Îmbrăcați în straie populare, zeci de copii și tineri au reconstituit la Timișoara un obicei din ce în ce mai rar întâlnit: colindatul. Ei ne-au reamintit că Sărbătoarea Nașterii Domnului nu este despre frigidere pline, ci despre credința în Hristos, speranță și bucurie.
Lumina lunii strălucește peste satul înghețat, iar fulgii de zăpadă se aștern peste acoperișurile caselor, îmbrăcându-le într-un nou veșmânt. Omătul alb, țesut cu fir de argint colorează întreg tabloul în puritate și o aură de mister cutreieră fiecare colt înghețat al satului. Fumul caselor se pierde printre stele, iar peste întregul peisaj domnește o liniște deplină acompaniată de strălucirea zăpezii. Colindătorii, purtători de Dumnezeu, coboară pe ulițele satului pentru a prezenta o parte din tezaurul de colinde arhaice ale poporului roman. E iarnă.
E iarnă și în Postul Nașterii Mântuitorului Hristos, timp de aproape două ore, Timișoara s-a întors parcă într-un alt veac. Într-unul tihnit, în care pacea și bucuria domnesc în sufletele oamenilor care așteaptă cu nerăbdare Praznicul Împărătesc, împodobindu-și nu doar casele, ci și sufletele cu rugăciuni, colinde și urări venite din partea colindătorilor.
În prezent, colindatul nu mai este la modă, sau cel puțin nu așa cum era odinioară, atunci când era lucru de ocară să nu îi primești în casă pe cei care vesteau Nașterea lui Hristos. Totuși, izolat, cete de colindători se încăpățâneză să păstreze viu un obicei care se dorește a fi dat uitării de catre societatea laicizată a cărei busolă morală și-a pierdut reperele.
Tinerii din Liga Studenților din Timișoara și Asociația ”Suflet Tânăr Arădean” ne-au reamintit miercuri seara că Sărbătoarea Nașterii Domnului nu este despre frigidere pline, ci despre credința în Hristos, speranță și bucurie; și au făcut-o cum nu se putea mai bine – printr-un spectacol de colinde tradiționale românești, arhaice, printre care le amintim pe cele cosmogonice, cu tematică euharistică și în primul rând pe cele care vestesc Nașterea Mântuitorului Hristos.
A fost un spectacol organizat la Sala Capitol din Timișoara, sub forma unei scenete, în care cele aproximativ o mie de persoane prezente au fost martore la reconstituirea unui eveniment, care, cel puțin în marile orașe, doar în sălile de spectacol mai poate fi întâlnit: colindatul.
”Eu și fratele meu, de când eram mici, mergeam împreună cu tatăl nostru, în ajunul Crăciunului, la colindat. Știind câtă bucurie aduceam prietenilor la care mergeam, nu ne trebuia nimic, nici măcar mâncare. De atunci a rămas în sufletele noastre ideea de a aduce bucurie în inimile oamenilor. Am început să mergem și la Mânăstirea Oașa, iar în timp, de la o ceată de trei colindători, eu și frații mei, am ajuns să adunăm un grup de aproape 40, iar bucuria pe care o transmitem se înmulțește exponential. Părintele Pantelimon spune că atunci când colindăm ne conectăm nu doar cu cei de față ci cu toți moșii și strămoșii noștri”, ne-a spus Ecaterina Taciu-Chariton, organizatoare din partea Ligii Studenților din Timișoara.
Pe scena din Sala Capitol, primii care au dat vestea ce-a bună au fost pițărăii, copii care au smuls primele aplauze și au împodobit cu zâmbete chipurile celor prezenți. Ei au fost urmați de un grup de tineri de la Liceul Teologic Ortodox ”Sfântul Antim Ivireanul”, iar seara a fost încheiată de Ceata Mare, formată din tineri care au făcut sau mai fac parte încă din Liga Studenților. Cu toții, îmbrăcați în straie populare, au făcut urări, au recitat versuri și au cântat, prezentând astfel o parte din tezaurul de colinde arhaice ale poporului roman.
”Pe scenă am simțit bucurie, revărsare de har și lumină. Mă bucur că am participat la acest eveniment și că am reușit să transmitem mai departe ceea ce am învățat la mănăstirea Oașa, acolo unde am descoperit o lume pe care o căutam și credeam că nu mai există. E important ca tinerii din ziua de astăzi să nu își uite rădăcinile pentru că sunt cele care ne definesc”, ne-a spus la final Florentina Ruscan, una dintre colindătoare.
La final, familia care a jucat rolul gazdelor nu doar a promis, ci i-a și cinstit pe colindători cu fructe și cozonaci, iar cei prezenți au aplaudat minute în șir spectacolul care i-a transpus într-un alt veac. La ieșirea din sală, în holul Filarmonicii Banatul, spectatorii au fost întampinați din nou de colindători, alături de care au cântat până seara târziu, când au plecat spre case păstrând aprinse candelele sufletelor, împodobite de vocile calde ale pițărăilor și de colindele care vor vibra în inimile lor până la Praznicul Nașterii Mântuitorului Hristos.
De mai mulţi ani, Tunisia este pe lista destinaţiilor de vacanţă favorite ale turiştilor români. Însă, parcă niciodată n-a suscitat atâta interes cum e cazul de la Primăvara Arabă încoace.
Explicaţia constă în faptul că, pe de o parte, Grecia şi Turcia – principalele destinaţii preferate de compatrioţii noştri – au încetat să mai fie ieftine ca în epoca pre-Covid şi pre-război (nici Bulgaria nu prea mai e ieftină), iar pe de altă parte turiştii români au început să vrea şi altceva. Tunisia, mai ieftină de la o vreme decât Turcia sau Grecia, e o bună opţiune.
Şi Tunisia e o destinaţie unde se oferă preponderent all inclusive, asemeni Turciei. Nu are, însă, opulenţa de sorginte otomană a Antalyiei, nici în ceea ce priveşte oferta de all inclusive, nici în ceea ce priveşte arhitectura hotelurilor. În Tunisia nu există ultra all inclusive, nici super all inclusive, ca pe riviera turcească.
Aşteptaţi-vă deci la oferte de mâncare şi băutură ceva mai restrânse ca sortimente oferite; asta înseamnă, spre exemplu, că la prânz sau la cină aveţi de ales dintre 10-15 feluri de salate, nu dintre 40-50, ca la hotelurile echivalente ca stele (4 sau 5) din Turcia. Oricum, de foame nu veţi suferi în Tunisia, iar dacă vă plac condimentele şi aromele tipic maghrebiene, veţi fi încântaţi.
Se spune, în folclorul turistic românesc, că stelele hotelurilor din Tunisia nu corespund cu cele de la noi, în sensul că 5 stele tunisiene înseamnă 3 sau 4 la noi sau în Turcia. După două sejururi în Tunisia, putem spune că nu e peste tot aşa. Depinde şi de hotelul ales. Noi am vizitat unele în care stelele afişate pe frontispiciu au avut deplină acoperire în realitate, şi din punct de vedere al cazării, şi din cel al mesei.
Curăţenie în camere se face zilnic la hotelurile de 4 sau 5 stele, frigiderul şi aerul condiţionat nu lipsesc.
Plajele – cu excepţia celor publice – sunt curate, îngrijite, mai toate cu nisip, intrarea în mare e în general lină (potrivită pentru familiile cu copii sau pentru cei care nu ştiu să înoate), iar apa Mediteranei e caldă chiar şi în luna octombrie. Rar hotel de la 3 stele în sus care să nu aibă bar pe plajă, iar cea mai bună bere tunisiană, Celtia, nu e cu nimic mai prejos decât ale noastre. Nici vinurile tunisiene nu sunt.
De menţionat că, spre deosebire de o altă destinaţie estivală africană, Egipt, există serviciu de salvamar.
Încercaţi să deprindeţi câteva cuvinte şi expresii în franceză înainte să plecaţi spre Tunisia. Nu vă bazaţi pe engleză, pentru că în fosta colonie franceză, engleza e ca şi inexistentă, cu excepţia personalului de la recepţiile hotelurilor şi de la agenţiile de turism. Nici acolo toţi. Cu o minimă stăpânire a limbii franceze, însă, n-o să aveţi nicio problemă de comunicare cu localnicii. Apropo de localnici: majoritatea e conştientă că turismul e o binefacere pentru ţara lor. Cei mai mulţi sunt amabili, serviabili şi respectuoşi.
Reţineţi că orice se negociază în Tunisia, ca în orice alt stat arab. Preţuri fixe găsiţi doar la supermarketuri sau la magazinele din complexe comerciale de tip „mall”. Negustorii tunisieni nu sunt, însă, atât de insistenţi şi de agasanţi cum sunt cei din Egipt, bunăoară. Ajunge un singur refuz şi veţi fi lăsat în pace.
Preţurile, în general, sunt mai mici decât în România. La unele produse sunt chiar mai mici decât jumătate, însă, în zonele turistice e mai scump. Ca oriunde altundeva.
În baruri şi restaurante e uzual să laşi ceva bacşiş. Nu e nicio nenorocire dacă n-o faceţi, dar serviciul e clar mai amabil dacă rotunjiţi nota de plată. La fel şi la taxiuri, şi ele mai ieftine decât la noi.
Folosiţi, pe cât posibil, moneda tunisiană, dinarul (un euro înseamnă vreo 3 dinari şi ceva). Euro şi dolarii SUA sunt acceptaţi aproape peste tot, dar rotunjirea se va face mereu în favoarea comerciantului. Schimbaţi însă valută în dinari tunisieni cu cumpătare, pentru că dinarul nu e convertibil şi schimbarea lor în euro sau USD e anevoioasă.
Ca destinaţii de excursii, dincolo de mare şi plajă, vă recomandăm ruinele termelor romane ale împăratului Antoninus Pius, situate pe locul unde a fost cândva Cartagina, distrusă de romani după războaiele împotriva lui Hannibal (punice).
De asemenea, orăşelul turistic Sidi Bou Said merită o vizită. E un fel de Santorini al Tunisiei, cu case vopsite doar în alb şi albastru, de un pitoresc aparte. Contribuie la această senzaţie inclusiv omniprezentele pisici, care lenevesc la umbră peste tot. Inclusiv în grădinile celor mai cu ştaif hoteluri.
Ediția din acest an a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși a adus laolaltă peste cinci mii de persoane de pe tot mapamondul. Dincolo de conferințele tematice și dezbaterile care au avut loc, sâmbătă s-a desfășurat o procesiune în amintirea celor care s-au jertfit pentru libertate și credință în decembrie`89.
Au trecut 34 de ani de când la Timișoara se murea sub gloanțe. 34 de ani de când aici, în Capitala Banatului oamenii, sătui de ateism, foame, frig, frică, teroare, umilință și libertate încălcată, au ieșit în stradă pentru a condamna comunismul instalat nelegitim.
Sâmbătă, peste două mii de ortodocși veniți din toate colțurile lumii au adus un omagiu celor care în decembrie `89 au scris istorie.
Tinerii au purtat pancarte de identificare a eparhiilor din care provin și steaguri ale evenimentului pe următorul traseu: Bd. Eroilor de la Tisa – Aleea F.C. Ripensia – Pasajul Michelangelo – Str. Michelangelo – Bd. Ion C. Brătianu – Piața Iancu Huniade (Muzeul Banatului) – Opera Națională Română – Catedrala Mitropolitană.
Pe traseu au fost fredonate pricesne și cântece patriotice, iar odată ajunși în kilometrul 0 al orașului, au fost întâmpinați cu deja celebra melodie a formației ProMusica, Timișoara.
Îmbrăcați în costume tradiționale, cei prezenți au reconstituit unul dintre momentele memorabile din perioada revoluției, atunci când protestatarii, aflându-se cu fața spre Catedrala Metropolitană, au rostit rugăciunea Tatăl nostru.
”Primul balcon din țară a fost Timișoara. Aici, tineri ca voi din cămine, dar și muncitori, în luna decembrie a anului 1989 și-au dat ca punct de întâlnire Piața Operei. Ei nu erau obișnuiți cu sloganuri, dar au scandat ce aveau în inimi. Nu au studiat la școală religia, dar acasă, de la părinții lor, au învățat o rugăciune”, le-a transmis participanților Înaltpreasfințitul Ioan, Mitropolitul Banatului.
Invitat la eveniment, Ioan Savu, unul dintre revoluționarii activi în acele nopți reci și sângeroase, a subliniat importanța transmiterii mesajului către generațiile următoare:
”Mulțumesc Bunului Dumnezeu că am avut șansa să mai văd Piața Operei plină de tineri întru Domnul. Este o binecuvântare deosebită și pot spune și eu cum a spus Dreptul Simeon <Și acum mântuiește Doamne pe robul tău căci văzură ochii mei mântuirea mea> când acești tineri preiau ștafeta și o duc mai departe pe drumul către Mântuitorul, Este important ca tinerii să învețe ce s-a întâmplat în decembrie 1989 la Timișoara, pentru că noi suntem o parte din rădăcinile lor, la fel cum părinții și bunicii și străbunii noștri au fost rădăcinile noastre. Și ei se sprijină pe noi…Se dorește să fim europeni, dar trebuie să fim europeni din România nu de niciunde. Se spune în Apocalipsă că fiecare neam era acolo, cu milioanele erau și cum a spus părintele Dumitru Stăniloaie, în fața lui Dumnezeu sunt răspunzător nu numai de propria ființă, ci și de ființa neamului lăsată de Bunul Dumnezeu. Atunci și noi, ca purtători ai darului neamului nostru, se cuvine să umplem sufletul nostru cu binele, folosul și folositorul pe care l-am preluat de la cei de dinaintea noastră, îl umplem cu trăirile noastre și îl dăm la acești minunați tineri care vin după noi și ei îl vor duce într-o veșnică ștafetă către Domnul”.
Cei prezenți s-au îndreptat ulterior spre Catedrala Mitropolitană, acolo unde a fost oficiată o slujbă de pomenire a celor căzuți sub gloanțele comuniste. Dar iată cum a fost percepută procesiunea de câțivă dintre cei prezenți:
”A fost minunată, chiar nu mă așteptam să fim chiar atât de mulți și a fost foarte bine organizată și din punctul de vedere al siguranței. Am fost foarte bine primiți la Timișoara. Mi-a plăcut partea finală a procesiunii, când a fost rugăciunea comună și cuvântarea Preasfințitului Ioan; a fost un spirit de uniune și de trăire în Hristos. Până la urmă acesta a fost scopul evenimentului” – Ștefan din Canada. Din Arhiepiscopia Român-Ortodoxă a celor două Americi, Alex a spus: ”Mi-a plăcut să văd toate regiunile României, oameni îmbrăcați în costume populare; îmi place că românii sunt credincioși. În America suntem mulți ortodocși, eu m-am născut în Canada dar tot român mă consider și m-aș muta în România”.
Vă reamintim, în acele zile de decembrie`89 timișorenii au scris istorie. Desigur, contextul internațional obliga România să se înscrie pe traseul pe care au pornit deja celelalte țări foste comuniste. Le-a fost dat timișorenilor să declanșeze protestul. Revoluționarul Claudiu Iordache a făcut o etapizare a evenimentelor de la Timișoara, identificând patru faze: 15 decembrie – tulburare de stradă, 16-17 decembrie – revoltă de stradă, 17-19 decembrie – insurecție și din 20 decembrie, revoluție. Această ultimă etapă este considerată a fi revoluție datorită platformei Frontului Democrat Român, considerată cel dintâi document politic democratic, extins apoi în toată țara. În concluzie, putem spune că la Timișoara a avut loc o revoltă populară soldată cu o insurecție, care a declanșat apoi în România o revoluție.
De Ziua Internațională a Copilului, la Timișoara, chipurile mai multor sfinți au fost zugrăvite pe icoane care pot fi transmise peste veacuri, din generație în generație, celor care se vor închina în fața sfintelor altare.
Atelierul de pictură ”Buna Vestire” și Arhiepiscopia Timișoarei au organizat joi un eveniment prin care și-au propus să promoveze tehnica iconarului în rândul elevilor. Astfel, într-o zi însorită asemeni inimilor celor mici, la Catedrala Mitropolitană, la umbra copacilor care străjuiesc lăcașul de cult, peste 50 de copii de vârste diferite au venit să învețe și să exerseze arta de a picta icoane pe lemn. De la cei mici am aflat că este mai simplu decât pictatul icoanelor pe sticlă.
În vârstă de 12 ani, Diana a făcut primii pași în acest domeniu, după orele de la școală: ”Pictez de aproximativ de 3 ani și am început la un after school, alături de doamna Eva ( n.r. Eva Kelemen din cadrul atelierului de pictură ”Buna Vestire” ), iar Sfântul pe care îmi place să îl pictez cel mai mult, este Ilie. Eu pictez doar pe lemn și acest lucru mă relaxează, mă face să fiu mai liniștită”.
În vârstă de 10 ani, Alexandru a ales să picteze chipul Sfântului Efrem cel Nou și ne-a spus și de ce prefeă pictura pe lemn în detrimentul celei pe sticlă: ”Sfântul Efrem cel Nou este Sfântul meu ocrotitor. Prima icoană am pictat-o la vârsta de 6 ani, dar nu am avut activitate constantă. Mie îmi place și desenul foarte mult. Am două icoane pictate și pe sticlă, dar îmi place mai mult pe lemn pentru că pe sticlă alunecă foarte repede pensula și poți să greșești mult. Pe lemn în schimb mi se pare mai ușor, pentru că faci desenul, zgârii, dai cu o culoare, pictezi și pui culorile și luminile”.
Tot pe Sfântul Efrem a ales să îl picteze și Melania, în vârstă de 14 ani: ”Eu pictez de aproximativ 7 ani și astăzi am ales ca temă pe Sfântul Efrem cel Nou. Prefer să pictez pe lemn și nu pe sticlă pentru că pe aceasta din urmă nu se prinde atât de bine culoarea, trebuie pictat invers și ulterior să întorci materialul. Pe lemn pictezi direct în culori și nu trebuie să faci altceva. Am văzut la alte persoane ce fac și am vrut și eu să încerc așa că am mers la atelierul ”Buna Vestire” și acolo am învățat. Am mai pictat și la școală, dar nu așa mult”.
De aproximativ 5 ani pictează și Izabella, care de-a lungul timpului a zugrăvit chipurile mai multor Sfinți: ”Am mai pictat pe Maica Domnului, pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Sfânta Teodora și alții, dar astăzi l-am ales pe Sfântul Nectarie. Nu este prima icoană a dânsului pe care încerc să o realizez și chiar dacă am mai pictat și pe sticlă, prefer totuși lemnul. Mi se pare mai ușor; pe sticlă la început trasezi cu markerul si ulterior pictezi. Durează mai mult”.
Sara și-a îndreptat atenția către primele secole ale creștinismului și a ales să picteze icoana Sfântului Nicolae, participant în calitate de episcop la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea și mare apărător al dreptei credințe: ”Am mai pictat și pe Mântuitorul Hristos, pe Fecioara Maria, pe Sfântul Efrem, dar astăzi încerc să realizez o icoană a Sfântului Nicolae. Prefer să lucrez pe lemn pentru că mi se pare mai ușor”.
O altă domnișoară talentată care a stat de vorbă cu noi și care pictează de aproximativ 4 ani și-a îndreptat atenția spre Sfântul Ioan Botezătorul, proorocul care face legătura între Vechiul și Noul Testament: ”L-am ales pe Sfântul Ioan pentru că este ocrotitorul tatălui meu și de multe ori ne-am rugat în fața moaștelor sale. Am mai pictat și pe sticlă, dar prefer pe lemn”.
Cu ale lor cuvinte, copiii ne-au explicat prin ce se caracterizează pictura pe lemn, care sunt diferențele și după ce criterii au ales sfinții către care și-au îndreptat atenția. Gândurile lor pozitive au contribuit fără doar și poate la realizarea obiectelor de cult. Conferențiar universitar la Facultatea de Arte și Design, Gabriel Kelemen, ne-a spus care sunt etapele care stau la baza realizării unei icoane:
”Copiii sunt inițiați în tehnica iconarului, o tehnică bazată pe principiile erminiei bizantine. Diferența dintre pictură și icoană este că aceasta din urmă este realizată după principiile virtuțiilor pozitive și este nevoie de o anumită curățenie sufletească pentru a reuși. Copiii lucrează pe lemn, în tehnica veche, practic transpun prin desen pe o suprafață care este preparată cu ipsos, după principiile iconarului Ioan Zugravul și ale altora care au lăsat o bogată moștenire în acest sens. După creionare vor începe să pună câmpurile cromatice, de obicei pe suprafețe mari se lucrează cu tempera, sau cei mai avansați folosesc emulsie de ou și pigmenți. Ulterior vor ajunge în etapa detaliilor și în final la vernisare, care se face cu un lac pe bază de rășini naturale. Sigur că putem vorbi de o anumită rigoare, dar și de o stare de entuziasm sufletesc care de cele mai multe ori face o mare diferență între pictura laicizată, căzută uneori în derapajul demonicului și icoană, care trebuie văzută ca o scară spre divinitate și nu ca un obiect estetic de sine stătător”.
Una dintre coordonatoarele atelierului de pictură ”Buna Vestire”, Minerva Câmpean, ne-a spus că oamenii sunt deschiși către astfel de initiative, de aceea nu este primul eveniment de acest gen pe care îl organizează:
”În cadrul atelierului de pictură ”Buna Vestire” pe care îl coordonez alături de colega mea Eva Kelemen, desfășurăm de zece ani asemenea activități. În general participă studenți, dar și copiii sunt receptivi la astfel de proiecte. De regulă cei mici doresc să picteze icoane care îi înfățișează pe Mântuitorul Hristos, Sfânta Fecioară Maria, dar și pe sfinții ale căror nume ei le poartă”.
În organizarea acțiunii au fost implicați și voluntari din cadrul programului ITO ( Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși ), un eveniment ajuns la ediția numărul 7 și care va fi găzduit anul acesta de Timișoara.
În ceea ce privește icoanele realizate de copii, putem spune fără să exagerăm că acestea îmbogățesc zestrea culturală a Timișoarei, una prea puțin cunoscută de noile generații.
Am șansa ca, de ceva vreme, să-i fiu alături și să observ îndeaproape o organizație care, nu doar că reprezintă industria viitorului – și aici vorbesc, desigur, despre IT – dar care se străduiește să creeze ceva cu adevărat extraordinar și anume un cadru în care lucrurile să se desfășoare după o planificare bine gândită și argumentată și nu la întâmplare, așa cum prea bine știm că se întâmplă adesea în țara noastră. Este vorba despre Cluj IT Cluster, cea mai titrată și reprezentativă asociație de profil din România, cei care tocmai au organizat cea de-a unspezecea ediție a Cluj Innovation Days, evenimentul anual fanion.
Cunoscut de toată industria după acronimul CID, evenimentul a fost, de-a lungul anilor, scena pe care s-au prezentat în fața țării concepte inovatoare, așa cum a fost cazul conceptului Cluj Innovation City – lansat cu mult înainte ca administrația locală să gândească măcar ceva asemănător. CID a fost și locul unde s-au prezentat rezultatele muncii specialiștilor din companiile românești, dar a fost și Agora unde mințile cele mai luminate din domeniu au gândit și făcut publice strategii de dezvoltare pentru o industrie în care ceea ce astăzi este nou și inedit, devine mâine depășit, fiind înlocuit rapid cu un concept sau produs nou, mai bun, mai eficient, mai ieftin.
A fost lansată cea mai importantă inițiativă regională privind digitalizarea
CID 2023 a însemnat un șir de trei zile extraordinare, marcate de lansarea oficială a Centrului de Inovare Digitală pentru Societate – eDIH4Society, una dintre cele mai importante, dacă nu cumva cea mai importantă inițiativă regională privind digitalizarea, asta dacă ținem cont că va livra servicii valorând aproape 4 milioane de euro, în următorii 3 ani, contribuind la accelerarea transformării digitale a instituțiilor publice din administrație și sănătate, precum și a companiilor de producție din Regiunea Nord-Vest. Aceste Centrele regionale de inovare digitală au un rol esențial în implementarea programului Europa Digitală al Comisiei Europene, fiind finanțate corespunzător.
Stelian Brad, Președinte Cluj IT Cluster
”eDIH4Society reprezintă o investiție strategică în viitorul digital al regiunii noastre. Prin colaborare și partajare de cunoștințe, acest centru va juca un rol crucial în sprijinirea organizațiilor din administrație, sănătate și producție să se adapteze și să se dezvolte într-un mediu digital din ce în ce mai complex. Acest centru nu este doar despre tehnologie, ci și despre oameni, competențe și comunitate. Este despre a crea un ecosistem în care inovația digitală poate înflori, unde fiecare actor își poate aduce contribuția și unde rezultatele pot fi împărtășite pentru a beneficia întreaga societate. Prin eDIH4Society, ne angajăm să creăm un viitor mai bun prin tehnologie, nu doar pentru Regiunea Nord-Vest, ci pentru întreaga Românie.”, ne-a spus profesorul Stelian Brad, coordonator al eDIH4Society și Președinte al Cluj IT Cluster.
Mai exact, eDIH4Society – propus de către un consorțiu condus de Cluj IT Cluster și format din Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Camera de Comerț și Industrie Bistrița-Năsăud și Universitatea din Oradea – va furniza servicii specializate legate de utilizarea soluțiilor de securitate cibernetică, robotică și automatizări de procese, va asigura transferul de expertiză și know-how și, de asemenea, va furniza cursuri de dezvoltare de competențe digitale avansate și consultanță pentru atragerea de finanțări pentru digitalizare.
Un pariu pe termen lung, pentru o Românie în care lucrurile nu se mai petrec la întâmplare
Este un pariu pe termen lung, așa cum spune și directorul executiv al Cluj IT Cluster, Andrei Kelemen. De altfel, el a remarcat că ediția din acest an a Cluj Innovation Days a arătat, încă odată, dimensiunea națională și chiar internațională a activității Asociației.
Andrei Kelemen, CEO Cluj IT Cluster
”Viziunea noastră este despre o țară în care lucrurile nu se mai petrec la întâmplare, în care dezvoltarea pe principii sustenabile este susținută prin colaborare și proiecte majore ce adresează nevoile reale ale societății românești, în aliniere cu direcțiile actuale și viitoare europene. Conceptul unei națiuni care construiește un viitor optimist, prin tehnologie, poate fi pus în practică, iar Cluj IT are deja o serie de soluții concrete pe care le-am prezentat în cadrul evenimentului. Centrul de Inovare Digitală pentru Societate este un astfel de exemplu! Este un pariu pe termen lung pe care Cluj IT și partenerii săi din mediul academic și cel de afaceri îl propun Regiunii Nord-Vest: digitalizarea, ca fundament al noilor strategii de dezvoltare organizațională și de business, va genera beneficii pentru cei care se angajează pe acest drum.” ne-a spus Andrei Kelemen.
Universitatea Tehnică din Cluj Napoca participă în cadrul acestui proiect cu 14 laboratoare, susține Prorectorul Daniela Popescu: ”Sunt laboratoare pentru domenii precum Inteligență Artificială, Robotică, Digitizare și Digitalizare, de asemenea pe partea de Cybersecurity și Distributed Services. Oferim servicii de consultanță, de proiectare, dar și de utilizare împreună a echipamentelor pe care Universitatea Tehnică le are și, de ce nu, ne punem speranța demarării de noi proiecte care să dezvolte această zonă”.
Mult optimism am văzut și la Universitatea din Oradea, reprezentată de Prorectorul Anca Dodescu. ”Universitatea noastră participă cu trei laboratoare la acest proiect. Un laborator de inovare, unul de productică și un laborator așa-numit intel build, toate fiind parte a Facultății de Inginerie Managerială și Tehnologică.” Anca Dodescu ne-a mărturisit că Universitatea din Oradea și-a propus să sprijine 120 de IMM-uri și 30 de instituții în procesul de transformare digitală.
Vasile Bar, președintele Camerei de Comerț și Industrie Bistrița Năsăud este convins că procesul de digitalizare va aduce cu sine o scurtare a timpului pe care întreprinderile îl pierd în relația cu autoritățile. ”Este nevoie de reducerea birocrației și asta se poate realiza prin digitalizare. Vreau să cred că odată cu implementarea proiectului ne vom aduce contribuția în acest sens, motiv pentru care ne implicăm cu toate forțele pentru a-l promova în rândul membrilor noștri și în comunitate”, a spus Vasile Bar.
Reprezentanții statului aplaudă, dar finanțarea întârzie
Primarul municipiului Cluj-Napoca, Emil Boc, este nu doar un susținător aprig al inițiativelor din sectorul clujean de IT, dar este și unul dintre cei care înțeleg bine care sunt obstacolele puse în calea acestui sector atât de dinamic.
La fel ca în fiecare an, Emil Boc a venit la Cluj Innovation Days, iar discursul său a fost, în primul rând, unul de recunoaștere, fără însă a evita ”zonele fierbinți”.
”În numele orașului vreau să vă mulțumesc din multiple perspective. Sectorul de inovare este principalul motor de inovare al orașului. Am reușit, prin economia cunoașterii, împreună, să dăm viitorul Clujului. Sunteți motorul modernizării Clujului!”, a spus Emil Boc. El a continuat, însă, atrăgând atenția asupra nivelului foarte scăzut de competențe digitale în România. De asemenea, edilul a punctat lipsa de comunicare pe toate palierele – local, regional, național și chiar european – între diferiții actori care ar trebui, de fapt, să conlucreze.
”Încă suntem prinși în dimensiuni izolate, fiecare în turnul său de fildeș, iar din perspectiva aceasta se pierde un potențial uriaș.”, a subliniat Emil Boc, susținând însă că ceea ce face acum ecosistemul clujean de IT este să pună din nou pe hartă Clujul, tansformându-l într-un ”campion al competențelor digitale, ceea ce va face o diferență în viața de zi cu zi a orașului.”
Dincolo de discursul primarului, realitatea este că acest hub de inovare așteaptă încă partea de cofinanțare pe care trebuie să o asigure statul român. Din acest motiv, activitățile propriu-zise vor începe să se deruleze, cel mai probabil, în cea de-a doua parte a anului. Merită spus aici că în aceeași situație de află și celelalte șase astfel de Centre din România, pentru care UE a asigurat deja finanțare.
În spatele zâmbetelor de pe ”scena inovării” este multă determinare și o muncă titanică
Pentru un participant obișnuit la un eveniment precum Cluj Innovation Days este firesc ca totul să se întâmple la un nivel calitativ foarte ridicat. Ținuta acestei conferințe a fost mereu una ridicată, atât prin calitatea invitaților, prin agenda propusă, dar și prin modul ireproșabil în care organizatorii au reușit să coordoneze de fiecare dată evenimentul.
În spatele tuturor acestor constatări se află, însă, o echipă foarte determinată. Efortul pe care îl presupune organizarea CID este enorm. Totul începe cu luni bune înainte, după o agendă clară și cu un program draconic, pe care componenții echipei îl respectă cu sfințenie. Munca lor, nopțile nedormite, sutele de ore petrecute pentru a discuta cu fiecare invitat și fiecare moderator de panel, miile de emailuri și zecile de ore în care se asigură că materialele de care e nevoie sunt așa cum trebuie, nu se văd niciodată de către participantul la eveniment.
Ceea ce vă pot spune, totuși, este că fără seriozitatea unor oameni ca ei, nu ar fi posibilă existența niciunui eveniment de acest gen. Cei peste 100 de membri ai Cluj IT Cluster își pun toată nădejdea în echipa executivă coordonată de Andrei Kelemen, pentru ca Cluj Innovation Days să fie un succes în fiecare an. Îi numesc pe Mihaela, pe Paula, Andreea, Diana, Hermina, Gabriela și pe tânărul Alex, care merită toate aprecierile. Dar, îi amintesc, mai ales pentru că eu cred ei ar putea fi un model și pentru onor politicienii care nu scapă nicio ocazie să ne demonstreze amatorism aproape în tot ceea ce fac. Cluj IT nu este numai despre industria pe care o reprezintă, ci este și despre valori și un model pe care statul ar putea să îl observe și, de ce nu, să îl preia.
Pierduți în ”rotativa” nepăsării
Deocamdată, oficialii guvernamentali sunt mai degrabă interesați să își asigure pozițiile în structurile statului, după celebra ”rotativă”. În acest sens, la Cluj Innovation Days nu a participat niciun ministru din Guvern, deși în această perioadă mulți, în frunte chiar cu premierul, au fost în oraș.
Dezinteresul politicului față de sectorul care asigură o bună parte din creșterea economică a țării spune multe în privința modului în care noi, cetățenii, trebuie să ne setăm așteptările pentru viitor. Cei de la Cluj IT Cluster, nu par însă a fi prea impresionați de modul cum acționează politicul, iar asta se vede din felul în care își construiesc strategiile și programele. Poate și pentru a acoperi niște goluri evidente, care se văd la nivelul statului și instituțiilor sale, nou lansatul centru de inovare digitală are în focus și transformarea digitală a instituțiilor publice, adică exact acelea lăsate adesea de izbeliște chiar de Statul căruia ar trebuie să-i pese de ele. Și asta pentru că ele sunt interfața directă cu cetățeanul plătitor de taxe și impozite.
Deocamdată, însă, ceea ce simțim noi, ca cetățeni, este sentimentul acela de pierduți într-o perpetuă rotativă a nepăsării. Un fel de cerc al răului din care, orice am face, nu pare că putem ieși. Tocmai de aceea, organizații precum Cluj IT Cluster și oamenii care sunt împreună acolo reprezintă modele despre cum ar trebui făcute lucrurile pentru un BINE comun. Or, eu asta mi-aș dori să se audă pe culoarele puterii politice.
Închei cu un îndemn direct pentru guvernanți: Fiți precum cei de la Cluj IT! Luați un exemplu și cereți-le sfatul! S-ar putea ca asta să ajute pe toată lumea.
Atunci când le-am trecut pragul, nu știam la ce să ne așteptăm. Am văzut doar frumusețea peisajului și apoi am remarcat bunul gust și curățenia întregii proprietăți unde Zsolt și Erika Nemet au decis în urmă cu trei ani să înceapă o viață nouă, practicând turismul cu pasiune și dedicație. Localitatea este Sebeșu de Sus, în comuna sibiană Racovița, un loc despre care putem spune fără să greșim că este binecuvântat de Dumnezeu.
Era sfârșit de săptămână și, așa cum obișnuim adesea, ne-am urcat în mașină și am decis să plecăm hai-hui prin Transilvania. La sfatul unui bun prieten, Horia Krauss, cel care ne-a povestit despre familia Nemet, am decis să mergem la Sebeșu de Sus și să vedem cu ochii noștri cum acești oameni au reușit să se integreze în comunitatea de acolo, fără a renunța la tradițiile secuiești și fără să facă vreun compromis.
Încă de când am trecut pragul pensiunii Zsolt & Erika la Cascada, am simțit căldura locului și, mai ales, ospitalitatea – celebră altfel – a secuilor. Zsolt este un om dintr-o bucată, sincer și direct, un om cu opinii cât se poate de simple și clare. Ne-a spus că au decis să se mute în acel loc în urmă cu trei ani, după ce s-au mai ”plimbat” și prin alte locuri din Transilvania. Aici însă au simțit că pot face o afacere bună, iar frumusețea locurilor i-a cucerit imediat.
Zsolt vorbește o limbă română perfectă și, doar dacă ești foarte atent, poți simți accentul secuiesc. Ne-a spus că franchețea lui și felul de a fi l-au ajutat să se integreze repede în comunitatea din Sebeșu de Sus.
”Când am venit aici oamenii au fost suspicioși. Ce caută ungurul ăsta aici, de ce a venit, ce urmărește? Au fost întrebări legitime pe care localnicii și le-au pus. Dar eu am arătat imediat ce vrem să facem și am început să colaborăm foarte repede. Acum, eu cumpăr de aici, de la săteni, foarte multe produse, iar asta le-a arătat tuturor că suntem serioși și vrem să facem promovare nu doar pentru noi, ci pentru întreaga comunitate, pentru zona asta care are un potențial turistic foarte mare.”, a spus în fața unui pahar de pălincă din Ardeal Zsolt Nemet.
I-am lăudat pălinca și mi-a spus că o cumpără de la Martin Ioniță, un prieten comun de la Mediaș, pentru că așa consideră că trebuie să se ajute și promoveze unul pe altul toți ardelenii, indiferent de limba pe care o vorbesc.
De altfel, Zsolt susține că, dacă vrei să faci agroturism, este obligatoriu să te gospodărești pe plan local, să oferi celor care îți trec pragul numai produse naturale, locale, produse despre care să le poți spune oricând turiștilor de unde provin.
”Nu cumpărăm nimic de la magazin. Fie producem noi în gospodărie, fie cumpărăm de la localnici ceea ce ne lipsește, știind însă bine de unde provin. Noi am plecat din Secuime, dar sufletul nostru este tot acolo. Așa că sunt și multe produse pe care le cumpărăm din locurile natale”, a mai spus Zsolt.
Nu mult după venirea noastră la pensiune, a ajuns acolo și cel care ne recomandase locul, Horia Krauss, un sas care, de fapt, locuiește în Germania, dar care venise acasă pentru câteva zile. Ne-am bucurat să ne revedem și am început să povestim în fața unui pahar de pălincă, pahar ce nu a rămas ”pe sec”, fiindcă Erika roia în jurul nostru aducând platouri cu delicatesele ardelenilor: slană din cea mai bună, mezeluri făcute în casă, zacuscă din cea mai gustoasă, mai multe tipuri de brânză și jumări de te lingeai pe degete. Toate puse împreună cu cea mai bună pită coaptă în cuptorul lor.
Conversația, în grai ardelean, care în românește, care în ungurește, care în nemțește, a curs domol ore întregi. Erau acolo și o trupă de turiști veniți din Ungaria care se uitau la noi cu admirație și, imediat, ne-au îmbiat să gustăm și din produsele aduse de ei de acasă. Bune, dar nu așa de bune ca ale noastre, din Transilvania.
Un român, un secui și un sas intră într-o curte … Nu, nu este banc! Este doar Transilvania! (de la stânga la dreapta: Andrei Nistor, Zsolt Nemet și Horia Krauss)
Horia ne-a povestit că vrea să revină în Ardeal, fiindcă Germania al cărei cetățean este, nu poate niciodată să îi ofere ”suflet”. Așa că, spune el, se gândește serios să se reîntoarcă cu familia în Secuime, la Sfântu Gheorghe, locul unde simte că trăiește cu adevărat și unde întotdeauna a fost ”acasă”.
Erika, după ce a mai terminat cu truda ne-a spus că în zona Tușnad de unde provine, tradițiile secuiești se păstrează iar ea, chiar dacă e puțin mai departe de locurile natale, nu face altfel. Pensiunea este frumos aranjată chiar de mâna ei, cu multe obiecte extraordinare, amintind de Ținutul Secuiesc atât de drag nouă, tuturor.
Nu știu cum, dar orele au trecut, așa că Erika ne-a chemat din nou la masă, de data asta servindu-ne un prânz delicios. Afară vântul se întețise și se părea că vine furtuna, așa că în sala în care am luat prânzul ne-am simțit acasă. Iar aromele secuiești parcă nu ne mai lăsau să plecăm.
”Avem mulți vizitatori, iar cei care ajung la noi odată, întodeauna revin. De aici nimeni nu pleacă nemulțumit sau flămând. Ba mai mult, oaspeții noștri duc mai departe povestea locurilor ăstora și așa ne vin noi și noi oaspeți pe care ne bucurăm să îi primim de fiecare dată”, spune Erika Nemet.
Planurile lor pentru viitor sunt mari iar, așa cum i-am cunoscut, suntem siguri că și le vor pune în practică. Zsolt, pe care ploaia îl întorsese din drumul pe care dăduse să plece cu un grup de turiști ce aveau nevoie de ghidaj pentru a descoperi locurile, ne-a mai spus că pentru el cel mai important este să fii om. Așa i-a educat și pe cei doi copii ai lor. Ei le sunt, de altfel, ajutor de nădejde în tot ce se întâmplă la pensiune.
”Eu aici construiesc un pod. Asta zic eu că fac. Pod între noi și ei, pod între oameni și comunități. Cred că fiecare dintre noi, aici în Ardeal, indiferent ce limbă vorbim, trebuie să creăm poduri, să încurajăm dialogul, să comunicăm deschis unii cu alții și, mai ales, să rămânem drepți. Să ne păstrăm fiecare credințele, tradițiile, limba și obiceiurile, fiindcă este loc pentru toată lumea. Mereu trebuie să fim buni și să ne uităm către viitor întotdeauna, nu către trecut. ”, spune cu franchețe Zsolt Nemet.
Are mare dreptate Zsolt! Ne-a fost greu să ne luăm rămas bun la plecare, dar – așa cum le-am spus și lor – am venit acolo străini și am plecat prieteni. Ăsta e spiritul Ardealului și vă îndemnăm pe toți cei care citiți aceste rânduri, să le faceți o vizită la Pensiunea Zsolt & Erika la Cascada. Nu veți regreta!
Ani de zile administrarea cimitirelor a fost subiect de campanie electorală pentru cei care au candidat la fotoliul de primar al Timișoarei. Timpul a trecut, administrațiile s-au schimbat și așa cum era de așteptat a rămas în sarcina noastră să înlăturăm gunoaiele care ne blochează calea.
Pășesc smerit pe una dintre aleile principale ce încă mai asigură accesul într-unul din principalele cimitire ale Timișoarei. În imediata apropiere, un preot alături de mai mulți credincioși conduce pe ultimul drum spre Împărăția Cerurilor pe un rob al lui Dumnezeu ce a trecut la cele veșnice.
Eu îmi continui drumul printre morminte pentru a verifica informațiile primite de la cititorii noștri, potrivit cărora aleile din cimitirul ce se întinde între Calea Lipovei și Calea Aradului sunt pline de buruieni și gunoaie.
Nu am avut mult de mers până am observat, de la distanță, copaci crescuți între locurile de veci și tufe înalte de peste un metru care blochează calea spre gropile ce adăpostesc trupurile înaintașilor noștri. Nu este pentru prima dată când se întâmplă așa ceva; și în anii trecuți Cimitirul Eroilor a arătat ca un loc părăsit, mai puțin zona de la intrare, care trebuie să recunoaștem, este îngrijită constant de firma care administrează spațiul.
”Poate cel mai reprezentativ cimitir al oraşului Timişoara, şi cu o istorie ce îl face recunoscut în întreagă ţara. Mulţi oameni şi-au găsit locuri de veci în acest cimitir, printre care şi oameni cu mult curaj, eroi ai naţiunii noastre, pictori, actori de teatru şi film, poeţi şi scriitori. Cimitirul Eroilor, încearcă să menţină onoarea pe care şi-a căpătat-o de-a lungul anilor. În Cimitrul Eroilor, se află şi monumentul ridicat în memoria celor căzuţi în revoluţia din 1989, de către asociaţia “Memorialul revoluției 16-22 decembrie 1989″. Acest complex Memorial a fost ridicat între anii 1990 şi 1999. Pe lângă el mai multe monumente simbolice. În față lui o flacără ce arde, atât pe ploaie cât şi pe zăpadă şi pe care nici vântul nu o poate stinge, cum nici eroii nu au putut fi opriți în acel decembrie negru. Suntem mândri de eroii noştri şi încercam să îi ținem mereu în amintirea noastră” – este scris pe pagina oficială a firmei care administrează cimitirul.
Așa cum vântul nu poate stinge flacăra și cum eroii nu au putut fi opriți, se pare că nici reprezentanții firmei nu pot fi convinși să întrețină curat cimitirul pe care îl administrează. Subiectul este vechi, s-a tot scris în presa locală și ajunge să capete un iz de telenovelă, pentru că nici fosta și nici actuala administrație nu au fost în stare să pună piciorul în prag și să impună companiei să păstreze curățenia în cimitir. Trebuie să subliniem un lucru: este obligația oamenilor să păstreze mormintele curate, însă este datoria firmei care administrează spațiul să curețe aleile.
Printre buruienile ce blochează calea mă apropii cu greu de marginea cimitirului dinspre Calea Aradului. Mă cuprinde un déjà vu atunci când ochii întâlnesc gardul ”ciuruit” de vreme și mai ales de vremuri, care desparte cimitirul de trotuar. Un zid înclinat care stă să se prăbușească peste morminte și zugrăvit pe alocuri de rudele răposaților îmi întărește convingerea că de-a lungul timpului administrarea cimitirelor nu a fost decât un subiect de campanie electorală, scuipat în urechile naivilor care au crezut că o schimbare poate aduce ceva bun la acest capitol. Nu vreau să fiu înțeles greșit. Nu este doar vina administrației Fritz pentru starea jalnică în care se află Cimitirul Eroilor. De mulți ani de zile curățenia în astfel de spații nu a reprezentat o prioritate pentru aleșii locali, care nu au fost în stare, sau nu au dorit să pună piciorul în prag și să impună administratorilor privați să își respecte angajamentele. Recent, un scandal între viceprimarii Timișoarei, Cosmin Tabără ( PNL ) și Ruben Lațcău ( USR ) a șters praful de pe acest subiect părăsit în sertarele electorale.
”Viceprimarul Tabără dă dovadă de iresponsabilitate și atacă public administrația din care face parte pentru propriile eșecuri. (…) Luna trecută, Florin Răvășilă, fost director liberal responsabil de cimitire, a dat declarații pentru primirea unei mite de 40.000 de euro. De ce? Pentru concesionarea cimitirelor cu dedicație. În ianuarie 2021, când și-a început mandatul de viceprimar responsabil pe patrimoniu, domnul Tabără știa de aceste probleme și a avut un an întreg la dispoziție pentru a lansa o licitație, cu un caiet de sarcini coerent, pentru a rezolva problemele de curățenie și întreținere a cimitirelor. Din cauza incompetenței lui, pe 31 decembrie 2021 a fost nevoie să luăm o măsură de avarie, respectiv să încheiem un contract temporar, pe jumătate de an pentru întreținerea cimitirelor, pentru că urma să expire contractul curent. În februarie anul acesta ar fi trebuit să vină cu documentația de licitația pregătită, cu un regulament și un caiet de sarcini pe care să le trimită spre consultare consilierilor locali. Nu a făcut nimic. (…) Abia în iunie, după ce și-a epuizat timpul câștigat din măsura de avarie, a venit cu documentele pentru licitație și cu o propunere de caiet de sarcini, proaste, greșite și scrise cu dedicație.
Primarul i-a respins propunerea pentru că era un copy-paste a la Florin Răvășilă, care ar fi dat cu dedicație administrarea cimitirelor, exact așa cum s-a făcut înainte. (…) Dacă după un an și jumătate, în care nu a făcut nimic pe subiect, începe să se plângă de starea cimitirelor, domnul Tabără fie e inconștient, fie e ticălos. Pot spune doar că mă bucur că nu mai are patrimoniul în subordine. Ce nu s-a făcut în tot mandatul lui, s-a rezolvat într-o lună: documentații corecte, caiet de sarcini fără dedicații pentru firme prietene, proiect de hotărâre publicat, supus la vot și aprobat în unanimitate. Inclusiv dânsul l-a votat, iar acum se preface amnezic.
Mi se pare ireal să îl aud cum minte și că spune presei că a făcut și a dres, iar acum că vrea să caute caietul de sarcini, care e chiar în anexa hotărârii pe care a votat-o în 27 iulie”, i-a transmis Ruben Lațcau colegului său viceprimar Cosmin Tabără, din partea PNL.
În replică, acesta din urmă a scris pe pagina unei rețele de socializare: ”Împreună cu colegii de la Direcția de Patrimoniu am făcut licitația cu două zile înainte de anul nou, când Lațcău și Fritz petreceau în concedii… Ai organizat tu, Lațcău, licitația? Habar nu aveai ce se întâmpla în Timișoara atunci… Tu, de fapt, prin competența ta, ai lăsat Timișoara fără căldură. Asta știu timișorenii prea bine! Caietul de sarcini făcut a fost distribuit în primăvară colegilor consilieri locali. Doar Rodica Militaru l-a citit și a făcut adnotări și s-au trecut toate doleanțele dânsei. Oare tu, Lațcău, când l-ai citit? Asta dacă l-ai și citit vreodată… Poate știi despre caietul de sarcini din discuțiile avute pe scările DNA-ului cu cei care au dat declarații în acest dosar. O lună jumătate a stat caietul de sarcini pe masa lui Fritz ca să îl semneze și să-l pună pe ordinea de zi. Se poate verifica din opis-uri, nu-i greu. A intrat în plenul CL Timișoara în 26 iulie. Suntem în 18 august și de atunci nu este încă urcat în platforma de licitații SICAP. Încearcă să citești întotdeauna o frază până la capăt. Nu am spus că voi căuta caietul de sarcini, ci că voi verifica dacă e urcat pe platforma de licitații”, a transmis Tabără.
Fără doar și poate starea deplorabilă în care se află mai multe cimitire din oraș nu poate fi pusă numai pe umerii actualei administrații. Gunoaie au fost tot timpul și de ani de zile administrarea acestor spații a fost un subiect de campanie electorală și praf în ochi aruncaț contribuabililor care continuă să își croiască cu greu drum către mormintele celor dragi.
Până când li se vor da de capăt procedurilor, nouă, timișorenilor nu ne rămâne decât să strângem sticlele de bere, să aruncăm șervețelele, să tăiem buruienile de pe alei și să adunăm prezervativele folosite din care s-a scurs și ultima picătură de speranță că vreodată vom mai avea un oraș curat.
Peste 15.000 de oameni au participat, timp de două zile, în localitatea sibiană Hoghilag, la o nouă ediție a Sărbătorii Tuberozelor, mulți dintre cei prezenți venind chiar din străinătate.
Programul a cuprins un târg de produse și bunătăți oferite de producătorii locali, concerte, lansări de carte și ateliere cu teme diverse, la care au fost invitați să participe turiștii. Ca în fiecare an, cel mai mare interes l-au stârnit tururile ghidate în grădinile de tuberoze ale localnicilor, însă și îmbietoarele bucate locale preparate de unii dintre săteni și servite în propriile curți au fost la mare căutare.
„Hoghilagul este în aceste zile în sărbătoare și își așteaptă prietenii pe „Tărâmul tuberozelor”. Este o nouă ediție a Sărbătorii Tuberozelor, cu un program divers, în care suntem siguri că fiecare își găsește ceva pe gustul său. În centrul atenției rămâne tuberoza, brandul localității noastre și simbolul hărnicie oamenilor din Hoghilag. Se crește greu, cu multă muncă, grijă și sudoare. Dar totul merită și veți constata cu toții în cadrul vizitelor în grădinile cu tuberoze, în care vă veți încărca plămânii cu parfumul divin al acestei flori. În curând, sperăm că tuberoza de Hoghilag să fie și prima floare românească recunoscută și protejată la nivelul Uniunii Europene. Am depus dosarul și suntem în perioada de evaluare a candidaturii. Vă așteptăm pe toți să descoperiți Hoghilagul. Fie că veniți la Sărbătoarea Tuberozelor, în aceste zile, sau oricând în timpul anului, noi, cei de pe Tărâmul Tuberozelor, vă asigurăm că vom fi gazde bune și primitoare!”, a spus Nicolae Lazăr, primarul Comunei Hoghilag.
Un moment important a fost conferința părintelui Constantin Necula cu tema „Schimbarea la Față a Domnului/Sărbătoarea Luminii”. Și, de asemenea, cei prezenți au apreciat foarte mult recitalul de muzică susținut de Fanfara Săsească „Neppendorfer Blaskapelle”.
Dincolo de târgul ”cu de toate” din curtea Bisericii Evanghelice, am apreciat în mod deosebit felul în care localnicii s-au mobilizat pentru a întâmpina miile de turiști. La mai multe case, proprietarii au organizat brunch-uri, punând la dispoziția pofticioșilor bunătăți preparate în mod tradițional și la care au folosit doar ingrediente din propria gospodărie sau din zonă. Acesta a fost și cazul casei de la numărul 58, care avea în față un panou mare pe care scria Don Sabini. Lângă panoul publicitar era o doamnă foarte drăguță care îi invita pe toți cei ce treceau pe acolo să deguste din bunătățile preparate de ea și familia dânsei. Iar mirosul de gulyas care plutea în aer era, fără îndoială, cel mai bun agent publicitar. Nu am rezistat nici noi tentației, așa că am intrat și am comandat o porție de gulyas, nu înainte de a gusta și din aperitivele minunate preparate în casă. Am aflat acolo că toată familia venise acasă cu ocazia sărbătorii și cu toții ajutau la efortul de a găti și vinde bucatele pregătite.
Experiența culinară ne-a demonstrat că acesta este modul în care o comunitate, așa cum este cea din Hoghilag, poate să prospere, profitând de trecutul său extraordinar, aducând ”pe masă” specificul local și promovând totul într-un mod inteligent, cu ajutorul unei sărbători precum cea a tuberozelor.
Comuna Hoghilag din județul Sibiu este o comunitate cu rădăcini săsești, iar tradiția cultivării tuberozelor a fost preluată de la vechii sași din comunitate, fiind transmisă din generație în generație de câteva zeci de familii din Hoghilag. Exact ce este nevoie pentru ca Hoghilag să fie un magnet, ana de an, pentru miile de oameni care vin aici.
