Cum ediția de Montan 2003, organizată la Pietrele, în Retezat, fusese un succes, m-o tot sâcâit ideea de a organiza următoarea reuniune de montaniarzi, cea din 2004, prin Șureanu. De la gând la faptă. Repede și precis. Adicăăă… mai mult repede, că precis nu prea știam pe unde să o luăm.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

L-am sunat pe Bogdan de pe telefonul fix agățat pe peretele din hol și i-am propus să facem o incursiune pentru depistarea traseului, cu bicicletele. Omul s-a declarat încântat. Poate nu o fost chiar încântat, dar a venit cu mine, ceea ce apreciez. Ideea mea inițială a fost să mergem prin Sibișel, să urcăm pe valea Râul Mare pănă la cabană, apoi să facem traseul invers. Vezi de treabă!!!

Ne-am trezit dis-de-dimineață și am plecat în trombă, pedalând cam încet, ce-i drept. Ne-am oprit în Căstău să mai luăm ceva de-ale gurii, după care… țuști până în Sibișel. Comuna Beriu, județul Hunedoara. Acum cică e un singur sat, dar pe vremuri erau două: Sibișel și Baia… Asta din urmă fiind ceva gen colonie muncitorească pentru uzinele de fier, și care acum se numește Sibișelul Nou, Sibișelul numindu-se acum Sibișelul Vechi. Complicată treabă și cu toponimia asta.

Acolo, pe undeva, prin vechea Baia dar prin Sibișelul Nou, era o crâșmă chiar lângă drum. Am intrat direct în ea că n-am putut lua curba cum trebuie. În schimb am luat fiecare câte o bere nu prea rece și am stat pe un fel de așa-zisă terasă, care avea o masă și câteva scaune, în timp ce ne uitam la un țânc care trăgea după el un câine legat cu o funie. Apoi… val-vârtej la deal! Am pedalat de aveam, cel puțin eu, ochi de melc. Priveliștea de pe valea Râul Mare – Sibișel era superbă. Culorile de toamnă (octombrie fiind), neasemuite. Panta era cam mare, ce-i drept, și nici drumul nu era prea bun, așa că făceam popasuri dese!

De la bifurcația între drumurile spre Prislop și Măgureni, unde iar am făcut un popas, am luat-o spre stânga. Apoi pe serpentine. Popasurile s-au întețit pe măsură ce urcam serpentinele. Era cât pe ce să trecem de Cabana Prislop din cauza transpirației care ne pica pe ochi. Noroc cu Bogdan, că o vrut să mai facem un popas și atunci, după o pădure de brazi sau de pini, am zărit minunea albastră. Ne-am bulucit amândoi să ne luăm o bere. Nu de alta, dar eram sătui de la câtă apă plată din izvoare băuserăm pe drum…

După prima bere, am mai cerut încă una. Asta însă am savurat-o în tihnă, la povești cu cabanierul. Cu Ghiță. Eu îl știam, el nu mă mai ținea minte. Și vorbim, și stabilim că putem face Montanul la Cabana Prislop, ne spune prețurile pentru cazare și toate ălea. Apoi trecem la lucruri mai serioase, gen ce i s-o întâmplat lui de-a lungul timpului cât o fost cabanier. Zice: „Mă copii, parcă anul trecut, pe la miezul nopții, numai ce aud bubuituri în ușa cabanei. Era prin decembrie… zăpadă mare… viscol… Prima dată am crezut că-s lupi or urși. Apoi am auzit glas de om care urla că-s oameni buni. Mi-or povestit tot felul de basme cum or dormit ei prin stâni, cum or fugit de urși și lupi, cum or mâncat o lâmâie acia mai sus, pe Lupșa! N-am zis nimica, numa i-am ascultat! Tri beri de fiecare or băut și apoi s-or dus la culcare. Eu am vrut să le fac focul, dar ei or zâs că nu, că îs obișnuiți cu frigul. M-am crucit, dar i-am lăsat în pace!”…

Eu era să mă înec cu o gură de bere, că m-o pufnit râsul. I-am zis domnului cabanier Ghiță că eu am fost ăla. Nu m-o crezut din prima. Apoi i-am dat amănunte despre traseul făcut cu Mihai C. cu zece luni înainte. Figura lui din acel moment trebuia pictată de Michelangelo pe Capela Sixtină. Din nefericire Michelangelo murise cu câteva sute de ani înainte de a ajunge noi la Cabana Prislop.

Omul a insistat să stăm peste noapte la cabană, la povești. Eu aș fi dorit. Bogdan însă s-a opus vehement și a zis că plecăm spre casă. Dar nu pe unde am venit, ci prin Ciungii Romoșelului. Pe primul Ciung, că-s vreo cinci, am stat un pic la povești cu un moș îmbrăcat în straie tradiționale. Culegea nuci. Repet: în straie tradiționale! Faine vorbe ne-o zis, păcat că nu le mai țin minte. Apoi ne-am dat drumul spre Romoșel, comuna Romos. De acolo, pe DN 7 am ajuns acasă, la Orăștie! Recunoașterea traseului fusese făcută. Un succes cât o aselenizare!

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania