mele pentru a putea sa Internet-beg cu credibilitate si eficienta sporita.               

Pandemia asta a fost fitilul care a pornit implicarea mea intensa in proiecte destinate comunitatilor mici, proiecte organizate si realizate de elevi de liceu. Copii din clasele IX – XI.

Dorinta de a mentor elevi de liceu mi-a fost lipita de mult timp de neuroni, doar ca nu am avut niciodata suficienta motivare pentru a ma apuca serios de treaba. A ajuns mai degraba un fel de pet idea, idee favorita, la care am continuat sa ma gandesc, dar pe care am amanat-o mereu in virtutea ideei ca este mult prea complexa si mult prea importanta pentru a ma apuca imediat de lucru.

Pandemia a schimbat situatia. Fara neaparat un scop precis, au urmat in serie un grup de activitati care fiecare au parut the right thing to do la momentul respectiv. Am inceput eu cu un mini-curs de zece sedinte despre programare in limbajul C. Limbajul C a parut sa fie pasul normal de inceput, din moment ce este un limbaj clasic pentru care se gaseste suficient material, inclusiv in romaneste. L-am predat in intregime prin zoom. Am continuat cu al doilea mini-curs, tot de zece sedinte, tot prin zoom, despre programarea in limbajul Python. A fost continuarea fireasca pentru ca Python este un limbaj nou, la moda in start-up-uri, si pentru aplicatii de data analytics si Machine Learning. Cursul a fost de data asta in engleza si a fost predat de baiatul meu cel mare, elev in clasa a-XI-a. In fine, dupa doua cursuri, mi s-a parut firesc sa punem cunostintele dobandite la lucru realizand un proiect care nu doar sa dea prilejul de a programa, dar mai ales sa dea oportunitatea de a programa ceva real. Nu un algoritm de sortare, sau de traversare a unui arbore binar ordonat, sau un robotel. Noi am vrut sa cream un software care sa fie cat de real poate el sa fie. Sa adreseze o problema concreta din lumea reala, s-o resolve, iar produsul final sa fie complementat de organizatia necesara pentru a-i asigura finantarea, marketing-ul, si customer support, respectiv in cazul nostru o organizatie non-profit, care sa se ocupe de toate aceste lucruri.

Problema pe care am identifcat-o noi a fost (cum s-ar fi putut si altfel?) legata de pandemia COVID. Mai precis sa cream o aplicatie mobila care sa ajute persoanele in varsta. Scopul aplicatiei mobile este sa fie liantul intre nevoile concrete ale batranilor, disponibilitatea voluntarilor de a-i ajuta, respectiv suportul financiar din donatii. Aplicatia este pentru comunitati mici, mai ales sate, comune, si orasele, adica exact locurile care sunt deobicei sub radarul atentiei publice, deoarece sunt prea mici pentru a atrage reflectoarele mass-mediei. Bineinteles, aplicatia pe care copiii au proiectat-o poate fi adaptata pentru multe alte situatii civice intr-o comunitate. Nu doar persoane in varsta, dar si meditatii online pentru elevi, familii nevoiase, curatirea spatiilor publice, practic orice aspect comun al unei comunitati.      

Am pornit la lucru la inceputul lui mai cu o echipa de sapte elevi din clasele IX, X, si XI. Le-am spus mereu asa: “Acest proiect, daca reusim sa-l terminam, va va da siguranta profesionala pentru toata viata voastra. Pentru ca nu exista nimic altceva in viata decat sa identifici corect o problema reala din jurul nostru, sa-i creezi cea mai buna solutie pe care o puteti crea, dupa care sa creezi organizatia (sau firma) care se va ocupa de raspandirea si perfectionarea produsului. Asta este viata reala. Foarte simplist, nu exista nimic altceva dincolo de identificarea problemei, rezolvarea ei, si dezvoltarea in continuare a solutiei.”

Dupa trei luni, tinerii ramasi in echipa sunt aproape de final. Am vazut ieri o demonstratie a aplicatiei mobile, si am fost impresionat. In primul rand sa nu uitam ca ei sunt totusi elevi de liceu, care acum trei luni nu stiau o boaba de Python. Aplicatia lor functioneaza in mare parte, inclusiv pe un telefon mobil. Are o baza de date in SQL pe cloud-ul Amazon. Ei, sa stii sa dezvolti aplicatii mobile conectate la cloud nu este tocmai putin atunci cand inca nu ai implinit inca saptesprezece ani. Oportunitatile nu pot deveni decat foarte interesante cand ai acest punct de plecare.  