Tuberoza de Hoghilag va fi, în curând, prima floare din România protejată la nivel european. Echipa Primăriei Hoghilag a pregătit, sub îndrumarea expertului agricol Ionuţ Diaconeasa, dosarul prin care se solicită Comisiei Europene acordarea Indicației Geografice Protejate „tuberozei de Hoghilag”. Aceasta ar urma să fie prima floare din România și a treia din Uniunea Europeană, care va primi certificarea prin care va fi protejată la nivel european. În prezent, la Comisia Europeană în registrul indicațiilor geografice mai sunt doar două flori înregistrate: Azaleea de Gent din Belgia şi Trandafirul de Szoregy din Ungaria.
Vă invităm pe toți cei care citiți aceste rânduri să participați la sărbători precum cea de la Hoghilag, pentru că astfel veți sprijini inițiativele locale, producătorii locali și veți ajuta în efortul de promovare a comunităților transilvane.
La începutul anilor cincizeci regimul comunist era preocupat de consolidarea pozițiilor sale. Așa se face că în noaptea de Rusalii a anului 1951, în baza unui decret guvernamental emis în luna martie, douăsprezece mii de familii din vestul României au fost mutate cu forța în Bărăgan, fiind considerate elemente periculoase pentru stat. Acești oameni au încercat să domesticească o câmpie aridă, au fost obligați să îndure exilul și un domiciliu obligatoriu impus politic, în numele „luptei de clasă”. Gospodari, oamenii și-au construit bordeie, colibe, școli și biserici din materialele pe care le aveau la îndemână – lut, trestie și paie – așa s-au format optsprezece sate…
Persoane periculoase pentru puterea comunistă
Aproximativ patruzeci și patru de mii de bănățeni și olteni din sate și orașe situate la 25 de kilometri de granița cu Yugoslavia lui Tito, pe atunci dușmanul unei Românii obediente față de Stalin, au fost ridicați din casele lor în noaptea de Rusalii a anului 1951 și duși într-o direcție necunoscută… Au foast numiți chiaburi și acuzați că sabotează colectivizarea agriculturii: „După reforma agrară care a expropriat clasa moşierilor, s-a mai menţinut clasa capitalistă cea mai numeroasă – chiaburimea – care, după celebra expresie a lui Lenin, generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţie de masă. Trebuie să ne fie nouă înşine clar că, lovind în chiaburi, vom întări alianţa noastră cu ţărănimea mijlocaşă şi cu cea săracă. Elementele chiabureşti, care îşi văd îngrădită posibilitatea de a jefui oamenii muncii, trec la acte teroriste, la acte de sabotare a colectărilor şi însămânţărilor, la încercări de compromitere a cooperativelor şi în special a tinerelor gospodării colective. Cu viclenia sa caracteristică, chiaburul împrăştie tot felul de zvonuri mincinoase privitoare la gospodăriile colective, pentru a speria şi intimida pe ţărani. În acţiunea lor tâlhărească, chiaburii sunt ajutaţi, mai ales în Ardeal, de elemente reacţionare ale clerului catolic şi de diferite secte religioase, în sânul cărora se camuflează elemente legionare, fasciste şi spioni anglo-americani” – cuvântare Gheorghe Gheorghiu Dej .
În noaptea de Rusalii a anului 1951 securiștii, milițienii și soldații au dat buzna în casele lor cu arma în mână și glonte pe țeavă. Li s-a comunicat că potrivit Hotărârii Consiliului de miniştri numărul 1154 din 26 octombrie 1950, pentru asigurarea securității zonei de frontieră cu Yugoslavia, se dislocă pe o adâncime de 25 km următoarele categorii de elemente periculoase: cetățenii statelor imperialiste și ai Yugoslaviei, elemente cunoscute ca titoiste, funcţionari epurați, militari deblocați și avocați excluși din colegii care au activitate dușmănoasă, foști industriași și moșieri, chiaburi și cârciumari, foști comercianți care au lucrat cu străinătatea, elemente din conducerea fostului Grup Etnic German, orice persoană care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Li s-a mai comunicat că: „Ministerul Afacerilor Interne poate, pe baza hotărârii sale, să ordone strămutarea din centrele suprapopulate a oricărei persoane, a cărei prezenţă nu mai este necesară acolo, ca şi strămutarea din localităţi a acelor persoane, care prin manifestările faţă de popor obstrucţionează construcţia socialismului în Republica Populară Română. Persoanelor sus-numite poate să li se stabilească un domiciliu obligatoriu în orice localitate din ţară sau din afara ei” – H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, articolul VI.
Directiva s-a pus în aplicare imediat, iar ei au avut la dispoziție două ore să încarce într-o căruță agoniseala de-o viață și să ajungă la gară. În tren au petrecut zile și nopți nesfârșite, dominate de teamă, arșiță și sete, alături de păsări și animale, în drumul lor spre exil. Abia când garnitura s-a oprit în mijlocul unui camp pustiu și prăfuit și au fost debarcați din vagoane, li s-a spus că sunt în Bărăgan și vor trebui să își construiască singuri casele și să formeze un nou sat. Le-au fost puse la dispoziție căruțe și camioane cu care și-au transportat lucrurile în mijlocul câmpului nesfârșit.
Începuturi…
Se aflau pe o miriște, în câmp deschis, fără un pom, fără un adăpost, fără apă, fără picior de om. În pământ erau bătuți țăruși care delimitau ulițele viitorului sat și parcele pătrate sau dreptunghiulare pe care fiecare familie avea să-și construiască o casă. Loturile aveau în colțuri patru țăruși și în mijloc unul mai înalt pe care era un număr – avea să fie numărul viitoarei case. Milițienii și securiștii care îi supravegheau le-au recomandat să sape în pământ un bordei în care să locuiască pentru început, apoi, la toamnă trebuiau să-și ridice singuri case pentru că iernile din Bărăgan erau geroase. „Când am ajuns la locul pentru sat, care s-a numit la început Mărculeștii Noi, apoi Viișoara, ne-au arătat țărușii, totul era deja pregătit. Ne-au spus: „Vezi parii ăștia patru? Aici ți-e casa! Dacă depășești cu o așchie locul, îți dărâm peretele”. Asta treabă o fost pregătită de comuniști mai din vreme. Tot câmpu o fost plin de țăruși, câte patru la fiecare casă. Stăteam în coloană și așteptam să ne strige după listă, un milițian îți arăta țărușii și tu descărcai căruța între ei”. – Gheorghe Fiat – documentele Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan.
Și oamenii au început să-și facă bordeie. Au săpat o groapă adâncă de un metru, în mijlocul căreia au pus dulapul. Pe margini au așezat crengi groase de salcâmi tăiate din liziera de lângă Dunăre, pe care le-au împletit cu ramuri mai subțiri și frunze, iar în loc de ușă au pus o pătură. Acoperișul l-au făcut la fel, din crengi și frunze. În astfel de bordeie și-au dus zilele, arși de soare, bătuți de vânt și udați de ploi, până în toamnă. „Nu era niciun drum făcut. Ne uitam aşa, un pom n-am văzut, o fântănă n-am văzut, nimic, nimic! Acolo noaptea dormeam, dimineaţa eram toţi murdari pe faţă de gongi, se punea mizerie. Am întins câte o pătură pe jos, nimic, nimic n-aveam, pat sau ceva. Copiii, săracii, i-am pus acolo, cum am putut. Şi-au trecut aşa zile, săptămâni. Până au început basarabenii, ei au fost cei dintâi. Ziceau ei: «Noi am mai trăit clipe din astea, ştim cum să procedăm. Trebuie să facem o groapă măcar în pământ, altfel nu putem să ne apărăm de ploi şi de vremea rea, şi s-o acoperim cumva.» Şi-am început şi noi să săpăm bordei, cum au zis ei“. – documentele Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan.
La scurt timp deportaților le-au fost înmânate de către reprezentanții miliției și ai securității buletinele de identitate, care le fuseseră confiscate la ridicarea de acasă. Spre surprinderea lor, pe una din primele pagini era pusă o ștampilă mare, cu cerneală roșie – D.O. – domiciliu obligatoriu. Li s-a explicat apoi că nu au voie să se îndepărteze la mai mult de cincisprezece kilometri de sat și li s-a spus că vor munci la IAS-urile și CAP-urile din zonă. Cât despre bani… vor primi atât cât se va putea. „Partidul și Sfatul Popular vă vor ajuta, chiar dacă sunteți chiaburi”.
În toamnă au început lucrul la casă, de fapt o colibă rudimentară. Au primit de la autorități câte două uși, două ferestre și câțiva stâlpi groși din lemn. Au făcut chirpici – un amestec de lut, paie tocate, bălegar întărit și apă – pe care l-au omogenizat cu picioarele și l-au așezat în cofraje lungi de cincizeci de centimetri și late de treizeci, apoi l-au uscat la soare. Paiele le aduceau de la grajdurile IAS-ului, unde un localnic milostiv a înțeles că deportații nu sunt chinezi, așa cum susțineau unii, ci sunt oameni cumsecade, care au mare nevoie de ajutor. Apa o cărau de la Dunăre în lăzi făcute din scânduri de lemn încleiate cu smoală ca să nu curgă. Lutul îl aduceau tot de la fluviu, cu căruța. Drumurile până la Dunăre erau chinuitoare, făceau zeci de kilometri pe zi, prin arșiță sau ploaie ca să-și poată clădi casele. Au săpat mai întâi o mică fundație în care au pus pietre aduse de la marginea Dunării și chirpiciul bine amestecat, pe care l-au bătut cu maiul. Apoi au zidit cărămizile de chirpici una peste cealaltă și le-au legat între ele cu un amestec de pământ și apă. După ce pereții casei au fost ridicați i-au tencuit cu un soi de mortar făcut din noroi cu apă. Pentru acoperiș au făcut șarpantă din lemn, cu popi și căpriori, peste care au pus stuf. „Făceam chirpici pentru casă, aduceam pământ cu găleata, apă, paie, le amestecam cu picioarele apoi le puneam în forme să se usuce la soare. Casa am făcut-o singuri. Am ridicat-o, am lipit-o, am făcut cum am putut. Am mai primit material de la stat, scânduri, lemne și stuf, iar iarna nu ne-a prins fără adăpost”. – fragment din volumul „Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bătrăgan, 1951 – 1956 ” de Smaranda Vultur.
Mediu ostil
Viața în Bărăgan era aspră și chinuitoare, mai ales din cauza condițiilor grele, rudimentare de trai. Banii pe care îi primeau pentru munca prestată la gostat și la CAP erau puțini și de cele mai multe ori veneau cu întârziere. Drept urmare, nu puține erau zilele în care nu mâncau decât o ciorbă lungă de zarzavat și o bucată de mălai cu marmeladă. „27 noiembrie. Amare zile mai trăim, e foarte rău, e neînchipuit de greu să-ți fie foame și să n-ai ce să mănânci! N-avem nici petrol deloc, toată luna noiembrie nu ne-au adus petrol, zilele sunt triste și întunecate”. – jurnalul doamnei Elena Spijavca, fragment din volumul „Rusalii 51” de Daniel Vighi și Viorel Marineasa.
Familiile, inclusiv copiii și bătrânii, au suferit drama exilului, a izgonirii într-un mediu ostil, lipsit de cele mai elementare condiții de igienă și viață. Expuși pericolelor, au înfruntat natura potrivnică în toate anotimpurile: vara călduri sufocante, primăvara și toamna ploi nesfârșite, iarna viscol și ger. „24 noiembrie. Spre ziuă a început o ploaie puternică ajutată și de un vânt turbat. Ne-a căzut complet coșul casei. Din cauza asta ne plouă în casă, o porțiune mare în jurul coșului. N-am mai pomenit așa ceva, plouă cu vânt puternic de se înmoaie tot. La mulți vecini le-au căzut pereții, la alții frontoanele caselor. Pe la miezul nopții ne-a căzut și nouă jumătate de fronton, iar dimineața pereții și acoperișul magaziei”. – jurnalul doamnei Elena Spijavca, fragment din volumul „Rusalii 51” de Daniel Vighi și Viorel Marineasa.
Dar fără îndoială una din cele mai mari încercări la care au fost supuși a fost cea din iarna anului 1954 atunci când gerul, viscolul și zăpada au copleșit întregul Bărăgan. „ 31 ianuarie. Duminică. E a treia zi de când bate vântul năpraznic, zăpada s-a ridicat deasupra geamului. Nu se vede casa de peste drum, învăluită în viscol. Ușa este blocată de zăpadă, dar mereu o curățăm, altfel nu o putem deschide. Ceea ce este afară azi, n-ai cuvinte să descrii…N-avem nici lemne tăiate să facem focul, iar vântul dă fumul înapoi în bucătărie și stăm în frig” – mărturia doamnei Elena Spijavca, fragment din volumul „Rusalii 51” de Daniel Vighi și Viorel Marineasa.
„ Vreo două ierni au fost mai blânde, dar a treia a fost…eu așa ceva nu am văzut în viața mea, atâta zăpadă și viscol…Zăpada era cam până la ferestrele de sus, de doi metri, doi metri și jumătate, aproape până la acoperiș. Eram cu toții izolați în case. Lângă noi locuia o familie de bătrâni și lu tata i s-a făcut milă. A ieșit prin tavan în pod, de acolo a spart o bucată de acoperiș, s-a dat jos pe nămeți și s-a dus la bieții bătrâni, să vadă ce fac, că n-au avut nici mâncare, nici lemne, stăteau în frig aproape înghețați” – volumul„Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bătrăgan, 1951 – 1956 ” de Smaranda Vultur.
Teroarea, politică de stat
Dar dincolo de vitregiile naturii, de foamete, frig și epuizare, cel mai greu pentru familiile strămutate forțat au fost excluderea, nedreptatea, violența și teroarea impuse de puterea comunistă. Inițiativa acestui demers odios a aparținut conducerii Partidului Muncitoresc Român din acea epocă și a fost inspirat de gulagul sovietic. Dislocarea celor aproximativ patruzeci și patru de mii de persoane a fost pusă în aplicare de securitate, miliție, armată, dar și de o mulțime de activiști de partid obedienți puterii de la răsărit. Deportații au fost umiliți, eliminați din viața socială, abuzați fizic și emoțional de o putere care a făcut din teroare o politică de stat. În urma deportării, au rămas îngropate în Bărăgan aproape două mii de persoane, dintre care 175 au fost copii. Pentru a şterge toate urmele crimelor săvîrşite de autorităţi, din 1960, s-a luat decizia ca satele în care au trăit o vreme cei deportaţi să fie şterse de pe faţa pămîntului şi terenul să fie „redat agriculturii“. Cu tot cu oasele deportaților amestecate sub brazde. În anul 1968, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu au fost distruse acte care prin conținutul lor puteau incrimina regimul din România Socialistă în faţa oricărui tribunal internaţional, pentru crime împotriva umanităţii.
Un ursuleț de pluș așteaptă cuminte pe podul peste Tisa – granița româno-ucraineană de la Sighetu Marmației. În spatele lui, râul curge domol între cele două maluri: cel dinspre care se fuge și cel care reprezintă, cel puțin pentru moment, o destinație sigură. Mai încolo, o altă jucărie stă proptită de bârnele de lemn, în așteptarea unui copil care să o ia cu el. „A fost plin de jucării lăsate aici, pe pod, acum câteva zile. Un domn a venit cu plasele pline și le-a pus. Le iau copiii sau le oferim noi”, spune o doamnă de la ISU Maramureș – parte din echipa de neobosiți lucrători care preiau refugiați. Îi ajută cu bagajele, îi întreabă de ce au nevoie, îi îndrumă spre locul de procesare a actelor. Fluxul nu mai este atât de mare în aceste zile, dar toată lumea ne spune că asta are legătură cu faptul că la granița ucraineană lucrurile merg foarte încet.
Ursulețul de pluș de pe podul peste Tisa
Calmul de pe Tisa și ochii albaștri ai Ucrainei
Pe malul românesc, organizarea este aproape fără cusur. Ofițerii, vameșii, cu toții sunt calmi, răbdători și politicoși. Din când în când, mai decongestionează aglomerația creată în spațiul de trecere mic, îngust, flancat de corturi cu ajutoare, mâncare sau locuri de așteptare. „La Cluj? Merge cineva la Cluj? Sunt singur în mașină, pot duce trei – patru oameni la Cluj”, strigă un domn cu figură bonomă. A adus încoace produse, dar vrea să ajute și cu transport. După o vreme, pleacă necăjit că nu a găsit pe nimeni să ducă spre Cluj. Cere și el ajutor, să îi arătăm cum să pună muzică în mașină, că nu se pricepe. „Mi-a dat Dumnezeu bani să cumpăr mașina asta, dar nu știu ce să fac cu ea”, spune bărbatul cu franchețe. Mașinile vin și pleacă, vin și pleacă, dar, indiferent de momentul zilei, că e mai agitat sau mai domolit, cuvântul care caracterizează vama Sighet este fluiditatea.
Încă din primele ore ale războiului din Ucraina, voluntari locali s-au coordonat ca să vină în sprijinul refugiaților din țara vecină. Fie că au oferit mâncare la fața locului, fie transport, cazare, fie că au descărcat și încărcat donații, fie că intermediază trecerea sigură a oamenilor sau ajută cu traducere, sighetenii și cei ce le-au venit aproape s-au mobilizat rapid. După mai bine de o săptămână, sunt tot pe baricade. Între timp, asociații mai mici sau mai mari, organizații specializate pe anumite tipuri de ajutor în situații cu refugiați și-au oferit și își oferă suportul. Iar oamenii continuă să vină, calm, unii în mașini, alții pe jos, inclusiv cu animale de companie, trăgând după ei valize sau legându-le de biciclete ori ducând în mâini și în spate atât cât îi țin puterile.
Sâmbătă în vama SighetSiguranța din brațele mamei, în drumul spre a fi cât mai departe de războiMalul românesc al Tisei văzut de pe podul de granițăCu mic, cu mare și cu animalele de companieDupă un drum lung, Inna, fiul și bunica ajung în RomâniaCu grija în suflet pentru cei rămașiInna și Leo au o casă temporară în România
Innaa trecut granița alături de soacra ei, împingând un cărucior în care se află fiul ei de numai trei luni, Leo. Deși sunt plecate de multă vreme din casa lor, din Kiev și au petrecut zile întregi pe drumuri, adăpostindu-se când era nevoie, cele două femei găsesc puterea să vorbească cu noi. Inna este fluentă în engleză și ne povestește că au plecat la timp din capitală, înainte să înceapă atacurile rusești susținute. „Cu cât aștepți mai mult acum, cu atât e mai periculos să pleci”, ne spune ea. Soțul ei lucrează pentru o companie IT și, printr-un prieten american, au găsit cazare la Cluj. Cel care le-o pune la dispoziție a venit să le preia din vamă. Inna a refuzat laptele praf oferit de o voluntară, spunând că alăptează la sân și că „ar fi bine să păstrăm proviziile pentru cei care urmează să vină și care au mult mai puțin decât mine”. „Am luat decizia să venim încoace, în România, pentru că aici avem siguranță și pentru că stresul de acolo era un pericol pentru mine, îmi poate afecta alăptarea. Soțul și socrul meu ne-au adus cu mașina cât s-a putut. Ei s-au întors apoi. Socrul era deja înrolat, iar soțul meu se duce acum să se înroleze”. Inna ne spune toate acestea cu un glas ferm, în care simțim deopotrivă grija pentru cei dragi ai ei și mândria pentru curajul lor.
Demnitate. Asta inspiră această tânără frumoasă de 31 de ani, care răspunde rafalelor noastre de întrebări despre cum a reușit să fugă. Spiritul de neînfrânt al unei întregi nații răzbate din ochii ei albaștri și, în mod vizibil, ne impresionează. Am putea să fim la fel de dârji dacă am fi în locul ei? Inna se pregătește să plece spre punctul de întâlnire cu gazda de la Cluj. Înainte să ne despărțim, vrem să mai aflăm un lucru de la ea:
„Vrei să te întorci în Ucraina, în țara ta?”
Cu mâinile împingând deja hotărât căruciorul în care Leo zâmbește fără vreo grijă și cu aceeași privire curajoasă și sigură, Inna ne răspunde:
„Sigur că da. Dacă voi mai avea o țară la care să mă întorc.”
Când ajutorul este peste tot în jurul tău
Am plecat spre Sighet vineri, cu o dubiță încărcată cu pachete cu donații strânse în trei zile, prin Center for Peace and Violence Prevention (CPVP) și cu două mașini particulare, pline și ele cu alimente, pături și medicamente. Din om în om, am găsit localnici care sunt implicați la rândul lor în incredibila rețea de ajutor pentru refugiații ucraineni. Oameni care au simțit că nu pot sta deoparte. Și-au pus la dispoziție timpul, casele, energia, resursele financiare, cunoștințele, conexiunile – totul, tot ce s-a putut, ca să sprijine. Inclusiv nouă ne-au oferit o noapte de cazare, deși noi eram pregătiți de front, să dormim în saci de dormit și pe jos, la nevoie. Carina,Bianca, soțul ei Alexandru (familia Marina) și toți colegii și prietenii lor din Sighet și Cluj fac tot ce e necesar: caută cazări, transport, aduc donații, cumpără mâncare, apă, medicamente și chiar plătesc pentru cazarea refugiaților.