Baietii mi-au spus ieri ca si-au fixat 1 august ca termenul cand aplicatia sa fie disponibila pentru folosire, adica sa fie in app store, cum le place sa spuna. Se lucreaza intens la retusarile ramase, testari, pregatirea documentatiei, si pagina de web pentru domeniul pe care l-am setat pentru ei.   

Am inceput si procesul de a crea un ONG (registrat in New York), care sa fie umbrela legala pentru tot. Astfel butonul de donatii va putea fi in sfarsit operational. Speram sa avem ONG-ul up and running pana la inceputul lui august.

Ce am invatat eu ca educator?

A fost pentru mine o experienta extrem de interesanta si enriching. Programarea ca programarea, ea este partea simpla. Mult mai importante in viata reala (decat programarea) sunt intelegerea nevoilor (sau in jargon-ul nostru specificarea problemei), dupa care pasul de deployment prin care “jucaria” creata devine realitate, in cazul nostru crearea ONG-ului si reglementarea partii financiare care sa asigure continuarea aplicatiei in viitor. Am insistat continuu ca ei sa lege permanent in mintea lor programul pe care-l fac de cine vor fi utilizatorii concreti ai aplicatiei, si de cum vom convinge lumea sa le foloseasca aplicatia. Lumea nu va folosi aplicatia lor doar pentru ca exista. Iar pierderea cea mai mare este atunci cand creezi ceva ce nu este folosit de nimeni.  

Recrutarea echipei si motivarea participantilor a fost o activitate foarte enlightening, dar si extrem de dificila. As spune simplist ca 90% din succes depinde de capacitatea de a pastra echipa motivata. Este o dimensiune foarte diferita de ce se intampla in scoli, unde obligativitatea programei de studiu si notele fac ca acest aspect sa fie inexistent. Un profesor nu are la clasa problema de a-si motiva elevii, din moment ce ea este oferita implicit de nevoia ca ei sa treaca clasa. Chiar si atunci cand elevilor nu le place materia si nu raman cu mare lucru dupa curs, ei sunt totusi obligati sa invete cel putin atat cat sa treaca clasa.  

Lucrurile au fost altfel cu acest proiect. Pentru ca este o activitate voluntara, a fost esential ca beneficiul / reward-ul pentru fiecare elev sa fie clar si evident. A fost ceva ce eu am inteles doar pe parcurs, dupa ce am pierdut jumatate din echipa. Am crezut naiv ca motivarea tinerilor vine de la sine. Insa am invatat ca in realitate exista un window (o fereastra) de vreo trei saptamani de motivare si bunavointa initiala, dupa care trebuie muncit intens pentru a mentine entuziasmul participantilor.

Vis-à-vis de lipsa de motivatie in general a lumii (nu doar a elevilor) de a participa la activitati civice, am citit ieri un articol interesant in Science. (Science este cotata intre primele doua, cele mai bune reviste stiintifice din lume). Studiul se refera la Nigeria, pentru ca participarea civica este bine inteleasa si studiata pentru tarile din Occident dar mai deloc pentru restul lumii. Ce spune articolul este ca lumea nu participa la proiecte civice din doua motive: (1) pentru ca it is against social norms (adica nu face parte din cultura locului), si (2) lumea nu stie cum sa foloseasca mijloacele disponibile proiectului.

In contextul educatiei romanesti, lucrurile sunt complicate si de faptul ca societatea se asteapta ca elevii sa invete totul, dar absolut totul, in scoala. Totul este calibrat pe materiile de examene si programa aferenta. Consecinta este ca nu exista obiceiul de a studia dincolo de structurile organizate de minister. Nu exista asteptarea ca elevii sa invete si intr-un mediu din afara a ceea ce zice ministerul, si care sa fie adaptat specificului local in care traiesc fiecare. Nu-i de mirare ca rezultatul este o participare redusa la activitatile nenormate de programa scolara sau cele care nu sunt cuprinse in examenele de admitere. Viata insa este altceva de cat programa ministerului si nu este nici un examen de admitere. Nu exista insa nimic in viata dincolo de ceea ce trebuie sa faci atunci cand creezi si convingi lumea sa-ti foloseasca app-ul mobil.    