La hotelul Iza, unde se numără printre asociați, Alexandru oferă cazare și masă, pe care le susține din buzunarul propriu. Tot el s-a oferit șofer pe duba încărcată până la refuz care s-a alăturat unui convoi ce a dus ajutoarele în Ucraina. „Era trecut de miezul nopții, după ce a început războiul și lucram – noi lucrăm pe orar american – și le-am spus colegilor că nu putem sta cu mâinile în sân, trebuie să ajutăm. De atunci ne-am organizat în continuu și vrem să putem trimite cât mai multe bunuri dincolo de graniță, unde este mult mai mare nevoie decât aici”, spune Bianca. Mamă a două fetițe, ea abia doarme câteva ore pe noapte, la fel și familia, și prietenii care îi sunt aproape în toate demersurile pe care le face, de când s-au implicat. La rândul ei, Carina, și ea mămică, stă cu telefonul în mână non-stop și caută cazări, intermediază, dă câte o fugă la graniță să vadă cum stau lucrurile și de ce mai e nevoie. Iar nevoie este în permanență.
Tatăl care și-a adus familia în siguranță în RomâniaChipul ce spune povestea drumului lung parcurs până aiciAșteptând răbdători la punctul de control spre RomâniaBiserica de veghe de pe malul ucraineanLa depozitul Suntem Vocea Lor, unde se strâng donații și se încarcă transporturi către UcrainaFiecare dă o mână de ajutorÎncărcarea coletelor în dubițe
Nu departe de vamă, într-un depozit imens, donațiile care vin spre asociația Suntem Vocea Lor din Sighet sunt preluate de voluntari locali, de multe ori găsiți prin grupul de Facebook „Grupul Civic Sighet”, unde se anunță orice solicitare (de transport, cazare sau mâini de lucru). De aici pleacă spre Ucraina, cu transporturi zilnice care ajung la primăria din localitatea de graniță Solotvyno, de unde, ni se spune, sunt preluate de armata ucraineană și distribuite. Cei care fac voluntariat aici au fost în prima linie, din prima zi și continuă să se dedice refugiaților. Viorica Opriș (de la Suntem Vocea Lor) se ocupă de acte, de relaționarea cu autoritățile și de orice i se cere. Cortul asociației ei este lipit de gardul poliției de frontieră, iar ea este ori aici, ori la depozitul de donații. Abia ajunsese acasă în seara în care am sosit noi de pe drum, așa că a făcut cale întoarsă, ca să ne cunoaștem și să ne organizăm pentru transportul de a doua zi.
Dubele de transport cu care colaborează asociația ei au șoferi din Ucraina, care vorbesc română fluent. Mai fac glume în timp ce dirijează modul de încărcare a mașinilor. Un șir de oameni se formează ad-hoc și își dau cutiile și sacii din mână în mână, până ajung în dube, unde sunt organizate în așa fel încât să încapă cât mai multe. „Veniți cu noi la o cafea în Ucraina?”, zâmbește liderul convoiului, făcând cu ochiul. Îmbrăcat din cap până în picioare în ținută neagră, cu aspect militar, robust, dar jovial, acesta este Misha, omul care știe cum merg lucrurile și aici, și dincolo. Colegii lui, șoferi pe dube, își trec timpul de încărcare odihnindu-se la o poveste. „Nu de haine avem nevoie acum”, ne spune unul dintre ei, „ci de saci de dormit, mâncare și pături groase. Cu mâncarea e problemă, mai ales pentru copii, bebeluși și cu sacii de dormit.” Odată dubele încărcate și hârtiile făcute, convoiul pleacă spre punctul de trecere a frontierei. Un drum dus – întors durează cam două ore, din câte ne spun ei. Și fac cât de multe drumuri pe zi se poate, în funcție de ce au de dus.
Picături în ocean, pentru binele mai mare
Rafael este un student nigerian care joacă fotbal și, datorită acestui fapt, se afla într-o comună ucraineană aproape de granița cu România când a început războiul. S-a oferit voluntar, alături de un coleg al său, tot fotbalist nigerian, să ajute la descărcarea dubelor care vin cu donații din România, ca să se facă util. Niciunul nu a vrut să stea degeaba. Duminică însă au plecat, simțind că lucrurile pot deveni mai periculoase pentru ei. Au trecut granița, au primit cartele de telefonie mobilă gratuită, au rămas impresionați de modul în care au fost ajutați. Inițial, sperau să plece spre Germania, dar li s-a spus că lipsa unei vize Schengen ar putea fi o problemă.
Între timp, „le-am spus celor de aici că suntem jucători de fotbal și au sunat un antrenor local, ne-au rezervat locuri la hotel și urmează să ne testeze, să vadă la ce nivel suntem și, dacă vrem să jucăm pentru ei, ne-au spus că putem rămâne aici sau ne pot prezenta altor cluburi”, mărturisește telefonic Rafael, copleșit de modul în care el și colegul său au fost primiți. Dar așa e malul românesc, plin de oameni care vor să facă bine. Și chiar dacă unii dintre voluntari se tem că binele făcut de ei ar putea fi folosit de alții pentru propria imagine, și chiar dacă uneori nervii întinși la maxim se mai descarcă, și chiar dacă uneori soluțiile nu vin pe loc, ci mai anevoios, în cele din urmă lucrurile găsesc un făgaș firesc de rezolvare și fiecare face câte o părticică din binele cel mare.
Simbolurile rezistenței asumate inclusiv de alte naționalitățiCulorile care vorbesc acum întregii lumiFiecare duce câte bagaje poatePășind cu încredere în țara vecină lorObosită după drumul lung și lunga așteptare de la granițăFericirea simplă adusă de o jucărie ținută în brațePoate aici va fi mai bine…Ajutorul schimbă vieți
Dan a venit din Petroșani, pentru a doua oară, la Sighet. Prima dată a plecat cu ce a putut aduna în două zile, apoi a colectat donații timp de o săptămână de la prieteni, cunoscuți, și-a umplut mașina până la refuz și s-a pus pe drum. „Sunt donații ale copiilor de la școala I. G. Duca din Petroșani. Am pus totul în mașina mea și m-am alăturat convoiului CPVP. Ajut cum pot și mă bucur să văd atâta solidaritate. Iar copiii de la școală sunt și mai dornici să dea o mână de ajutor”, ne spune el. Rinu și-a pus mașina (o dubiță) și aptitudinile de șofer la dispoziție, aducând un transport al CPVP tocmai din Baia de Criș, iar Irina a venit tot de acolo ca să dea o mână de ajutor la descărcat, încărcat și ce ar mai fi nevoie, după ce la locul de încărcare Nicoleta, alt voluntar CPVP, a organizat munca, să fie totul în bună ordine. Și dacă pot sta doar o zi sau un weekend, voluntarii vin și încearcă să contribuie cu orice este de folos. Sau o fac de la distanță, în orice mod posibil.
În depozitul în care Viorica își are cartierul general, l-am întâlnit și pe Tiago Sarmento, un tânăr londonez care, în urmă cu două săptămâni, venise în vacanță în România. S-a trezit însă în mijlocul unui coșmar și nu a stat deoparte. „Este extraordinar ce mobilizare am găsit aici”, ne-a spus Tiago, care mărturisește că nu prea îi mai arde de vacanță când vede mii și mii de oameni care au nevoie de ajutor. Acum face parte din grupul de voluntari care își dau din mână în mână pachetele cu ajutoare, ce umplu dubițele gata să plece din nou în Ucraina. „Cred că situația asta va dura și va fi și mai multă nevoie de mâini de lucru. Probabil că dinspre Ucraina vor veni mult mai mulți refugiați și am văzut că efortul vostru va trebui dozat, ca să puteți rezista cât mai mult. Și eu, când mă întorc la Londra, voi căuta ajutoare și voi reveni aici. Sigur va fi nevoie!”, mai spune Tiago.
Trecând în țara care le oferă siguranțăÎn așteptarea unui copil pe care să îl bucureHai, buni, să mergem mai repede!
La depozit apar de nicăieri alte două dubițe, cu numere de Germania. Pline cu pături și conserve și însoțite de patru tineri voluntari, care aveau nevoie de un loc unde să descarce pentru a putea să plece cât mai repede înapoi. Spuneau că vor să revină cu un nou transport în zilele următoare. Tot ce au adus ei a fost descărcat și a luat calea Ucrainei. Am văzut, astfel, că acolo munca nu se termină niciodată. Este mereu nevoie de mâini care să descarce, să sorteze, să verifice, să eticheteze și apoi să încarce mașinile ce pleacă dincolo. „Ajutorul oferit de români este copleșitor. Dar este important să înțelegem acum că este război și că această criză va continua și trebuie să planificăm, să gândim în avans. Oamenii aceștia care au fugit poate vor fi nevoiți să rămână aici cu lunile sau și mai mult. Va fi un test și pentru noi, toți cei care vrem să ajutăm. Pentru că una este ajutorul de moment și alta este ajutorul susținut pe termen indefinit”, spune Charles Wratto, fondatorul CPVP și totodată fost refugiat în timpul războiului din Liberia.
Podul de speranță
Pe 6 martie, la o zi după ce a trecut cu bine în România, Inna a împlinit 31 de ani. Aniversarea a găsit-o la Cluj, cu Leo, în siguranță, dar cu inima departe, la țara ei, soțul rămas să lupte și Kiev-ul care îi este atât de drag.
Bianca, Alexandru și prietenii lor organizează în continuare transporturi dincolo de graniță, iar voluntarii CPVP se pregătesc să primească o nouă tranșă de donații trimise de români stabiliți în afara granițelor, dar și de cetățeni de alte naționalități.
Rafael și colegul său au șansa de a juca fotbal la un club românesc, în țara care acum le oferă siguranță, adăpost și o oportunitate în cariera sportivă.
Fiecare om care trece granița este o poveste. Fiecare voluntar care ajută este, la rândul său, o poveste – ba mai mult, adună și poveștile celor pe care îi sprijină. „De ce sunteți fraieri, nu este niciun război în Ucraina, nu puneți botul la din astea, la tot ce vedeți pe internet” – este o frază pe care am auzit-o inclusiv de la oameni la care poate nu ne așteptam. Acestora nu le putem spune decât un singur lucru: veniți măcar o zi în vamă (Sighet, Siret, Isaccea, unde doriți). Poate atunci veți vedea realitatea.
Pe podul dintre cele două puncte de trecere a frontierei de la Sighet, ursuleții de pluș așteaptă să devină jucăriile favorite ale unor copii care, deși obosiți de o călătorie pe care nu o înțeleg, zâmbesc în soarele rece de martie, cu inocență și speranță. Și ei merită o țară la care să se întoarcă.
Folosim cookie-uri pentru a vă asigura că vă oferim cea mai bună experiență pe site-ul nostru. Dacă veți continua să utilizați acest site, vom presupune că sunteți de acord cu asta.