Revenind la generalizarea acestui gen de activitati, ea va fi greu de facut din moment ce in Romania nu exista obisnuinta de a participa la activitati / proiecte civice. Filosofia educatiei si birocratia din scoli, sistemul centralizat, si ministerul vor continua sa fie de-facto frane din moment ce activitatile civice si cele de tipul celei descrise aici nu fac parte din cele organizate de stat. Proiectele civice prin natura lor sunt deobicei mici si punctuale, definite de nevoi precise, si foarte diferit de ceea ce se poate face rezonabil de bine intr-un invatamant centralizat si unitar.

Asta este. Unele lucruri se pot face, iar altele nu.

Eu rad cu un ochi dar cu unul plang: rad gandindu-ma ca am trait o experienta unica si frumoasa (ca educator) lucrand la acest proiect cu un grup de tineri speciali. Dar un ochi plange pentru ca imi dau seama ce bariera in viata este pentru ei actualul sistem de invatamant. In loc sa incurajeze copiii sa aiba initiativa ca sa incerce lucruri noi si utile, ii tine in chingile mentale ale unor activitati deja-vu, realizate deja de altii de sute, daca nu de mii de ori.    

Eu nu inteleg nimic din ce se intampla in media romaneasca.

Am pus, iata, doua linkuri:

Primul este stirea de aici, din America. Ziarul New York Post prezinta un video clip cu o femeia, care a luat alteia papucii din picioare. Ziua in amiaza mare. Articolul explica apoi faptul ca cea care a facut asta este bolnava psihic, si nu-si luase medicamentele in acea zi. De fapt in clip, faptasa se dezbraca goala-pusca dupa ce i-a luat papucii femeii. O situatie medicala nefericita. Femeia nu este arestata, asa cum se intampla cu hotii, ci este preluata de pompieri, care aici joaca si rolul de paramedici in cazuri de urgenta, cand suni la 911.

https://nypost.com/2020/07/08/woman-steals-pedestrians-sneakers-strips-naked-in-nyc/?fbclid=IwAR1czh2DcW_r3tTNPHdaymv69rfJHJL1VEW_SrP0wuSpCrR9DAnKS8j2M38

Si apoi uitati-va la al doilea link, emisiunea Andreei Cretulescu pe 9 iulie 2020 la RTV. Dar mai ales ascultati ce spune dansa. Video-ul este cel de la New York Post, dar trunchiat. Se opreste la momentul cand vine masina de pompieri. Dar fiti mai ales atenti la retorica dansei: am ajuns asa de flamanzi in SUA, incat ne luam unii altora papucii din picioare. Repeta de cateva ori afirmatia cu foametea din Statele Unite.

Situatia in America este intr-adevar dificila fata de cum a fost ea la inceputul lui martie 2020, cand bursa ajunsese la peste 29.000, cel mai inalt nivel vreodata. Mai exact 29.551 pe 21 februarie 2020, cu o rata a somajului de 3.5% in septembrie 2020. Cea mai mica in cincizeci de ani. Odata cu pandemia insa somajul a crescut la 21 de milioane (nu 40 de milioane cum spune doamna Cretulescu in emisiunea dansei), ca acum sa scada la 17.8 milioane, adica la 11%. Somajul va continua sa scada pentru ca toti angajeaza. Economia este sanatoasa, atata doar ca a trebuit oprita. Dar nu exista motive pentru o criza economica, bursa nu este “umflata” artificial, nu exista dezechilibre structurale. Multa lume sufera acum, dar nu este deloc ceea ce ne spune doamna Cretulescu in emisiune dansei.

Ce face doamna Andreea Cretulescu in emisiune (ma refer la cea cu clipul postat mai sus) este altceva decat minciuna. Asa ceva eu n-am vazut niciodata. Am vazut din belsug lume mintind cifre sau redand fapte inexacte din memorie. Dar sa te folosesti premeditat de un video clip trunchiat, ca sa faci un argument care nu exista …

De ce? Ca sa umblam desculti pe strada, noi astia din New York City, ca poate ne fura cineva papucii in timp ce cascam gura pe strada? Ce am vazut la RTV ieri, nu am mai vazut niciodata nicaieri. “Everyone is entitled to his own opinion, but not his own facts” a spus senatorul Daniel Patrick Moynihan.

Clipul vine pe filiera romaneasca pentru ca are subtitluri in romaneste. Sa nu dam convenabil vina pe Sputnik si pe rusi, ca doamna Andreea Cretulescu nu este rusoaica si nici unguroaica.

Ce ne spun expertii

Am sa ma bazez in continuare in ceea ce scriu pe cartea “Network propaganda. Manipulation, disinformation, and radicalization in American politics” de Yochai Benkler, Robert Faris, and Hal Roberts. Cartea a fost publicata in 2018, include studii bazate pe date recente, si a fost scrisa de un profesor si doi cercetatori de la Universitatea Harvard. Ea se refera desigur la politica americana, dar unele observatii pot fi adaptate relativ safe si la realitatea romaneasca.

Autorii spun un limpede un lucru simplu: indiferent cate surse ar fi (Facebook, trolii rusi, serviciile care ne vor raul, Twitter, sau cine s-o mai gasi), dezinformarea infloreste – doar – pentru ca lumea vrea sa creada in ea. Facebook nu este solul in care rodesc dezinformarea si fake news. Este eventual ingrasamantul. Solul este insasi mintea oamenilor, care ravneste sa auda acele stiri.

Cartea prezinta patru cazuri celebre de fake news in America pre-alegerilor din 2016: zvonul cum ca Hillary Clinton si seful ei de campanie conduc o retea de pedofilie in subsolul la Comet Pizza in Washington DC, ca Jebb Bush, fostul guvernator al Floridei si fratele mai mic al fostului presedinte, are legaturi stranse cu nazistii, ca 20% din fondurile de campanie ale lui Hillary Clinton au venit de la familia regala saudita, sau ca imigrantii ilegali au readus sase boli disparute din Statele Unite. Chiar daca cele patru zvonuri sunt extra-gogonate, totusi, un numar mare de creduli (aproximativ 50%) dintr-un anumit segment politic le-au crezut. Si le-au crezut ca atata tarie ca au fost persoane care au mers la Comet Pizza pentru a o gasi pe doamna Clinton si reteaua ei de raufacatori. Suna bizar, dar sunt lucruri documentate in carte.

Totusi aceste lucruri bizare se intampla pentru ca lumea vrea sa creada in astfel de lucruri. Mintea este pregatita sa auda astfel de zvonuri, ca ele sunt exact astea sau altele din categoria lor. Nu conteaza care anume este fapta precisa, sau daca fapta s-a intamplat. Important este sa demonstreze si sa intareasca (reinforce) crezul pe care lumea il are deja – si anume ca X este criminal, ca Y este mincinos, sau ca imigrantii ne doresc raul. Exact ca atunci cand te mananca ceva pe spate. Zvonul nu este decat scarpinatul. Si pentru ca te simti asa de bine dupa scarpinat, zvonul trebuie sa fie adevarat.

Social media, bots, algoritmii de selectare a stirilor, inteligenta artificiala, si data analytics, spun autorii, sunt amplificatorul – echo chamber-ul (camera de rezonanta) pentru stirea falsa. Dar tehnologia nu creaza stirea si nici nu o crede. Ci doar o propaga pentru ca it is good for business, si asta pentru ca lumea vrea sa consume cu pofta o astfel de stire. Tehnologia nici macar nu baga stirea pe gatul cuiva, doar o plimba pe la nas. Caci lumea saliveaza deja abundent, si vrea sa inghita asa ceva.

Nu am sa intru in detaliile tehnice ale cartii, caci ele devin extrem de complicate. Lucrurile sunt un pic mai sofisticate decat simplisticul – fake news. Exista categorii de stiri false care pot fi incadrate la confuzii, misinformation, disinformation, “bullshit”, manipulare, si propaganda. Autorii sunt hackerii rusi sau macedonieni, bots, sockpuppets, news feed algorithms, online echo chambers, Breitbart si Cambridge Analytica, troli de dreapta si troli de stanga, sau intreg right-wing media ecosystem. Exista dezinformare in scop politic si in scop economic. Centralizata si descentralizata. Citorii au crezuri (beliefs), atitudini, si preferinte. Doar daca ne referim la clasica propaganda, exista – network propaganda, propaganda feedback loop, propaganda pipeline, si attention backbone. Rezultatele dezinformarii pot fi multiple: perceptii gresite, distractii, dezorientare, si informare gresita.    

N-am de unde stii motivul pentru care doamna Andreea Cretulescu a decis sa se foloseasca de clipul american in felul in care a facut-o. Nici nu ma intereseaza. Uitandu-ma peste definitia situatiilor de dezinformare descrise in carte, inclin sa cred ca ce a facut dansa este din categoria “bullshit”. Adica, citez din carte: “communications of outlets that don’t care whether their statements are true or false, and usually not what their political effect is, as long as they make a buck,” (pagina 24 in carte).

Imi vine greu sa cred ca cineva din Romania are expertiza sa calculeze matematic impactul politic al dezinformarii cu papucii furati de pe picioarele cuiva in New York. Romania nu are expertii care sa stie sa calculeze asa ceva, si daca i-ar avea, nu are datele necesare.

Mai degraba a fost dorinta pragmatica a dansei de a face rating bun cu orice pret. Stim cu totii ca solutia cea mai simpla pentru rating sunt stirile senzationale despre lucruri rele. Stiri de “n-a vazut Parisu’”. Un click-bait simplu si vulgar.

Cauza este simpla. Mass-media romaneasca este insolvabila pe barba proprie. Nu stiu daca este vreo publicatie sau vreun post de televiziune care poate supravietui financiar din jurnalistica onesta. Imi vine greu sa cred ca ar exista. Argumentul meu este ca in Statele Unite, NPR (National Public Radio) este printre putinele organizatii media non-profit, care traieste din donatiile ascultatorilor. Ori in Romania nu exista nimic asemanator. Fiecare publicatie sau post de stiri este obligat sa imbratiseze un anumit segment de public, caruia sa-i spuna ce vrea sa auda. Adica sa-i prezinte stirile din punctul de vedere al unghiului politic dorit: celor de stanga, stirile spuse venind de pe stanga; celor de pe dreapta, aceleasi stiri venind de pe dreapta; celor tineri asa cum vor ei; celor mai in varsta, cu un pic mai multa empatie, si tot asa. Daca in Statele Unite, echo chambers sunt dominate de lupta politica, echo chambers romanesti sunt dominate de nevoia de a supravietui financiar, care este bineinteles legata de politica. Dar nu in felul in care ele sunt in America.

Si pentru ca nu sunt bani, nu exista resurse pentru corespondenti externi, investigatii la fata locului, fact checking, adica lucrurile care se fac normal in presa. In schimb se preiau stirile de pe Internet, asa cum poate fiecare. Zilele trecute aparuse un articol in hotnews, care era in fapt vreo 10-20 de fraze “rupte” dintr-un articol american lung. Astfel nu este de mirare ca discutiile au devenit centrate pe SUA, din moment ce stirile americane, inclusiv articolele si video-clipuri, sunt abundente si gratis.   

Iar lumea vrea sa auda interpretarile pe care i le da presa. Este important pentru fiecare sa vada ca si capra vecinului a murit. Este un raspuns psihologic normal, care ne ajuta pe fiecare sa trecem prin situatiile ce ne depasesc puterile si nivelul nostru de intelegere.

Poate cineva s-a intrebat deja de ce mi-am batut capul sa scriu acest articol?

In fond, articolul va fi citit cu noroc de vreo cincizeci de oameni, care vor da din umeri si atat. Iar emisiunile de la RTV si din alte locuri vor continua in acelasi fel. Se vor scrie articole de ziar la fel de distorsionate. Batutul campiilor va continua ca sport national.

Singurul efect al pledoariei mele este asupra mea insumi: ma ajuta sa procesez mai usor astfel de denaturari grosolane ale vietii noastre in America. In acest moment, explodez la fiecare astfel de stire. Si am explodat tot mereu in ultima vreme. Dar sper sa ajung la starea cand (daca voi da peste o astfel de emisiune sau de articol) voi da plictisit din umeri si-mi voi vedea mai departe de treburi. Cum spunem aici: whatever.